Starea literaturii pentru copii (VII)

Ioana NICOLAIE

Domas – Ajutor! Planeta senviș

Stop. Jurnal de bord e-aici

Navigând prin galaxie

Am găsit un soare-arici

Și pe el o… farfurie.

Una galbenă, c-un cer

Peste partea superioară

Vreau s-asolizez. Reper

O să-mi iau o aripioară

Care, ciudățenie mare,

Văd cum se întoarce-n sus

Cobor iute, stop motoare,

În ocean de praf sunt pus.

Dar începe brusc urgie

Prins sunt rău într-o felie

Senviș uriaș și fiert

Din compusul cel incert

Care vrea să mă topească

Nava mi-o pornesc pe loc

Inta, vezi să nu te-oprească,

Scuipă-n urmă fum și foc.

Inta – O amintire

Școala mea a fost un ghem

Din al patrulea sistem

Ca să mă primească-n ea

Mi-am pus uniformă-n stea

Mi-am prins părul în spirală

Mi-am luat tableta-ovală

Ca să pot fixa în taste

Doar planetele albastre

Și spre marginea pătrat

Am găsit un nor mișcat

Semn că-n el va crește-ncet

Un sistem mai violet

Dacă-aceste-au fost făcute

Eu am absolvit și iute

Mi s-a dat o navă casă

Am pe ea și o terasă

Până plec, invit intieni

Verde-praz sau indigeni

Sau cei albi, de fel turiști,

Care nu-s vreodată triști

Și-i întreb dacă îl știu

Pe Domas, cel dispărut,

O să-l caut, simt că-i viu,

Un mesaj mi-a apărut

Cum că-i în pericol mare

Într-un spațiu schimbător

O să-l scap, sunt călătoare,

Domas, vin în ajutor!

(fragmente din Salvarea lui Onux)

***

Victoria PĂTRAȘCU

Peripețiile lui Covrigel

Covrigel a costat doar un leu. Nu și-a cunoscut tatăl, deși s-a născut în casa lui, într-un chioșc numit „La Tati”. Mamă i-a fost o covrigăreasă guralivă.                                                

În ziua în care s-a născut Covrigel, mama lui s-a trezit cu noaptea-n cap. Cât s-a mai chinuit, sărăcuța, până când l-a adus pe lume! L-a frământat minute în șir, l-a izbit de masă până a devenit moale și catifelat, l-a întins într-un șnur lung, i-a încrucișat mâinile pe piept și, cu un suspin lung, l-a aruncat în oala cu apă clocotită. L-a pescuit după un minut, l-a lăsat nițel să-și tragă sufletul, l-a uns cu lapte pe la subțiori și l-a presărat cu semințe de mac.

Covrigel credea că a scăpat, dar – ce să vezi? – maică-sa l-a aruncat în cuptor. Văleu! Ce arșiță! Dar acolo, în foc, a crescut Covrigel și s-a făcut mare. Ei, și după atâta trudă, mama l-a luat în brațe, l-a privit cu drag și l-a așezat la geam, în lada covrigilor.

După ce se mai dezmetici din chinurile nașterii, Covrigel privi curios în jur. Se zgâi pe geam, dar nu reuși să vadă mare lucru. Întrezărea doar umbre mișcătoare care alunecau gălăgioase de colo-colo. Lumea semăna cu coca mișcătoare/aluatul din care tocmai prinsese viață.

„Cling! Cling! Vruuuum-Vruuuum! Nino-nino-nino! Cioc-boc!”

— Bzzzz, asta-i muzica orașului, îi șopti o muscă bătrână.

Dar nu apucă să-i spună mai multe, că mama lui Covrigel o și alungă prin ferestruică.

Covrigel ciuli urechile și auzi o voce melodioasă care cerea:

— Doi covrigi și o merdenea, vă rog.

Proaspeți, proaspeți și fierbinți,

    Vin acum, vă scot din minți!

Și covrigăreasa veselă îi apucă pe Covrigel și pe un frate mai mare de urechi și îi îndesă într-o pungă roz transparentă, fix peste o merdenea fierbinte.

Covrigel se lipi imediat de punga rece. Uaaa! Abia atunci văzu pentru prima oară lumea. Era ROZ. Toată. Case roz, balcoane roz, mame roz, copii, câini și pisici, biciclete și tonete, ziare și trotuare. Rooooozzzz. Toate.

