Corin Braga – Crize și morți ale literaturii și autorului

Poate este oarecum superfluu a aborda teme umaniste într-un context internațional și național tot mai îngrijorător, dominat de pandemie și acum de război de cotropire. Totuși, chiar dacă inter armas silent musae, nu este de prisos nici a aborda teme mai „spirituale”, legate de cultură, educație, umanioare, de o paradigmă culturală pe care ne-o dorim dar pe care se pare că forțele sociale dominante actuale nu o au în vedere, ba chiar o înlătură dintre priorități. Mă refer la marginalizarea tot mai acută a științelor umaniste de către o mentalitate generală din ce în ce mai tehnocrată și birocratică, care pune în prim plan eficiența financiară și pregătirea unei forțe de muncă tot mai specializate în domeniile economiei neoliberale. Faptul că trăim o schimbare de paradigmă majoră, care impune reașezări de priorități și modificări de concepție, este de necontestat, nu se pune problema de a milita pentru un status quo al umanioarelor în condițiile în care o întreagă civilizație se transformă pe toate planurile, purtată înainte de invențiile tehnologice, mediatice și IT și de dinamicile migrațiilor, globalizării și planetarității.

Dar completa scoatere din joc a disciplinelor spiritului de către factori politici și decizionali, consiliați de ideologi ai progresului economico-financiar, nu este o opțiune validă. Și aceasta nu fiindcă noi, filologii și umaniștii, dorim să ne păstrăm pozițiile și slujbele în universități și institute, ci fiindcă o atare evoluție pragmatică ar duce la un fenomen de „cancel culture” generalizat, care s-ar solda cu pierderea patrimoniului imaterial și material mondial, cu ștergerea identităților de grup și a biodiversității culturale, cu o dezumanizare mult mai concretă decât speculațiile despre un posibil post-umanism. Ghetoizarea culturii lasă drum liber unei masificări a umanității pe baza unor bunuri materiale standardizate, a unor servicii uniformizate și a unor atitudini colective mașinizate. Protecția umanioarelor devine o formă de rezistență la tăvălugul globalizării, oferind o bază pentru prezervarea și afirmarea individualităților personale și colective. În sensul acesta, un colectiv de lucru de la Universitatea Babeș-Bolyai, alcătuit din filologi, istorici, filosofi, teatrologi etc. am inițiat redactarea unui manifest umanist, o platformă care să susțină, în primul rând în societatea românească, valorile atât ale umanioarelor tradiționale (protejarea valorilor și disciplinelor), cât și ale umanismului în genere (interes pentru semeni, atenție acordată binelui individual și colectiv etc.).

În acest context, aș spune câteva cuvinte despre două teme „criziste” oarecum la modă, și anume „moartea autorului” și „moartea literaturii”.

*

Prima temă, cea a „morții autorului”, o precede atât istoric (își are originea în structuralismul anilor ʼ60-ʼ70) cât și logic pe cea a „morții literaturii” (dacă dispare creatorul, dispare și creația!). Pentru a înțelege cum s-a ajuns la proclamarea acestui deces, ar fi utilă o rapidă diagramă istorică a principalele paradigme (în sensul lui Thomas Kuhn) care s-au succedat în concepția asupra statutului autorului în literatură. Astfel, putem distinge mai multe concepții mari concepția privind natura și condiția naratorului în literatură: 1. naratorul suprapersonal, din Antichitate până în Renaștere. După cum știm, convenția retorică (și pun accentul pe convenționalitate) a aezilor și barzilor din culturile mitologice, ca și a profeților și părinților bisericii din cea creștină, era aceea a autorului inspirat de o figură supranaturală, muze, Apollo, îngeri, Dumnezeu). În această convenție, cel care vorbește prin gura lui Homer, a lui Isaia, a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul sau a lui Emanuel Swedenborg sunt personaje divine, mai presus de persoana omului, simplu scrib al unui mesaj cu valoare de adevăr absolut; 2. naratorul personal. O dată cu Renașterea și atingând punctul culminant în Romantism, înlocuirea teocentrismului creștin cu antropocentrismul umanist a dus la o asumare tot mai accentuată a mesajului de către propriul autor, care iese din anonimitate și devine creatorul propriei opere, Romantismul propunând, în locul figurii divine, conceptul eului absolut, al unui autor demiurgic care concurează divinitatea în creația de lumi paralele și alternative. 3. Naratorul impersonal. Odată cu golirea transcendenței de către pozitivism, scientism, nihilism și ateism și mutarea centrului ontologic în lumea imanentă, în natură, în Realism și curentele derivate vocea naratorială a căpătat impersonalitatea legilor naturale, obiectivitatea unui punct de reper exterior ființei umane; 4. Naratorul fragmentat. În modernitate, începând cu homo dupplex baudelairian, reflectând senzația de diversificare, multiplicare și schizoidie a unei societăți tot mai ample și multipolarizate, literatura a experimentat în toate formele fragmentarismul, polifonia, poliperspectivismul, subiectivitatea dihotomică și personalitatea multiplă. 5. Naratorul decedat. După această criză a antropocentrismului, postmodernismul nu a avut decât să producă certificatul de deces al persoanei și să înceapă să exploreze domeniile post-umanismului și non-umanului.

