Starea literaturii pentru copii (VI)

II. Microantologie de texte inedite sau recente

Flavia ADAM

Creioanele

Cu doar câteva creioane,

Țes un mânz, două-avioane,

Trei mingiuțe de-nghețată,

Pentru mâța mea tărcată,

Patru pomi de turtă dulce,

Umbra norilor s-o culce,

Cinci grădini cu iarbă-albastră,

Cer și mare sub fereastră,

Șase turturele sure,

Ochiul soarelui să-l fure,

Șapte-acoperișuri mici

Pentru harnicii pitici,

Opt steluțe argintate,

Cu sprâncene sidefate,

Nouă rânduri de lumină,

Pentru noaptea ce-o să vină,

Zece fluturi din bomboane,

Să înalțe lampioane.

(Din volumul în lucru, „Povești cu Anastasia, Ecaterina și o mulțime de licurici”)

Cristina ANDONE

Dar Motan Dăruiește (fragment)

1. 

Era iarnă în Bran. A doua iarnă din viața unui motan. Negru, frumos, norocos. Dar Motan, despre el povestim, stătea liniștit în librărie. Firește, acolo locuia. Culcușit pe perna lui decorată cu pești și nori,  stătea și citea. O carte? O scrisoare? O etichetă de la griș? Pisoiul nostru citea foarte, foarte atent, un afiș.

2.

Decembrie. Luna Cadourilor. Tu ce dăruiești celor pe care îi iubești?

Așa era scris, cu litere strălucitoare, pe acest afiș nici mic, nici mare.

Miauzi, luna cadourilor… Frumos! Îmi place tare! Dar…ce cadouri aș putea să fac eu oare? se întrebă pisoiul cel negru. Să vedem… mi-ar trebui ceva pentru Toto, pentru Zahar și Nuti, pentru Nor. Hm… să merg la Mitanța, nu-i ușor!

Mitanța era o mâță bătrână venită din Franța. Știa ce-și dorea fiecare copil sau pisoi din Bran, pentru Crăciun. Fără să desfacă scrisorile trimise către moșul cel bun. Chiar așa, dacă era vorba de daruri, cine altcineva să se priceapă mai bine ca ea?

3. 

Acasă, la Mitanța, mirosea a griș cu lapte și mere coapte. Mmm…pisoiul cel negru s-a lins repede pe bot. Și-a dres vocea și a zis așa:

— E luna cadourilor. Și tare aș vrea să dăruiesc și eu ceva. Doar că nu știu, chiar nu știu, ce aș putea. Sunt pisoi. Sunt mic. Am putea spune că nu am nimic…

— E bine sa faci cadouri din ce ai. Dar e si mai bine sa dăruiești ce știi. Profesorii fac asta in fiecare zi.

— Să dăruiesc ce știu? Cum așa? se miră pisoiul cel negru, cu mustățile încă întinse într-o parte, spre soba unde era grișul cu lapte.

Dacă știi la ce ești bun, la ce strălucești, vei afla ce anume poți să dăruiești.

4.

— Ce idee miiună! Îmi place mult. Mult de tort! strigă un pisoi de culoarea zahărului candel, care stătuse până atunci lângă sobă cuminte-cumințel.

— Zahar! a zis Dar. Miună, ce faci? Nici n-am știut că ești aici…

— Bine, număr furnici.

— Ce furnici?

— Ei, știi tu…mă uit cum ninge afară și număr. Chiar așa, de ce oamenii spun „fulgi de zăpadă” și nu „furnicuțe de nea”?  Nu ti se pare că ar fi mai bine așa? Bun, nu mai pot sta, a spus Zahar. Te aștept mâine la ora zece, da? La mine în cofetărie. Am un dar pentru tine. Să nu întârzii, bine?

5.

 Să întârzie… cum așa?! Va primi un dar! Ce norocos…Ajuns acasă, în librărie, pisoiul negru abia aștepta. Se culcă bucuros. Dimineață, ceasul de la Castel bătu ora șapte, apoi opt, nouă…

— Miună, Toto! Nu mai pot sta, merg la Zahar, sunt așteptat!

Așa a zis Dar Motan către stăpânul lui când mai era puțin până la ora zece. Niciun răspuns. Băiatul stătea la masă cu capul plecat. În jurul lui erau multe foi de colorat. O foarfecă. Două foarfece. Și mai erau niște forme cu: clopoței, oameni de zăpadă, fulgi de nea. Toto avea ora de decupat, asta era! Motanul cel negru nu a mai zis nici „pâs”, nici „pa”.

6.

În cofetărie, vitrina era decorată cu lumini și câteva torturi ca de jucărie: erau mașinuțe, locomotive, castele care ieșeau din nori.