„Viața e roooozzzz”, se gândi fericit Covrigel. Îl trezi, însă, din uluire vocea certăreață a fratelui său:

— Dă-te, soro, mai încolo că mă sufoci cu aerele tale! îi striga el merdenelei.

Săracu’ frate-său, se săturase de aburi. Căldura cuptorului îi săpase o crăpătură adâncă pe obraz.

— Nu-i vina mea, răspunse merdeneaua supărată, aruncându-le în față un damf de brânză de oaie. Credeți că mie mi-e ușor? Că vreau să vă înghesui și să vă încălzesc? Îmi era bine în vitrină, alături de surorile mele.

— Puți, spuse strâmbându-se fratele lui Covrigel.

Merdeneaua se burzului la el supărată:

— Ce știi tu ce miroase bine, săracule? Habar n-ai! Află că sunt mai nobilă decât voi. Și mai scumpă.

Și merdeneaua fâlfâi din foietaj, întorcându-le spatele.

— De ce ești mai scumpă? o întrebă Covrigel.

— Simplu. Oamenii dau mai mulți bani pe mine decât pe voi. Pe mine mă mănâncă doamnele de la coafor, elevii de liceu și domnii care lucrează la birouri. Pe voi nu dau doi lei. Sunteți mâncarea săracilor.

— Serios? De unde știi?

— Iaca, știu. Mi-au spus surorile mele. Voi ați costat doar un leu. Niște amărâți. Nu sunteți buni de nimic.

***

Adina POPESCU

Cea mai cuminte elevă din tabără

— Adina, vrei să mergi în tabără la Predeal? mă întreabă mama.

Nu știu ce să zic, n-am mai fost niciodată într-o tabără. Până acum n-am fost în vacanță decât la Cluj, la bunicii mei, sau în concediu cu părinții. Concediile îmi plac cel mai mult, pentru că mama și Anton mereu au grijă de mine – să nu mă înec, la mare, așa că-mi cumpără colac, să nu mă plictisesc, la munte, așa că jucăm chibrițele sau spunem povești inventate. Și îmi fac toate poftele, adică Pepsi și friptură, dacă găsim, ciocolată chinezească, clătite cu gem de caise, plimbare cu minicarul, cu telecabina, parc de distracții, vată de zahăr și măr pe băț, minigolf, morișcă și fluierătoare cu apă din talcioc. Nu cred că în tabără voi reuși să fac rost de toate astea de una singură. Totuși, sunt o mulțime de copii din școala noastră care merg tot timpul în tabere și se întorc de acolo foarte fericiți. Ei povestesc un trimestru întreg despre cât de bine s-au distrat în tabără unde se organizează jocuri, iar în ultima seară se face un foc de tabără care e mai înalt decât cabana, se vede chiar din spațiul cosmic, iar la foc se cântă cântece și se spun glume. Așa ceva mi-aș dori să văd în realitate, pentru că mama și Anton, oricât și-ar da silința, în concediu, nu pot face decât un foc mic și tot timpul se ceartă în jurul lui: „Doino, lasă-mă pe mine, că tu îl etufezi!”, „Na, că te-am lăsat și uite că l-ai stins de tot!”.

— Da, e bine să meargă într-o tabără! zice și Anton. Să mai fie împreună și cu alți copii, că prea stă tot timpul numai cu noi! O să devină o sălbatică…

Și uite așa mi se hotărăște mie soarta – ca să nu mă transform într-un copil sălbatic precum Mowgli din Cartea junglei, în vara asta trebuie să merg în tabără, deși abia am terminat clasa a II-a, de puțină vreme reușesc să adorm de una singură, în camera mea, fără să mă țină nimeni de mână, iar când mă pierd de mama sau de Anton, încep să plâng, așa cum s-a întâmplat atunci când m-am rătăcit în magazinul Bucur Obor.

— Tabăra asta e organizată de o prietenă de-a noastră, Ruxi, care e profesoară de chimie la școala paișpe, îmi spune mama, ca să mă încurajeze. O mai ții minte, nu-i așa?

