Sociologia romanului românesc contemporan (V)

II. Anchetă critici

1. După autonomia esteticului prevalentă în timpul regimului comunist după liberalizare, dar și după curentul autobiografist/autoficțional care domina proza primilor ani 2000, ar fi fost de așteptat o tot mai pronunțată atenție față de lumea socială, prezentată în toate diversitatea și substanțialitatea ei. În ce măsură această mutație s-a produs într-adevăr în evoluția câmpului literar de la noi? Credeți că e o (potențială) tendință dominantă sau măcar marcantă, sau se poate vorbi doar de o coincidență a câtorva cazuri particulare de autori și romane?

2. În ce măsură „realismul social” sporit – dacă e într-adevăr sporit – al prozei românești contemporane este  un program conștient și asumat al romancierilor actuali, sau se datorează unor factori mai contextuali și deci mai degrabă inconștienți: evoluția firească a curentelor și stilurilor, și chiar și a mediului literar, deopotrivă la noi și în lumea largă; schimbarea generațiilor în câmpul literar autohton; schimbarea stilului de viață și a condițiilor de trai ale scriitorului, care, odată depășită condiția petite bourgeoise a intelectualului umanist clasic, face ca inevitabil până și autoficțiunea cea mai ermetică să includă elemente pregnante de univers social, chiar din zonele cele mai diverse și mai excluse, în mod tradițional, din universul literar; sau, pur și simplu, schimbările majore ale lumii de astăzi?

3. Poate fi comparată relevanța romanului social de azi cu cea a romanului social din timpul comunismului? Mai rezistă „pactul de lectură” de atunci?

4. Pentru a revizita o veche dezbatere (oarecum structural inerentă literaturii) și reinventaria împărțirea trupelor în ce o privește: e bine, e rău că există – sau că nu există – mai mult realism social în literatura română? Poate oare, sau chiar trebuie, în numele relevanței sale social-istorice, într-adevăr literatura să fie și o reprezentare a societății sale, sau imperativul autonomiei formei sale și al autenticității vocii sale o scutesc de această exigență? Există vreo formulă de compromis operațional între cele două exigențe – sau doar ocazionale forme reușite, dar unice și irepetabile ca atare?

5. În ce măsură există corespondențe și corelații între, pe de o parte, universul social așa cum apare în romanele literaturii românești contemporane și, pe de altă parte, dinamica și configurația mediului social al scriitorimii românești actuale? În ce măsură există deci o relativă suprapunere între sociologia romancierilor români actuali și sociologia personajelor romanelor lor? Dar și invers: în ce diferă radiografia socială pe care o articulează romanele contemporane de radiografia societății reale – ce realități sociale semnificative nu-și găsesc încă reprezentarea lor literară în romanele vremii?

6. Dacă romanul realist, mai ales în forma de bildungsroman, a putut fi reprezentarea literară a societății moderne occidentale – sau măcar a burgheziei sale – în epoca ei clasică, care ar putea fi forma literară care să îndeplinească această funcție pentru societatea – cu totul diferită de lumea Bildungsburgertum-ului – de astăzi? În ce măsură mai este posibil (și chiar dezirabil) un roman de realism social, în condițiile în care fragmentarea și fluiditatea lumii sociale fac ca principiile structurale definitorii ale acestuia – totalitatea, inteligibilitatea și predictibilitatea (progresul) lumii sociale – să pară cu totul inadaptabile astăzi? Dar și, totodată, sub ce forme literare îi supraviețuiește sau se metamorfozează vocația sociologizantă a literaturii sale, care sunt formele și mediile literare alternative – sau poate chiar genurile culturale (teatru? muzică? cinema? câte ceva din toate?) – mai adaptate reprezentării acestei societăți posibil post-realiste, de nu chiar post-romanești?