— Miună, a zis Dar Motan, politicos. Ce miau faci, Nuti? a întrebat-o el pe pisica mică, albă, de florărie.

— Nu tiu, nu tiu…cred că extraordinar de bine. Mai sunt zece zile până la Crăciun. Și Zahar ne-a promis că ne învață la ce-i el mai bun.

Chiar atunci a intrat Zahar.

— Eu sunt bun sa fac un tort pentru toți, chiar toți prietenii care vin în vizită de Crăciun. Fără să stricăm întregul, cu fiecare felie. Pot să vă învăț cum.

Bună idee! se gândi pisoiul Dar. Și își aminti de ziua lui Toto cât de frumos era tortul: cam… trei minute, cât dura cântecul de la-mulţi-aaani. Apoi, după ce se împărțeau feliile, ce rămânea arăta de parcă o pisică-haplea sărise să-și caute, prin ciocolată, peștișorul preferat, pe dată. Ei, chiar așa, tortul vostru cum arată după ce tăiați vreo zece felii? Storcit. Strivit. Molfăit. Da.

7.

 — Nu tiu, nu tiu! zise Nuti. Cum putem face un tort de Crăciun care să arate la fel de frumos, după ce fiecare prieten a primit un colț delicios?

— Iată așa, zise Zahar. Luăm o fructieră cu mai multe etaje dantelate. Luăm niște brioșe. Le glazurăm cu numele fiecărui prieten. Le punem în cerc, pe fiecare etaj în parte. În brioșe fixăm câte un trandafir. Când prietenul ia brioșa cu numele lui, scoate floarea și o pune în loc. Și așa, fără firimituri, fără bucăți strivite, tortul va arăta la fel de frumos și înainte și după ce-l vom mânca.

— Un fel de castel din brioșe decorate cu flori! Mulțumim pentru lecție, voi încerca! zise Nuti.

— Dar în loc de flori, Zahar, nu putem pune și altceva? se interesă Dar.

— La ce te gândești?

— La pești.

8.

Puțin mai târziu, la florărie, era rândul lui Nuti să dăruiască ce știe.

— Eu sunt bună sa fac coronițe din brad. Coronițe decorate special pentru fiecare prieten care vine în vizită de Crăciun. Pot să vă învăț cum.

Pisica albă a luat niște ramuri de brad, le-a împletit în trei cercuri: unul pentru Dar, unul pentru Zahar și ultimul pentru ea.

— Foarte bine, acum puteți adăuga ce vă place mai mult. Am pregătit niște coșulețe cu decorațiuni: globuri, steluțe, felii uscate de portocală, batoane de scorțișoară.

— Eu vreau să decorez coroana mea cu turtă dulce si cu clopoței din zahar-candel. A spus Zahar și a tors nițel.

— Sigur, a spus Nuti. Aduc din bucătărie. Tu, Dar, ce decorațiuni îți dorești?

— Poate…niște pești?

9.

În după-amiaza aceea, în ceainărie, era rândul mâței din Franța să dăruiască ce știe.

— Eu sunt pricepută să le dau o stare de bine tuturor cei din casă, în prag de Crăciun. Dacă vă deschideți urechile, vă pot învăța cum.

Așa a zis Mitanța.

— Stare de bine…se gândi pisoiul cel negru. Asta chiar era ceva. Și își aminti cum era acasă la Toto de sărbători. Toți erau grăbiți. Tatalu intra și ieșea din cameră de mai multe ori, cu tot felul de mâncăruri în mai multe mirosuri și culori. Toto decupa și tot decupa, Mamalu fixa luminițele, decora, alerga. Cum ar fi să poți dărui de sărbători un fel de vrajă ca toată lumea din casă să se bucure, să se liniștească, să nu se mai grăbească?

10.

 — Nu tiu, nu tiu! zise Nuti. Cum, cum? 

 — Iată așa, zise Mitanța. Îi facem cadou fiecăruia un cuvânt special, care îi va face bine. Luăm un glob simplu, adăugăm înăuntru puțin praf strălucitor, și strecurăm o hârtie pe care pictăm unul sau două cuvinte. Cuvinte de bine, firește. În brad, vom pune acest glob lângă  o stea care îl va lumina din spate, frumos. 

— Globuri luminate, cu răvaș! Mulțumesc, voi încerca! zise Nuti.

— Dar în loc de globuri nu putem scrie câte un cuvânt bun pe… altceva? se interesă Dar.

— Desigur, spuse Mintața. La ce te gândești?

— Sincer, la pești.

11.