Sigur că o țin minte – e o tanti căreia îi place să poarte fuste minijup, să fumeze țigară de la țigară și uneori să spună bancuri cu prostii, iar toți cei care se nimeresc prin preajmă, mai ales bărbații, râd de se prăpădesc.

— O să vezi că o să aibă grijă de tine ca o mamă! Mai ceva ca tovarășa de la școală, mai spune mama mea care are de gând să mă abandoneze, tocmai acum, în vacanța de vară.

Oare ce să-mi pun în rucsacul de tabără? Mama mi-a pus deja șosete, chiloți, tricouri, pantaloni, treningul, o haină de fâș pentru ploaie, un hanorac, prosop, pastă de dinți, periuță, săpun, pieptăn. Eu îmi pun o păpușă micuţă, căreia i se închid pleoapele atunci când o lași pe spate și o culci și pe care mi-a adus-o Anton din Bulgaria, deși eu i-am cerut să-mi aducă o păpușă Barbie, dar cică nu se găsesc păpuși Barbie nici în Bulgaria. Iau și văsuțele din ceramică pentru păpușă pe care le-am cumpărat din talcioc – farfurii și cănuțe, le bag pe toate în interiorul ghemotoacelor de ciorapi, ca să nu se spargă. Păpușa nu poate să stea nemâncată o săptămână, cât durează tabăra! Îmi iau patru cărți – „Familia Roademult”, pe care am citit-o deja de două ori, „Făt Frumos certat cu gluma” și, desigur „Legendele Olimpului”, volumele 1 și 2, „Zeii” și „Eroii”. Aș vrea să iau și „Povestiri istorice”, volumul 1, dar e o carte prea mare și nu încape în bagaj. Mai iau un pachet de cărți de joc, poate o să joc Păcălici împreună cu copiii din tabără, iau și jocul de Marroco. Rucsacul meu e deja foarte greu și arată burdușit.

— Ce ți-ai pus în rucsacul ăla, pietre de moară? mă întreabă mama mirată.

Are dreptate – abia pot să-l ridic de jos, dar nu-l mai desfac, nu mai las nimic acasă, căci nu mai e timp. Peste două ore, voi pleca în tabără la Predeal, cu trenul Personal.

E doar a patra zi și pot să spun cu mâna pe inimă că nu-mi place deloc în tabără, e mai ceva ca-n filmele de groază. În fiecare zi, am cumpărat vederi de la Poștă, toate înfățișau Predealul cât mai frumos – hotelul Cioplea, Cabana Trei Brazi sau pârtia de la Clăbucet, iarna, plină de schiori, deși eram în luna iulie. Și pe spatele fiecărei vederi scriam cât mai citeț, ca la caligrafie – „Dragii mei, vremea e frumoasă, mâncarea e bună, salutări din tabără!”, apoi trimiteam vederile pe adresa noastră de pe Calea Moșilor, sperând că vor ajunge la timp la mama și la Anton, iar ei vor înțelege că nu mai pot să stau în tabără nicio clipă. Nu puteam să le scriu pur și simplu adevărul, pentru că mama mi-a zis la plecare: „Vezi să o asculți pe Ruxi și să nu ne faci de râs față de ea!”. Însă le lăsam tot felul de indicii pe vedere, desenam un soare care plânge sau câte o floare tristă și ofilită. Ori vederile nu ajungeau la noi acasă, ori părinții mei erau atât de proști încât nu pricepeau nimic din indiciile mele. N-a venit nimeni să mă ia de acolo.

(fragment din volumul „Vine vacanța cu trenul din Franța”, în curs de apariție la Grupul Editorial ART)

***

Adina ROSETTI

Cronicile Domnișoarei Poimâine

Nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate când a început epidemia. Puținii locuitori ai Orașului Etern care nu fuseseră atinși își aminteau că totul avusese legătură cu sfârșitul sărmanei Poimarți și cu starea bizară care-l cuprinsese pe Tempus. În istoria regatului mai existaseră perioade în care conducătorul fusese fie dispărut, fie amnezic și lipsit de puteri magice, fie cufundat într-un somn vrăjit, însă întotdeauna existaseră o cauză și o explicație pentru aceste probleme care fuseseră, în cele din urmă, rezolvate. Acum însă nici măcar nu se știa ce e cu el: stătea în pat, privind în gol, și nu vorbea cu nimeni, ca și când nimic n-ar mai fi prezentat vreo importanță. 