Această „tragedie” a creatorului uman poate fi încadrată în catastrofa și mai mare a  „morții lui Dumnezeu”. După ce, la sfârșitul secolului al XVII-lea, Europa a trăit o criză a gândirii (după cum o numește Paul Hazard), constând în înlocuirea teocentrismului creștin cu diverse forme de religiozitate alternativă (deism, panteism, dualism, ateism), în secolul al XIX pozitivismul, scientismul, scepticismul și nihilismul filosofic au dus la dispariția figurii divine și a metafizicii în general, rezumată în celebra formulă a lui Nietzsche. Pentru o vreme, în mentalitatea romantică și postromantică s-a putut crede că omul – geniul – ar fi capabil să preia locul lăsat liber de divinitate, autorul căpătând statura și atributele unui demiurg creator de lumi. Dar fenomenologia și existențialismul au început să exploreze această pretenție a omului de a prelua calitatea ontologică de ființă și de a întemeia o filosofie antropocentrică, doar pentru a descoperi, cum se întâmplă spre exemplu la Paul Valéry și la Jean-Paul Sartre că omul nu produce decât neant, că în centrul persoanei sale nu stă un nucleu de ființă, ci doar golul unei neființe. Acesta este cadrul filosofic și antropologic pe care poststructuraliștii l-au preluat, la nivelul textului, pentru a decreta, după moartea lui Dumnezeu, după moartea omului, iată, moartea autorului. Anti-umanismul și postumanismul filosofic ulterior nu au făcut decât să întrețină această poziție teoretică, ce evacuează scriitorul biografic și îl înlocuiește cu autorul de hârtie.

Dar, dacă deconstrucția este un proces de deziluzionare, de decredibilizare a marilor narațiuni, a scenariilor explicative, a teoriilor cu pretenție totalizatoare, ar fi interesant de văzut dacă deconstrucția însăși nu poate fi deconstruită la rândul ei. Critica poststructuralistă a ideii de autor se ridica tocmai împotriva excesului de putere pe care viziunea romantică și cea modernă îl atribuise scriitorilor, lăsând figura socială și istorică a autorilor în afara literaturii și a valorii, demascând așadar strategia de consacrare a scriitorilor. Problema care se ridică este însă următoarea: Cine are autoritatea să susțină pierderea autorității de către scriitor? Întrebare legitimă, dacă ne gândim că Barthes, Foucault sau Derrida (les philosophes, cum îi numeau admirativ americanii epocii) și-au construit o autoritate teoretică și un statut social de vedete prin chiar critica figurii autorului biografic.

Să cităm o frază a lui Foucault din prefața la Istoria nebuniei: „Aș vrea ca o carte, cel puțin din punctul de vedere al celui care a scris-o, să nu fie nimic altceva decât frazele din care e făcută; […] fără ca acela căruia i s-a întâmplat să-l producă să poată revendica vreodată dreptul de a-i fi stăpân, de a impune ceea ce voia să spună sau de a spune ceea ce trebuia să fie”. Aparent, este o profesiune de credință în care filosoful anunță că își pune în practică în propria operă teoria privind autoanularea autorului biografic. Dar ce rămâne? Un autor impersonal difuz în operă, dezbărat de toate scăderile și limitările subiectivității și individualității, o voce obiectivă având autoritatea nu a unui individ, ci a legilor naturii. Opera foucauldiană nu ar mai fi dependentă de figura unui scriitor văzut ca o persoană, așadar limitat și criticabil, ci ar fi o emanație a unui adevăr impersonal. Ipocrita modestie a retragerii omului Foucault din operă este o strategie de a impune opera însăși ca expresia unor adevăruri supra-personale irefutabile (ceea ce ne aduce aminte de practica medievală a anonimității și de transferul funcției auctoriale asupra divinității).