Când a ieșit din casa Mitanței,  pisoiul cel negru s-a gândit puțin: avea de-acum o brioșă de la Zahar și o coroniță de la Nuti decorată cu pești de jucărie. Plus un glob pe jumătate transparent, pe jumătate pictat cu un pește. Înăuntru Mitanța pusese o hârtie cu un scris greu de ghicit: de descoperit.

— Să le fac o vizită prietenilor de la Castel, da, da! Le voi duce, în dar, brioșa mea. Sau, poate, coronița de Crăciun. De acum pot să fac și eu oricâte, sunt chiar bun! 

12.

 În tunelul de intrare, nu era nimeni. Data trecută, când Dar îl ajutase pe pisoiul Nor să se întoarcă acasă, la Castel, era altfel: se auzea un clopoțel și erau mulți șoricei pe margine care îi încurajau. Acum câțiva țurțuri atârnau de tavan, pe jos pisoiul simțea pământ rece și bucăți de gheață, care scârțâiau. Lui Dar îi plăcea gheața.

— Ce frumos, zise el și sări să spargă o pojghiță de gheață.

Apoi se gândi: oare cum era Crăciunul șoriceilor din tunel? Fără luminițe, fără brad, doar frig și frrrig.

— Hm…își zise Dar. Se uită la brioșa pe care o făcuse la cofetărie. Și o fărâmă în bucățele. Pentru fiecare șoricel, această fărâmă pitică va fi o brioșă mai mică.

Pisoiul se mai uită la coronița de brad și o desprinse frumos în mai multe ramuri-rămurele. Le înfipse în pământ, una câte una.

Pentru un șoricel fiecare rămurică va fi un brad, chiar frumușel.

Dintr-un colț îl privea, cu ochi mari, cineva. Numele lui? Fănel Șoricel.

13. 

Ajuns la Castel, pisoiul cel negru făcu dreapta din tunel. În sala de muzică era cald, soba duduia.  Tesa Neducesa stătea liniștită chiar lângă harfă. Citea.

— Mellou! A zis Tesa.

Atunci Dar i-a povestit tot: despre tunelul cel rece, despre șoriceii cei buni, care acum sigur se ascunseseră și tremurau pe undeva. I-a mai spus și despre darurile care nu mai ajunseseră la ea: brioșa și coronița. Tesa Neducesa îl asculta. Afară ningea și ningea.

— Știu ce voi face! a spus ea.

Și a luat o trompetă.

14.

— O trompetă? S-a mirat Dar.

— Da. Trompeta asta va face legătura dintre soba de aici si tunelul gri. Aerul cald va trece bine-merci. În plus, voi mai pune în loc de paie, câteva rotocoale din lână de oaie. Șoriceii își vor face niște mici paturi din ele, se vor încălzi.

Și așa a fost. În soba din Castel, cea chiar de lângă tunel, au făcut o gaură mică. Au fixat trompeta care acum ducea aerul cald spre șoricei. De dincolo de perete s-a auzit un tropăit mărunt. Apoi niște urale: e cald, ura, ura!

Afară ningea și ningea.

15.

— Dar? Spuse Tesa. Mai e ceva…Mă tem că nu vei putea merge acasă acum. Zăpada e prea mare pe drum. Vezi? E mai înaltă decât un motan. Va trebui să stai aici. Poți dormi pe divan.

— Oh, nu se poate! Toto se va îngrijora. Va ieși afară, în furtună, mă va căuta. Îl știu…N-aș vrea sa se piardă acum, de Crăciun. Nu am încotro! Voi porni la drum!

Chiar atunci se auzi un clopoțel dinspre nord. Pisoiul deschise ușa. Și văzu un tunel pe care nu-l știa.  Lângă el, un indicator, spunea așa: Spre librărie.

— Ce să fie? se miră motanul cel negru, norocos. Mai văzu un bilețel: Mulțumim, dragă Dar, pentru tot. Vrem să-ți arătăm un tunel pe care nimeni în afară de noi nu-l știe. Mergi pe el fără griji. Vei ajunge direct la librărie.

Cine semna? Fănel Șoricel.

16.

 În seara aceea pisoiul cel negru și norocos a ajuns la timp acasă, pe jos. A doua zi, chiar de dimineață, Dar Motan s-a dus drept la Mitanța. I-a povestit ce s-a întâmplat la Castel. Apoi i-a spus:

— Uite, mai e puțin până la Crăciun…Și tot n-am aflat: la ce sunt eu bun? Ce știu cel mai bine? Ce îi pot învăța pe ceilalți?

— Cum așa? Credeam că ti-ai dat seama. Bine…ascultă la mine.

Pisoiul a făcut ochii mari.

— Ascultă bine.