La început, cu toții au sperat că o să-și revină. „E normal, bietul Tempus e trist din pricina celor întâmplate cu soția sa”, își spuneau. Doar că nu și-a revenit… ba dimpotrivă, starea lui a devenit molipsitoare. 

Prima care a prins acest morb invizibil a fost Doamna Ieri. S-a trezit într-o dimineață, pur și simplu, peste măsură de obosită, deși nu s-ar fi putut spune că nu dormise bine. O osteneală atât de adâncă și profundă nu mai simțise niciodată. Doar gândul de-a se ridica să-și facă un ceai o epuiza, așa că nu s-a mai ridicat din pat. Seara nici nu s-a sinchisit să ordoneze și să arhiveze amintirile zilei care tocmai se încheiase. La ce bun să păstrezi atâtea amintiri? Cui foloseau? Cui îi pasă de trecut? Ei, cu siguranță, nu-i mai păsa. De fapt, nu-i mai păsa de… nimic, își dădu seama după câteva momente de gândire, dar nici măcar acest gând neobișnuit nu o miră. Mirarea, bucuria, orice fel de altă senzație sau sentiment o părăseau, rând pe rând. Așa că Doamna Ieri rămase culcată, într-o stare foarte asemănătoare cu cea a lui Tempus: cu ochii larg deschiși, cu privirile mute, fără vorbe. Doamna Altădată, care veni să o viziteze după câteva zile, îngrijorată, nu izbuti să afle nimic de la ea și nici s-o convingă să comunice. Lăsă prăjiturelele pe care le adusese pe comoda de la intrare și plecă înapoi acasă. Ajunsă acolo, simți nevoia să se întindă puțin, dar rămase așa tot restul zilei, nemaigăsind vreun rost pentru care să facă altceva. În scurt timp, ajunse și ea în aceeași stare de apatie totală.

De-aici încolo e greu de zis cum au evoluat lucrurile și care a fost traseul urmat de această ciudată și inexplicabilă epidemie – căci așa au numit-o ziarele care nu mai conteneau să scrie despre acest subiect, până când reporterii au fost și ei, la rândul lor, atinși de ea și nu s-au mai ridicat din paturi. 

Cazurile se înmulțeau de a o zi la alta. Astăzi vânzătoarea de la librăria „O tempora! O mores!”, mâine cofetării de la Temps d’Amour, poimâine doi profesori de la Academia Timpului, în ziua următoare întreaga redacție a revistei „Sunet și Timp”, plus cea mai celebră creatoare de modă, Mademoiselle Quelquefois. Nici nu se mai putea ține socoteală! Toți cei care se îmbolnăveau aveau aceleași simptome: o oboseală profundă, o lipsă de chef, urmată de pierderea oricărui sens. Tristețea fără leac, nepăsarea aparent fără cauze îi paralizau pe toți: își lăsau treburile neterminate, uitau de orice distracție sau prietenie, refuzau să mai vorbească. 

În scurt timp, Orașul Etern deveni o adunătură de lucruri lăsate de izbeliște, de proiecte neterminate, treburi abandonate și distracții inutile. Ateliere de reparat ceasuri în care nu mai intra nimeni, autovehicule temporale abandonate în mijlocul străzilor, cofetării pustii, în care dulciurile se dezintegrau pur și simplu în vitrine, librării în care cărțile se umpleau de praf, grădinițe unde copiii rămâneau nesupravegheați pentru că educatoarelor nu le mai păsa de nimic – acestea erau doar câteva dintre multele efecte ale epidemiei a cărei cauză rămăsese necunoscută.

Lucrurile s-au înrăutățit și mai mult când s-a îmbolnăvit însuși Domnul Azi. S-a luptat să-și facă datoria până în ultima clipă, alergând de colo-colo fără oprire pentru a supraveghea activitățile prezentului. Cum nu dormea niciodată și nici nu cunoscuse oboseala, nu a dat atenție senzației care începuse să-l cuprindă, continuând să-și vadă de treabă, în felul sau ubicuu și hiperactiv. Însă, până la urmă, n-a mai rezistat nici el: s-a întins pur și simplu pe un trotuar, hotărând că de-acum încolo nu-i mai pasă de absolut nimic. Prezentul nu mai avea nici cea mai mică importanță, iar Domnul Azi n-avea de gând să mai facă ceva sau să comunice cu cineva. Tot ce voia era să stea întins pe trotuar și să privească în gol, fără să-i pese că încurcă puținii trecători care mai rămăseseră. 