Alex GOLDIȘ

1. În mod evident, s-au modificat multe lucruri la trecerea dinspre „autonomia esteticului” către sistemul democratic de după 1990. N-aș spune, însă, că nu s-a făcut proză socială în toată perioada comunismului. Printre clișeele realismului socialist s-a putut întrevedea o preocupare reală a prozatorilor față de zone până atunci mai degrabă idilizate literar, precum cea muncitorească sau cea rurală. Doar că și sub comunism figurile centrale ale personajelor provenite din aceste clase sociale erau cel mai adesea tipizate în raport cu dezbaterile morale mari ale epocii: „de partea sistemului” sau, după 1965, când literatura beneficiază de autonomie sporită, „împotriva” lui sau măcar manifestând o serie de rezerve. De aceea, chiar proza socială s-a osificat – mai ales spre finalul comunismului – și a devenit prizoniera unor formule previzibile: romanul realist socialist, apoi romanul obsedantului deceniu, romanul total etc. Formulele estetiste – parabola în anii ʼ70, textualismul în anii ʼ80 – au contribuit și ele la sublimarea unor poziționări sociale deopotrivă ale personajelor și ale scriitorilor. După 1990, când oala sub presiune a uniformizării sociale controlate de sus a cedat, a fost normal ca proza să fie preocupată de redarea diversității recâștigate. Mai ales că, așa cum se întâmplă când se produce un cutremur social-politic de asemenea anvergură, ies la suprafața scenei sociale o serie de personaje (tipologii?) interesante din punct de vedere sociologic sau psihologic, precum nostalgicul, arivistul postcomunist, emigrantul, micul întreprinzător care încearcă să-și facă loc prin jungla pieței libere emergente, „capitalistul” moștenitor al privilegiilor dobândite în sistemul anterior, fostul securist, jurnalistul liber etc. Sunt tipologii umane neîntâlnite anterior și schițate după 1990 de prozatori precum Gabriela Adameșteanu, Petru Cimpoeșu, Cristian Teodorescu, Petre Barbu, Radu Pavel Gheo Dan Lungu, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici și alții… astfel încât noțiunea de frescă socială cunoaște un reviriment neașteptat. Mihai Iovănel este, cred, primul care a pus în circulație, în Istoria lui recentă (sau mai devreme…) eticheta de „literatură balzaciană” acestui fenomen și cred că nu se înșală. În schimb, cealaltă direcție, mai puțin totalizatoare, a romanului de după 1990, cea „autoficțională”, a încercat să recupereze identități marginale sau desconsiderate. Aici, cel mai simptomatic nume rămâne cel al lui Adrian Schiop, care în Soldații pune reflectorul asupra mai multor tipuri de marginalitate: rromă, homosexuală, „subcultura” manelelor, Ferentari. N-o face, însă, tezist, ci dezabuzat și cinic – ceea ce contribuie la complexitatea reflecțiilor propuse de roman.

2. Da, cred că la noi e vorba de un „realism sporit” după 1990 tocmai în măsura în care ficțiunea romanescă tindea să se convenționalizeze tot mai mult, chiar în ciuda premiselor sociale cerute de regim (după cum explicam mai sus). Într-un fel, anii totalitarismului au încurajat o cultură abstractă, în care reflecția – romanescă, dar nu numai – asupra aspectelor concrete, materiale, de viață cotidiană – a fost destul de săracă. Din această cauză, literatura și filmul de după 1990 sunt, într-un sens larg, realiste. Dar într-o societate mai puțin formalizată decât societatea occidentală, transcrierea acestui realism echivalează inclusiv cu înglobarea aspectelor de suprarealism survenite firesc în viața de zi cu zi. Cătălin Dorian Florescu, prozatorul elvețian de origine română, mărturisea acum câțiva ani, la o întâlnire cu cititorii din Cluj, că ori de câte ori este în pană de subiecte de inspirație, vine în România, unde le poate identifica în angrenajul cotidian. Mulți prozatori n-au simțit, probabil, tentația subiectelor fantastice sau evazioniste pentru că România postrevoluționară le furniza deja un prefabricat realist-fantastic de calitate. Rămâne de văzut doar cât va mai rămâne contextul social-politic românesc un prilej de turism literar, în măsura în care lucrurile încep să evolueze și la noi spre „normalitatea” birocratică și formalizată a mediului occidental.

3. Nu, pactul de lectură a romanului social s-a modificat radical. Cât a fost, romanul social de după 1965 (nu iau în calcul aici romanul realist socialist întrucât, cu puține excepții, relația cu cititorul concret aproape că nu conta) a patentat o formă de complicitate între autor – care promitea să livreze conținut incomod, chiar și când n-o făcea – și cititor, care promitea să decripteze mesajul îndeajuns de inteligent pentru a recepta codul subversiunii. Marea parte a mesajului social al romanelor a fost confiscată de acest pact – și cod din spatele lui – al lecturii în răspăr față de valorile regimului. E singura formă de literatură de „consum” în comunism, devenită  de aceea un rețetar de succes. După 1990, în mod evident peisajul ideologic s-a diversificat foarte mult și o astfel de relație bidirecțională nu mai poate fi imaginată. Scriitorii au intrat într-un soi de impas al opoziției: cui și de ce să te opui, astfel încât să convingi cititorul că mesajul tău mai e relevant și că meriți să fii citit?