Pisoiul și-a ciulit urechile. Aproape nu mai respira. Mustățile îi erau întinse ca atunci când era întuneric și trebuia să simtă ceva.

— Perfect. Tu ai un dar.

— Un dar? Care, care?

Mitanța i-a șoptit pisoiului ceva.

Și așa într-o zi de iarnă, cu puțin înainte de Crăciun, Dar Motan a aflat care e darul lui cel mai de seamă: să fie bun.

În ”Dar Motan dăruiește” au jucat:

Dar– un pisoi care are un dar: e chiar bun să fie bun cu alții. Altfel, îi plac mult peștii.

Toto – un băiat care face daruri mai ales din decupat.

Mamalu și Tatalu – părinții lui Toto. Au o librărie. Iată ce spune Mamalu, după ce a citit cartea „Dar Motan dăruiește”: „Știu ce cadouri le vom face iarna asta copiilor din vecini. Nu le vom mai dărui bomboane sau turtă dulce. Îi vom învăţa ce știm noi mai bine: să citim. De fapt, să iubim să citim. În fiecare seară, până de Crăciun, vom face la noi în librărie o mică petrecere de carte. Foc în sobă. Mere coapte. Biscuiți la borcan. Și cele mai frumoase povești care au apărut în acest an.” 

Mitanța – o mâță atotștiutoare. Ea spune așa: putem dărui ce știm, nu doar ce avem. Și mai spune tot ea: poți dărui griș cu lapte sau… poți dărui fapte.

Zahar – știe să facă tort din brioșe. Îi place mult de tort să te învețe și pe tine. Doar, te rog, nu-i spune Zahăr, bine?

Nuti – o pisică albă, mică. Locuiește într-o florărie. Îți poate dărui arta ei de a face coronițe de brad și decorațiuni de Crăciun.

Nor – pisoi de Castel. În cartea aceasta, dacă nu-l vedem, asta e pentru că Nor se juca de-a v-ați ascunselea cu un miel.

Tesa Neducesa– a primit cu mare bucurie darul de la motanul cel negru și norocos. Cum care dar? A învățat să fie bună cu șoriceii din tunel. Tesa spune că e un mare talent să știi să primești cadouri… ca un regent. Te poate învăța și pe tine: zâmbești, înclini puțin capul, mulțumești, apoi spui ceva frumos despre darul pe care tocmai îl primești. Mulțumesc, dragă Dar, pentru lecția de bunătate! Mi-ai deschis ochii, parcă trăiam într-un borcan. Până să-mi povestești nici nu m-am gândit cine stă în tunel, dacă acolo e bine. Noroc cu tine!

Un șoricel, Fănel. Mulți șoricei.

Loc: Bran. Case împodobite de sărbătoare. Luminițe-mii.

Timp: puțin înainte de Crăciun. Cel mai bun moment pentru a dărui ce știi.

(„Dar Motan Dăruiește”, în curs de apariție la editura Nemira)

Florin BICAN

Hai pe Lună împreună

Iar de ești visător din fire

Sunt sigur c-o să te inspire

Luna în fiecare seară

Când la fereastră-o să-ți apară.

Privește-o numai și vei scrie

Și tu măcar o poezie

Sau chiar o carte, cine știe…

Oricât e Luna de departe,

O poți atinge cu o carte,

Ca Wells, Jules Verne, Gellu Naum,

Ce și-au croit spre Lună drum

C-un toc, o foaie de hârtie

Și multă, multă fantezie…

A, și mai știu o carte bună:
Henri Stahl, Un român în Lună
Despre un om care-a zburat
Pe Lună cu un aparat
Ce se numea aerosfredel

De nu mă crezi pe mine, crede-l
Pe autor… O să găsești,
Cu Luna, sute de povești!
În caz că în povestea mea
Am mai uitat câte ceva,
Sunt cărți care-ar putea să-ți spună
Mai multe lucruri despre Lună,
Și despre cer, și despre stele –
Știi unde poți să dai de ele.

Așa că te invit să treci
Prin librării, biblioteci,
Să cauți bibliografie
Și să citești ce se mai scrie
Pe teme de astronomie –
Și-apoi să-mi povestești și mie…

(Fragment din Hai pe Lună împreună, cu ilustrații de Dan Ungureanu, în curs de apariție la Editura Arthur. Hai pe Lună împreună este a doua carte din colecția Apolodor Explorator, lansată în 2020, odată cu publicarea cărții Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor.)

Lavinia BRANIȘTE

Sora lui Colăcel

(fragment)

 […]

Acasă, odată cu noi, pe marginea străzii a oprit și duba albă cu pepeni. Din ea a coborât nimeni altul decât Costică, atât de bucuros încât părea dintr-odată cu douăzeci de ani mai tânăr. Nu avea cu el niciun bagaj. A făcut cu mâna prietenos șoferului, iar duba a luat-o din loc.