(fragment din „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, volumul 3, în lucru, care urmează să apară la Editura  Arthur)

***

Carmen TIDERLE

Oaia cu trei miei

O oaie s-a dus la Creangă

Să îi ceară socoteală

Dând nervoasă din talangă

Și fiind foarte vocală:

„Păi, cum ne fu vorba, Ioane?

N-am zis noi că o să faci

O poveste cu mutoane,

Nu cu capre sau cu vaci?!

Când ai fost colo, la stână,

Ia spune-mi tu mie, nene,

Cine ți-a dat ție lână

Să-ți faci veste și izmene?

Plus că sunt discriminată.

De ce mă discriminezi?

Te dau azi în judecată!

Ce?! Doar caprele au iezi?!

Mieii mei nu-s frumușei?!

Nu le-am oferit de toate?!

N-ar fi meritat și ei

Niște imortalitate?!

Sau poate-oi fi eu mai proastă

Decât vaca-aia de capră

Și, când dau de vreo năpastă,

Să nu știu să sap o groapă

Să comit o crimă-atroce…

Ah, sau poate că n-am voce!

Să cânt șlagărul cu țâțe

Și cu… frunzele din buze!

Dacă n-ai în cap tărâțe,

Ar fi bine să-ți ceri scuze!”

Creangă-a zis că-i prea de tot,

Că de ce să se disculpe.

I-a-nchis oii ușa-n bot

Și-a scris… „Ursul păcălit de vulpe”.

(Fără absolut nicio legătură.

Pur și simplu, că așa i-a venit.)

(poezie din „Fabrica de lipici”, Humanitas Junior, 2020)

***

Radu ȚUCULESCU

 Liliacul Vico și șerpoaica Sarisa

          -love story-

o poveste/ cum alta nu mai este/ și nici nu va mai fi/ pentru adulți, tineri și copii

Numele meu este Vico. Mai am încă doi frați, eu sunt cel mai mic. Părinții sunt de treabă, ne doresc tot binele din lume. Își permit să ne crească în condiții onorabile. Mama este un exemplu de hărnicie, iar tata un exemplu de curaj.

— Neînfricatul meu, îl alintă mama, adesea.

— I-aș reteza capetele unui balaur cât ai zice pește!

O replică de-a lui repetată, mai ales seara, după ce dă pe gât un păhărel cu un lichid sângeriu. La noi nu trăiesc balauri și nici zmei. Dar nu se știe niciodată când apare vreunul rătăcit din alte ținuturi.

Cu mine au avut probleme de când m-am născut. De la mama am aflat. Urlam ca un apucat, de câte ori trebuia să mă culc. Degeaba m-ar fi întrebat ce mă doare de zbier ca înțepat de viespe, încă nu știam vorbi.

— Poate are crampe la burtică.

Mama mă masa ușurel, iar eu tăceam. Cum mă puneau la culcare, alături de ceilalți frați ai mei atârnați de cracă, începeam să țip ca din gaură de șarpe. Mama mă dădea jos și mă lovea cu blândețe pe spate. Eu râgâiam de câteva ori și tăceam mâlc. Ba chiar gânguream vesel.

— Na, i-a trecut. Atârnă-l la loc. Sper să adoarmă! Ne-a năucit pe toți! bombănea tata, pe jumătate adormit.

În clipa în care mama mă agăța la loc lângă frățiorii mei, mă porneam pe răcnit de se cutremurau și copacii din jur.

— Lasă-l să zacă întins pe jos, ca un mort! se enerva tata. Îi vine lui mintea la cap, când va mai crește.

Culcat la orizontală, adormeam imediat cu un zâmbet drăgălaș pe bot.

Noi locuiam, singuri, într-o scorbură proprietate personală. Nu ne înghesuiam prin peșteri ori poduri alături de alte familii. Făceam parte din categoria celor înstăriți. O familie de lilieci-vampiri, de origine nobilă și rară. Mai exact, originea asta o are tata. Pe una dintre aripi i se poate distinge blazonul. Doi colți însângerați și-o aripă neagră. Mama, însă, își are originile în marea masă a insectivorelor unde nu există blazoane. Între ea și tata a fost, și mai este, o mare iubire. În consecință, mama s-a adaptat noilor reguli de viață nobiliară. Din când în când, însă, înghite și câte o porție de insecte, iar tata închide ochii.