4. Dezbaterea la care trimiteți e veche și grea, într-adevăr. Literatura este o reprezentare a societății sale chiar când – aș spune – se preface că o ocolește. Întotdeauna motivațiile cu privire la evitarea realismului într-o anumită epocă sunt cel puțin la fel de interesante precum cele legate de exacerbarea lui. Aș muta însă discuția puțin într-o altă direcție: e literatura română de azi îndeajuns de pregnantă ca mesaj social-politic, în ciuda realismului său? Aici aș zice că mai degrabă nu. Sigur, nu mă refer la faptul că ar fi de dorit o literatură militantă, pentru că în mod evident literatura respectivă ar fi schematică și proastă în primul rând. Mă refer, însă, la faptul că cel mai adesea ficțiunile realiste de la noi – chiar cu privire la clasele și tipologiile umane noi, apărute după 1990 – n-au pus în joc suficient relațiile de putere (hegemonie, depedență, poziție subalternă) existente între acestea, ci au deviat foarte repede spre caricatural și spre pitoresc literar. „Psihologiile sucite” ale emigranților, ale nostalgicilor, ale pauperilor, ale celor marginalizați identitar au interesat mai mult decât reflecția asupra mecanismelor sociale sau instituționale responsabile de astfel de comportamente sau psihologii.

5. Întrebarea e foarte interesantă și prozatorii români de după 1990 și-au formulat-o acut. Într-un fel de adeziune la manifestul fracturist al lui Ianuș și Crudu, adaptat la proză („Fracturismul în proză”), pe la începutul anilor 2000, Ionuț Chiva scria: „Ce mă miră este că toți născătorii unor astfel de personaje [torturate de neliniști existențiale] (D. R. Popescu, Țoiu, Ivasiuc, toți) sunt (sau au fost, cât au fost) bine. Aș fi vrut (Doamne, iartă-mă!) să-i văd și eu pe la balamuc sau plângându-și neputințele omenești pe bordura unui trotuar într-o noapte, cum fac eroii lor, să-i văd pierduți, învinși de claustrarea și obscurantismul din lumea lor. Dar asta nu avea cum să se întâmple deoarece ei au făcut “literatură”, adică au scris mincinos despre lucruri străine lor, suferinzi fiind de “sindromul Alecsandri” (scriitorul care descrie iarna din camera sa călduroasă)”. Dincolo de doza de cinism mai mult sau mai puțin jucată dintr-o asemenea afirmație, pentru o categorie importantă de prozatori (și poeți, de altfel recenți) fuziunea dintre experiența biografică și cea livrescă este foarte importantă. Dacă pentru generațiile anterioare a scrie despre ceea ce nu experimentezi în mod direct nu constituia o problemă, de la douămiiști încoace acest gir al textului cu experiența persoanei din spatele lui a devenit esențial. Autoficțiunea însăși e un astfel de gen al suspendării raporturilor dintre vocea abstractă și persoana în carne și oase. Ar fi fost arătat romanele lui Schiop la fel dacă autorul lor le-ar fi gândit și scris din Primăverii? Mă îndoiesc. Așadar, da: cred că în proza de azi există o corespondență între „sociologia romancierilor” și sociologia personajelor romanelor lor, e aproape inevitabil. În schimb, întrebarea dacă există corespondențe care nu pot fi surmontate între conținutul ideologic al romanelor și ideologia autorilor lor – din nou, o problemă extrem de veche a esteticii marxiste – va trebui să aștepte un răspuns mai documentat. Din păcate n-avem nicio o sociologie a literaturii, preocupată să investigheze sistematic dinamica mediului scriitoricesc, nici curente de analiză ideologică nuanțată a romanului – astfel încât cei doi poli să fie confruntați eficient.

6. Cred că niciodată n-a existat un singur tip de roman – cel realist –  care să reprezinte societatea modernă occidentală (sau burgheză, după cum formulați). Această coincidență între formula romanului și valorile pe care el le reprezintă nu funcționează în practică, după cum nu cred că aspectele vulnerabile ale societății de azi pot fi /se cer reprezentate printr-o formulă anume. De multe ori, mesajul social al unui text a fost amplificat de écart-urile și libertățile pe care și le-a asumat scriitorul respectiv față de o modalitate narativă considerată privilegiată pentru a exprima un mesaj-tip.