S-a uitat un pic după ea, apoi s-a întors către mașina noastră. Noi rămăseserăm pe locurile noastre, ne uitam nedumeriți la el. A venit către noi și a ciocănit în parbriz, de parcă ar fi bătut la o ușă. De parcă nu știa dacă e cineva acasă, cu toate că noi eram acolo și ne vedeam toți trei prin geamurile mașinii.

Radu a deschis portiera și a coborât, iar Costică i-a strâns mâna cu putere.

— V-ați întors…, a zis Radu.

— Ei, ce să mai vorbesc, măi, vă povestesc altă dată. N-aveți un preș?

Radu s-a uitat la mama. Costică s-a aplecat și el să-o vadă mai bine și i-a făcut cu mâna.

Părea că uitase complet episodul cu iepurii. Ori n-o mai recunoștea, ceea ce era foarte puțin probabil, ori îi trecuse toată supărarea.

— Pentru ce vă trebuie? a zis mama.

— Sau o pătură?

— Pătură cred că avem.

— Una mai veche, a spus el.

Am coborât și mama s-a dus înăuntru să caute o pătură.

— Dar totuși unde ați fost? a întrebat Radu.

— Ei, la spital, unde să fiu. Ia uite ce m-am îngrășat, a zis și s-a bătut cu mâna pe burtă.

Dar era în continuare slăbănog, nu pusese deloc grăsime pe el.

Mama s-a întors cu o pătură pe care n-am recunoscut-o, rămasă, poate, prin debara, dintre lucrurile bunicii. Costică a luat-o fără să spună nimic și a făcut un gest cu mâna, care ar fi putut însemna și mulțumesc și la revedere și lăsați-mă în pace. A deschis poarta la tanti Lica și a intrat în curte, dar după câteva secunde s-a întors, a sunat la sonerie și apoi a intrat iar.

— Urcă-te-n pom și vezi ce face, mi-a zis mama grăbită când am intrat în curte la noi.

Ruxi stătea în cârje în pragul casei, martoră la agitația care ne cuprinsese.

— Pune-i scara, Radu, a zis mama. Hai, repede.

Iar el a ascultat-o amuzat.

M-am urcat în vișin și l-am văzut pe Costică așteptând tăcut lângă Luțu până când tanti Lica a ieșit din casă cu o foarfecă pe care probabil că i-o ceruse el.

A desfăcut pătura și a întins-o pe jos și a tăiat-o în două.

Apoi a pliat o jumătate, a așezat-o pe spinarea lui Luțu și l-a încălecat cu greu, apucându-l cu o mână de părul din coamă. Calul a dat capul pe spate, dar nu a protestat. Tanti Lica l-a aplaudat veselă când a reușit să se așeze drept, apoi i-a deschis poarta și l-a invitat să plece.

A venit bucuroasă la groapa de sub gard și m-a strigat pe mine, dar eu eram tot în pom. S-a dus mama. Și tanti Lica i-a aruncat acolo ghem jumătatea de pătură care rămăsese în urma lui Costică și a lui Luțu, care se făcuseră nevăzuți nu pe strada lor, în dreapta, ci pe strada noastră, tot înainte. […]

Joia, prima oră pe care o aveam era cea de botanică, și la ora 12, când începeam programul, ne aliniam toți în fața laboratorului, așteptând ca doamna Pârvu să vină să deschidă. Încă din prima zi de joi, Ruxi a apărut lângă mine la rând. Ea termina școala la 12, așa că era îmbrăcată și cu ghiozdanul în spate, gata să plece acasă.

— Ce faci aici? am întrebat-o.

— Vreau și eu să văd laboratorul, a zis. Numai să bag capul.

— N-au voie alți copii, mă ceartă doamna, am spus.

— Nu zic că ești sora mea, a zis ea.

Când s-a deschis ușa laboratorului, a intrat odată cu noi și în timp ce noi ne așezam la locurile noastre, ea a rămas pe culoarul dintre bănci și s-a uitat pe pereți, la insectarele expuse. Unul avea în el un liliac. Mai multe aveau șopârle.

— Tu cine ești? a întrebat-o profesoara după ce s-a făcut liniște.

— M-am rătăcit, a zis ea și s-a întors pe călcâie și a vrut să iasă, dar nu-și dăduse seama cât de grea era ușa enormă, capitonată. A tras cu greu de ea și a zbughit-o pe holul școlii.

— Știe cineva cine e fetița? a întrebat doamna Pârvu.

Ne-am uitat unii la alții.