Scorbura-locuință e bine plasată în apropierea unor ferme de animale. Tata a moștenit-o de la bunicii săi. Noaptea, când animalele dorm adânc în grajduri, li se aplică scurte înțepături, iar sângele scurs e lins cu poftă, fără ca vreunul să moară. Pentru mine, încă mic și habarnist într-ale zborului, au adunat sânge într-un păhărel. După primul strop care mi s-a turnat pe limbă, am vărsat puternic până mi-au dat lacrimile. Mare spaimă în familie!

— Băiețelul e bolnav, du-te repede după medic! i-a spus mama tatei.

A venit medicul, m-a consultat temeinic, apoi a rostit solemn:

— Unii copilași pot avea astfel de reacții, când primesc prima oară hrana noastră cea de toate zilele. Nu vă panicați, nu-i o boală. Recomand să-i dați suc de fructe…

— Suc de fructe?! a țipat tata uimit. E o adevărată jignire adusă strămoșilor noștri!

— Așa se procedează, altfel crapă de foame, îl întrerupse, ferm, medicul. Deci, suc de fructe în care picurați, treptat, câte unul, doi, apoi trei stropi de sânge.

— Ahaaa! Acum pricep. Ai înțeles, dragă? Până la urmă o să-i vină mintea la cap, după ce mai crește, da?

Mama încuviință. Tot ce ținea de mine, era problema ei. Începu să mă hrănească cu sucuri din fructe, spre marea mea încântare. Când strecura stropul de sânge în ele, imediat vărsam. Mațele mele refuzau, aprig, amestecul. Pentru ca tata să nu intre la bănuieli, mama îmi storcea rodii care îmi pătau buzele cu o culoare sângerie. După ce am învățat să zbor și participam, obligatoriu, alături de familie la atacurile nocturne, duceam mereu o rodie salvatoare cu mine. Dar știam că păcăleala nu va putea ține multă vreme.

Mie, animalele domestice îmi sunt tare dragi. Cum să le înțepi și să le vlăguiești de puteri în timpul nopții? Chiar dacă rămâneau în viață, tot îmi era milă de ele. M-am împrietenit cu mielușeii, căprițele și vițelașii. Zburdam împreună pe pajiști, în timp ce ai mei atârnau cu capul în jos în scorbură. Dacă noaptea umblau să se hrănească, normal că-i lovea somnul în timpul zilei.

Îmi amintesc prima mea experiență nocturnă alături de întreaga familie.

— Vico, în noaptea asta înveți să te hrănești singur, mi-a zis tata pe un ton ferm. Mai mult de jumătate din oi au fost tunse până la piele. Te lipești de una care doarme adânc. Atunci emană multă căldură, așa te orientezi. O înțepi scurt și rapid apoi lingi bunătate de sânge. Va continua să doarmă, nu-ți fă probleme. Vom fi și noi pe aproape…

Spre deosebire de ei, vederea mea era foarte bună. Un secret pe care nici mamei nu i l-am destăinuit.

Noaptea era plină de stele. Dansau cu mare veselie, ca la o sărbătoare.

Deasupra țarcurilor de la stână, ne-am despărțit. Eu am căutat, și descoperit, oile încă netunse. Și mielușeii. Am planat, fără zgomot, deasupra lor, apoi m-am scufundat într-o blană deasă, pufoasă, caldă. Respirația animalului era o blândă legănare. Am adormit buștean, fără vise. Dimineața am dat o raită prin livezi și m-am hrănit cu fructe, în special cu rodii zemoase. Acasă dormeau toți, mai puțin mama.

— Pe unde ai umblat? mă întrebă în șoaptă.

— Prin țarc…

Tata deschise un ochi și se holbă la mine. Mormăi ceva, zâmbi, apoi îl închise la loc. Era mulțumit. Cel mai mic fiu al său avea botul plin de pete sângerii…

 (fragment din volumul în pregătire la editura Polirom Junior)

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 100-105]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.