Alina PURCARU

1. Lumea socială există în romanul românesc contemporan, dar nu pentru a fi descrisă, contemplată, analizată și criticată ca lume, în toată complexitatea dinamicilor ei, ci mai mult pentru a servi ca fundal credibil și adesea minim necesar unor povești centrate pe individ. În măsura în care avem realism (și avem), avem și un aer al timpului care plutește peste contexte și perioade recognoscibile. Însă contextul social și dinamicile care au transformat realitatea și, implicit, existența în această realitate, a unor protagoniști ficționali sunt secundare. Avem descrieri credibile, recognoscibile, relevante, în ficțiuni semnate de mulți scriitori contemporani, indiferent de generație. Dar la foarte puțini dintre acești autori dinamica socială e sondată și privită ca esențială în evoluția sau metamorfozele personajului. Cu foarte puține excepții, care se raportează critic la realitatea socială descrisă (cele mai multe raportări critice sunt, în continuare, la realitatea din perioada comunistă), dinamica socială funcționează mai mult ca un fundal necesar pentru a ancora o „poveste bună”. Poezie politică avem. În roman, această privire e, în continuare, desconsiderată, descurajată în virtutea suprematismului estetic. Cum spuneam, lumea socială a altor timpuri, și cu predilecția a perioadei comuniste e contemplată cu spirit critic de mulți scriitori. Cei axați strictamente pe ce se întâmplă și ce se trăiește aici și acum sunt cu mult mai puțini.

2. Doza de realism social din proza contemporană pare să fie inserată în ficțiune cu un rol mai mult descriptiv, necesar construcției, decât asumată programatic pentru a chestiona cu adevărat o ordine a prezentului, în mod conștient și manifest. Indiferent de perioada în care sunt plasate romanele scrise în ultimii ani, cele mai bune au un tratament adecvat al contextului, au ceea ce se numește „atmosferă credibilă”, ancore puternice care fixează perioadele vizate. Aici nu avem carențe, fie că vorbim despre romane plasate în alte timpuri, fie că vorbim despre realism pur și dur care se hrănește din prezent. Motivele pentru care ermetismul, estetismul și nombrilismul s-au atenuat sunt multe și încrucișate și în mod clar țin și de interconectivitatea lumii în care trăim, de schimburile pe care le au, totuși scriitorii cu spații diferite și de cantitatea de traduceri (și de filme!) care ne înconjoară. Ce mi se pare important de discutat însă e cum anume e convocat universul social în roman? Cine despre ce lumi scrie, de discurs ranforsează din unghiul ficțiunii și cum anume o face, cu ce etos, cu câtă cunoaștere și cu cât respect? Pentru că dacă socialul e adus în poveste strictamente pentru a forja efecte insolite de real, pentru exotiza lumi marginale sau pentru a confisca povești, abia atunci vorbim despre un realism problematic, prost înțeles și vătămător.

3. Romanul social nu mai deține astăzi funcțiile pe care le încorpora, în perioada comunistă, iar asta e o realitate care a devenit vizibilă chiar în primul deceniu de după Revoluție, când mulți se întrebau dacă literatura nu și-a pierdut, cumva, din puteri. Sau din privilegii, ficțiunea cedând cu repeziciune teren unui apetit general exacerbat pentru nonficțiune, și în special pentru memorii și jurnale clandestine. Pentru tot „programul tv” comprimat subreptic în corpul cameleonic al romanului social din timpul comunismului, acum există o întreagă lume de servicii gata să furnizeze, specializat, toate nevoile care nu puteau, la acea vreme, să fie numite sau acoperite: de la comentariul politic și până la efectul de stand-up comedy. Romanul nostru e mult mai liber și mai puțin responsabilizat, dar pare și ceva mai indecis, încă sub un efect de autocontemplare.