— E sora mea, am zis eu într-un târziu, un pic vinovată. Voia să vadă insectarele.

În ziua aia am scris titlul primei lecții în caietul lunguieț și am făcut și primul desen. Doamna Pârvu ne-a spus că vrea să scriem cu creionul, pentru c-o să auzim cuvinte ciudate la această materie și e posibil ca prima dată să le scriem greșit.

În ora aceea ne-am uitat la microscop la foițe de ceapă și-mi amintesc spaima pe care am simțit-o, preț de o secundă, când am văzut că interiorul celulelor pulsa de viață. Erau atâtea lucruri mult mai mici decât noi care așteptau să fie descoperite. Și era atâta forță acolo.

Doamna Pârvu ne-a desenat apoi pe tablă o celulă vegetală. Desena cu ambele mâini în același timp, într-o coordonare perfectă, și-n timp ce desena, vorbea cu noi. Am rămas cu toții muți de uimire.

La finalul orei, m-a chemat la catedră. M-a strigat pe nume. Nu-mi imaginam că deja de la a doua oră ea știe cum ne cheamă, poate verificase în vreun plan al clasei sau în catalog. Dar mi-a dat senzația că știe multe lucruri despre mine și asta poate să te bucure și în același timp să te sperie un pic.

S-a dus în debaraua din spatele peretelui cu tabla și mi-a adus un obiect mic.

— Uite, a zis ea. Pentru sora ta.

Am întins mâna și am luat pietricica aceea gălbuie, aproape transparentă, cu o furnică intactă în ea.

— E chihlimbar, a zis doamna Pârvu.

Am repetat cuvântul cu voce tare, ca să mi-l fixez în minte, ca pe o melodie. L-am desfăcut în bucăți mai mici, pe care le-am mai repetat de câteva ori, în ordine, în minte.

— Mulțumesc, am zis.

— Înțeleg că-i plac insectele.

I-am zâmbit, apoi mi-am strâns lucrurile și am ieșit din laborator. De fapt mie îmi plăceau insectele. De ce intrase așa la ora mea și peste profesoara mea? În ziua aia, când am ajuns acasă, m-am gândit dacă voiam să-i dau sau nu piatra lui Ruxi și am decis că nu. Când recunoscusem că e sora mea, îmi asumasem mustrarea care credeam că va urma, eram gata să suport o dojană pentru ea, așa că meritam să păstrez piatra.

Am ascuns-o sub saltea.

Hristina DOROFTEI

Știe-tot

Un codroș de munte, de aproximativ un an, se întoarce din sudul Franței în locul în care a văzut pentru prima dată lumina zilei. Este un tânăr mascul, de 14 cm, acoperit cu pene cenușii închis, care la spate se deschid, cu cioc și picioare negre și coadă roșcat-ruginie. Îl cheamă Știe-tot și este foarte curios din fire. Această trăsătură a lui i-a adus și unele necazuri, însă. Când avea doar trei săptămâni, a vrut să exploreze casa sub acoperișul căreia se afla cuibul familiei lui și… era să moară. S-a strecurat în baia oamenilor, a descoperit oglinda și a trecut la atac. A crezut că e un frățior de-al lui ținut captiv în cutia ei. S-a izbit cu ciocul de zeci de ori de oglindă, a dat din aripi cu putere, a șuierat amenințător până a venit stăpâna casei. Când l-a văzut, a țipat, când a văzut-o, s-a dezechilibrat și a căzut pe gresie ca cel mai neexperimentat înaripat. Femeia era să calce pe el, el era să zboare în closet. Cu greu, a zărit fereastra și a țâșnit spre ea cu ultimele forțe. Dar asta a fost demult, bine că a trecut…

Acum e mulțumit că își poate face în zidul aceleiași clădiri un cuibușor. Face un ocol de recunoaștere a casei: parcă s-a schimbat puțin, e mai mică, mai discret colorată și cu mai multă verdeață la bază. Observă cuibul părinților săi: îi salută în treacăt și-și continuă cercetarea. Găsește cel mai potrivit loc de cuibărit: sub streașină. Dacă locul a fost identificat, mai trebuie să-și găsească o pereche pe gustul său. Dar pentru asta trebuie să fie hrănit și odihnit ca să aibă energie pentru a-și putea impresiona aleasa. Îi este poftă de ceva suculent și gustos precum larvele (insecte a consumat pe drum și s-a plictisit de ele). Coboară în zona de verdeață și începe să scormone după larve. Mănâncă pe săturate și vrea să se retragă sub streașină pentru un pui de somn. Este cam leneș și adormit; în zborul lui neatent, se izbește de ceva. Când se dezmeticește, vede în fața lui o codroșiță de vis: cu pene cenușiu-brunii, albicioase în centrul abdomenului, strălucitoare în lumina apusului de soare auriu, cu ochi vioi, cioc ascuțit și picioare suple. Știe-tot începe să cânte, se îndreaptă spre locul ales ca și cuib și, cocoțat acolo, începe să creeze adevărate serenade și triluri. Codroșița se uită uimită și amuzată cum stă cu picioarele întinse și flutură coada în mod sacadat, umflându-se în pene. Îi devine simpatic acest împiedicat țâfnos și-l urmează sub streașină.

A doua zi, codroșița – ce poartă numele de Bucuria – începe să adune ierburi și frunze, mușchi vegetal și fâșii de scoarță pentru a construi cuibul în care va locui vara aceasta cu Știe-tot. După câteva zile de muncă asiduă, Bucuria a finalizat cuibul de forma unei cupe și depune 5 ouă alb-albăstrii. Știe-tot este foarte mândru de frumosul adăpost creat de perechea sa, este emoționat de perfecțiunea ouălor depuse de către ea și are grijă să nu-i lipsească nimic în zilele de incubație: îi prinde din zbor insecte viu colorate, sapă cu ciocul după larve grase, capturează păienjeni nervoși și-i servește elegant partenerei sale minunate. După 17 zile, cei doi codroși de munte, Știe-tot și Bucuria, devin părinți. Cei cinci pui ai lor, toți masculi, au ieșit din ouă în aceeași zi, la ore diferite, fiecare în propriul ritm. Ei au fost botezați Roșu, Galben, Albastru, Verde, Alb.

Au trecut două săptămâni de atunci, puii încep să devină independenți, mai dispar din cuib, unii zboară mai bine, alții mai greoi, dar toți sunt simpatici și seamănă cu părinții lor, fiind bucuroși și curioși.

În fiecare după amiază, îi privesc din curtea casei, de pe șezlong, cum urmează lecțiile de zbor ale părinților, cum se enervează când nu reușesc saltul prelung din prima și cum flutură din coadă când își dovedesc talentul la zbor.

Diana GEACĂR

Când erau dragonii mici

(fragment dintr-un roman în lucru)

Gardul care înconjura casa era peticit. Pe lângă scândurile verzui, scorojite, mai erau şi unele cioplite cam grosolan şi nevopsite. Bruma s-a apropiat de el. Îi ajungea până la bărbie. A deschis poarta, care a început să scârţâie uşor, de parcă abia se trezise din somn.

Mergând prin curte, îşi simţea picioarele mângâiate de ceva cald şi moale. Era un fel de iarbă albăstruie, care scotea aburi. Bruma a descoperit o cărare dreaptă, care ducea la uşa casei. Încerca să-şi imagineze cine ar putea să locuiască acolo, când a simţit că i s-a făcut frig la picioare.

Uitându-se în jos, a văzut că, de fapt, picioarele ei nu mai atingeau pământul. Și a simţit că o doare umărul. Problema nu era vreun junghi, nici măcar un cârcel. Problema era o gheară enormă, care o apucase strâns de umăr şi o ducea, din câte putea să vadă, pe acoperişul casei. „Nu, n-am să ţip, nu mi-e frică. Nu mi-e frică! Nu… mi-e… frică!”

În timp ce Bruma încerca să-şi mai facă puţin curaj, gheara enormă o aşeza pe acoperişul prăfuit şi găurit. „Nu mi-e frică! Nu trebuie decât să privesc în ochi orice-o-fi-în-spatele-meu şi n-o să-mi fie frică.”

— Mamă, mamă, Smoc-Gălbui a prins ceva! Vino să vezi!

Jos se agitau două mogâldeţe. Una dintre ele, cea care strigase, părea să fie un băiat. Avea un fes mov, decolorat. Cealaltă era o fată cu un păr morcoviu, care purta o rochie galbenă, cam largă. Rămăsese împietrită, arătând cu degetul în direcţia acoperişului.

— Vai de mine, ce-i gălăgia asta? Izma, Omăt, treceţi la masă! De câte ori credeţi că se întinde masa pentru voi? Azi abia a vrut! A zis că s-a săturat de mofturile și de întârzierile voastre!

În curte apăruse o femeie tare subţirică şi scundă, cu o bonetă și un şorţ portocaliu. Agita un polonic în aer, dar, uitându-se în direcţia spre care îi arăta braţul Izmei, o zări şi ea pe Bruma, care se uita la ei. Încercase să se întoarcă, dar o aripă uriaşă o făcu să se răzgândească.

— Smoculeţ, coboară de-acolo! a strigat femeia cu un glas prea puternic pentru silueta ei.