4. Literatura care îmi vorbește cel mai mult, fie că e un fantasy, un roman hiperrealist sau o distopie, cum e Povestea cameristei, înseamnă mereu și o idee de reprezentarea a unei lumi și a unei ordini: un conglomerat de viziuni și atitudini – speculative, afirmative, critice – care capătă concretețe. Acest fel de literatură este întotdeauna și o emanație a lumii în care (sau în pofida căreia) a fost creată. Chiar și în literatura din care referințele la un context social lipsesc cu totul se poate identifica o viziune asupra unei ordini sociale. Pentru gustul și așteptările mele de la proză, literatura română are mare nevoie de un realism social centrat pe probleme acute ale prezentului, are mare nevoie să facă loc vocilor minoritare să-și spună poveștile și să-și afirme propriile estetici, are mare nevoie să se scuture de centrarea pe subiectivități privilegiate și pe îndreptățirea pe care i-o oferă statutul de joacă liberă cu realitatea. În plus, literatura română are nevoie să-și contemple prejudecățile, rasismul, sexismul și elitismul și să se deschidă și către povești ale unor oameni care nu au absolvit facultăți de litere din mari centre universitare.

5. Această suprapunere sau apropiere este, desigur, vizibilă în cazul autoficțiunilor, care încă nu și-au epuizat potențialul, dar se poate discerne, la o analiză prin acest filtru, și în cazul altor tipuri de roman. Este o întrebare cu răspuns riscant, care necesită studiu aplicat, dincolo de părerile pe care le poate susține un critic sau altul. Universul social al celor mai mulți scriitori autohtoni gravitează undeva către zona inferioară a clasei de mijloc și majoritatea celor care scriu ficțiune nutresc aspirații către acest statut, în timp ce se luptă cu un miliard de joburi mărunte pentru a supraviețui. Această plasare permează și lumile ficționale, iar exemple se pot găsi destule. Ce nu se reflectă în romanul contemporan e un năvod plin ochi de teme și subiecte care nu aduc confort și care s-ar subsuma unei priviri critice asupra unor forme de violență manifestă în mod curent și tacit: rasism, misoginie excluziune socială și marginalizare a unor categorii și așa fragilizate de o istorie agresivă – persoane queer, trans, persoanelor cu afecțiuni psihice, oameni aflați la marginea subzistenței. Nu se scrie empatic și implicat despre distrugerea mediului (nu avem nimic asemănător cu seria deschisă de Maja Lunde cu Istoria albinelor, care deja e mainstream), nu se scrie despre violență domestică, se recuperează prea puține istorii alternative, nu e încă interes pentru a reflecta spiritualitatea de tip new age, cu nenumărații ei izotopi, reactivi la oferta dominată. Teritorii dureroase, abrazive, străine sau mai bine zis aparținând unor culturi alternative sunt total lăsate pe dinafară. Privind, așadar, cu ochiul optimist, stăm bine, avem o grămadă de teme și de subiecte care-și așteaptă intrarea în roman.

6. Oricât de fluctuantă, imprevizibilă și fragmentară ar fi lumea socială prin care ne strecurăm, radarele conceptuale pe care le activăm pentru a o traversa rămân active, altfel am colapsa. Romanul, cu toate transformările care l-au marcat,  a reușit să încapsuleze tocmai acest simț de orientare mereu adaptat vremurilor, oricât ar fi fost de schimbătoare, de destabilizatoare. Sunt sigură că o va face în continuare. Că se va hibridiza și mai mult decât o face deja e un aspect pe care îl anunță multe scrieri importante/relevante din literatura lumii, nu numai de la noi. Că se va topi din ce în ce mai mult în genuri nișate, cu proprii fani, e din nou de așteptat. Deja ficțiunile YA, SF sau fantasy au încorporat discursuri importante – de la margine, dar și forme mai amplu acceptate – care răspund unor nevoi de schimbare sau de înnoire. Vocația sociologizantă a romanului s-a transferat subtil în scenariile serialelor care ne țin captivi zile și nopți, dar și în multe alte derivate, iar asta observă mulți comentatori, din zone distincte de observație, de ceva vreme. Albume muzicale gândite ca story-uri pline de dramatism sau updatările săptămânale, foiletonistice, pe care le fac youtuber-ii, informându-și fanii despre tot ce (li) s-a mai întâmplat între două postări, preiau o funcție importantă a romanului, aceea de a împărtăși/împrăștia povești în care realitatea, problemele, savorile și refugiile ei sunt în continuare discernabile și nu cu totul alienante, nu de tot incomunicabile. Și, foarte important, aceea de a conecta oamenii la o sursă de sens, la poveste, oricâte interpretări ar deschide ea.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 67-70]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.