S-a auzit un fâlfâit şi Bruma a văzut ceva de trei ori mai mare decât ea aterizând în curte. După ce-a clămpănit din ciocul imens, şi-a strâns aripile cu indignare, aşteptând ceva în schimbul prăzii la care fusese nevoită să renunțe. Penele de pe piept şi de pe spate erau maronii, iar pe aripi aveau o nuanţă de maroniu-roşcat. Mai avea şi un smoc ciudat pe frunte, care-i cădea pe un ochi. „Seamănă cu o găină mare şi bătrână”, își spuse Bruma.

— E în regulă acum! Poţi să cobori!

Femeia îi vorbise. Ea, cei doi copii şi ceea ce părea a fi o pasăre o aşteptau în liniște să coboare. Bine. Dar cum?

— Mă scuzaţi, dar nu am pe unde. Nu aveţi cumva o scară?

— O ce?! Ce-a spus, mamă?

Omăt se amuza foarte tare. Bătea din palme şi râdea de parcă auzise cel mai tare banc, pe care trebuia neapărat să-l țină minte ca să-l spună şi prietenilor lui.

— Hai, drăguţo, vino-ţi în fire! i-a spus femeia. Se răceşte mâncarea!

— Mamă, oare nu poate să…

Izma se uita cu ochi mari la Bruma.

— O cunoşti? a întrebat-o mama ei. E vreo prietenă de-a ta?

— Nu, nu cred că ne-am întâlnit vreodată.

— Hm! Bine. Sărăcuţa…

Bruma se uita la ei nedumerită.

— Deschide-ţi braţele larg, i-a zis femeia. Aşa. Acum îndepărtează-te de margine, să-ţi iei avânt! Bun. Acum eşti gata.

— Dar o să-mi rup gâtul! a strigat Bruma.

Femeia rămăsese fără grai.

— Ce-a zis, mamă? Că-şi rupe gâtul?! Ha, ha…

Omăt râdea cu sughiţuri. Izma s-a apropiat de mama ei. Apoi, fata s-a întors şi a întrebat-o pe Bruma cu milă:

— Eşti boboc?

— Cum adică? a zis ea, întrebându-se în acelaşi timp dacă nu arăta caraghios aşa, cu braţele întinse şi cocoţată pe acoperiş.

— Păi, bobocii nu ştiu să zboare. Apoi sunt Începătorii, pe urmă Avansații. Cei mai tari sunt Vulturii. Eu şi fratele meu suntem Vulturi. Am primit şi inele cu emblemă…

Oricât de curioasă ar fi fost să vadă inelele, Bruma tot nu știa cum să coboare. Izma a continuat:

— Trebuie să te concentrezi foarte tare, să nu te gândeşti la niciun lucru care se află pe pământ. Ca să te înalţi, trebuie să te concentrezi asupra cerului, ca să cobori trebuie să-ţi fixezi privirea asupra locului în care ai dori să aterizezi. Gata! Astea sunt regulile de bază. Încearcă. Doar n-o să stai toată ziua acolo, nu?

„Da, destul de uşor pentru ea. Dar are dreptate. Mi-e destul de foame şi aici nu văd nimic din ce-aş putea să mănânc. Dar aş putea fi mâncată eu. Şi nu cred că-mi doresc să ajung într-un burdihan de găină mutantă!” Aşa că singura soluţie care îi rămânea era să înveţe să zboare. Începând din clipa aceea. „Nu poate fi chiar aşa rău. Să vedem… Trebuie să mă concentrez… Aşa…” Bruma şi-a întins braţele, şi-a luat avânt şi a pornit cu toată viteza, uitându-se la nişte nori pufoşi, albi. Păreau aşa de aproape! Da, chiar zbura. Se cam clătina, dar zbura. „O, n-am crezut că poate fi atât de frumos! Nu trebuie decât să-mi imaginez că zbor și chiar zbor. Dacă aș fi știut că e atât de ușor, ce-aș mai fi tulit-o pe geam la orele de matematică!”

— Hai, acum coboară uşor! Planează!

Izma striga în zadar. Bruma zbura în cercuri largi şi nici măcar nu se uita la ei. Descoperise ceva extraordinar.

Și chiar avea de ce să se minuneze. Se afla deasupra unui deal, unde era căsuţa, iar în vale se zăreau sute şi sute de căsuţe, de toate mărimile şi culorile. Un orăşel cu străzi pline ochi de omuleţi grăbiţi, cu o pădure întunecată şi deasă în spate şi, dincolo de ea, un munte…

— Prinde-o, mamă! a strigat Omăt.

[Vatra nr. 7-8/2021, pp. 93-99]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.