Așa încât, dacă tot vorbim despre strategii, adică de atitudini nemărturisite vehiculate indirect de teorii, ne putem întreba dacă tema „morții autorului” nu este simptomul unui complex de superioritate al teoreticienilor asupra creatorilor de literatură. Dacă Romantismul sacraliza figura scriitorului, lăsând receptorii, fie ei teoreticieni și critici literari, fie public lector obișnuit, într-o poziție secundară, deconstructivismul barthesian, foucaldian sau derridean pare să fie un fratricid, provocat de o invidie și orgoliu de castă, prin care criticul îl ucide pe scriitor pentru a rămâne el însuși stăpânul absolut asupra operei și a culege în acest fel toată admirația și laurii din câmpul literar.

Împotriva tendinței de depersonalizare a literaturii, o serie de discipline extrem-contemporane stând sub umbrela studiilor culturale, par să impună o recuperare a autorului. În încercarea de a demantela dominația canonului occidental, postcolonialismul a militat pentru recunoașterea și acceptarea culturilor, a limbilor, a literaturilor și, nu în ultimul rând, a scriitorilor și operelor naționale. Acest accent pus pe autorul național sau local personalizat, împotriva autorului mondial comodificat, implică revalorizarea contextului social și biografic al scriitorilor. În aceeași situație se află studiile feministe, de gen, de orientare sexuală, queer, și în general toate disciplinele care au în vedere minorități (etnice, economice, confesionale, dizabilități etc.), obligate să delimiteze din masa unificatoare a unui autor global figurile individualizate ale unor autori specifici.

Cu toate acestea, studiile world literature nu oferă nici ele un sprijin direct pentru recuperarea conceptului de autor. Într-adevăr, eseurile lui David Damrosh sau Pascale Casanova încearcă să refacă, în contextul civilizației globale actuale, conceptul unei literaturi mondiale de tip rețelar, și nu metropolitan-ierarhică. Totuși, oricât se dorește de generoasă, această propunere a fost criticată de G. Spivak sau E. Apter ca fiind până la urmă tot manifestarea unei tendințe globaliste (prin consacrarea implicită a limbii și a mediului intelectual care o avansează), în locul literaturii mondiale propunându-se alte concepte, care se doresc și mai “democratice”, cum este cel de planetaritate. Indiferent însă de aceste nuanțe, autorul mondial este până la urmă o figură depersonalizată, un autor comercial dirijat de economia globalizată a bunurilor culturale.

*

În ceea ce privește cea de-a doua temă, „moartea literaturii”, foarte des anunțată în ultimele decade în special în spațiul francez, David Damrosch arată, pe bună dreptate, că ea a devenit de-a dreptul un „gen literar”, de fapt o „specie critică”, care reflectă în studiile literare moda din pop culture a zombilor: și literatura pare să fi devenit, dacă dăm crezare acestor analize, un mort viu care continuă să circule printre noi, mirosind cam urât și înconjurat de muște (ce e drept, e vorba de muștele lui Sartre, adică de vinovăția și remușcările față de cadavru). Cine a ucis, cine a zombificat literatura? Pe de o parte teoreticienii înșiși, grăbiți care mai de care, iată, să se proclame profeți nietzscheeni ai acestui deces. Astfel, William Marx, într-o carte din 2008, Rămas bun literaturii. Istoria unei devalorizări: secolele XVIII-XX, identifică o pierdere a legitimității sociale de către literatură, datorată tendinței de autonomizare a esteticului, disprețului și chiar superbiei față de social, care au condus la o epuizare a conținutului ficțional și la dezinteresul din partea publicului larg, soldat cu un “adio” de despărțire. În mod similar, Tzvetan Todorov pune în scenă, în volumul Literatura în pericol din 2011, propria convertire de la structuralismul tinereții sale critice la o iubire matură față de literatura însăși. Întreg conținutul emotiv, intuitiv, fantasmatic, al acesteia, viața însăși care pulsează în textele literare, sunt amenințate, consideră Todorov, de metodologiile mortificatoare la care o supun teoreticienii. Antoine Compagnon combate și el „demonul teoriei” (în cartea cu același titlu) care a luat în posesie studiile literare în perioada structuralistă și poststructuralistă. El face de asemenea o istorie a crizei literaturii, intrată în epoca „suspiciunii”, care i-ar fi contestat legitimitatea socială, mai exact rolul de opoziție și subminare la adresa ideologiilor masificatoare. Împotriva acestui divorț de societate, Compagnon recomandă o „turnură etică”, o recuperare așadar a funcției morale și sociale.

Exemplele pot continua, dar cazurile de mai sus sunt suficiente pentru a diagnostica în discursurile despre „moartea literaturii” nu atât un verdict îngrijorat pus asupra unui fenomen real, cât o strategie de impunere personală. Discursul crizist pare că este la modă și că, atunci când este briliant, creează imaginea unui teoretician responsabil, care nu ezită să exhibe bolile mortale ale obiectului său de studiu. „Moartea literaturii” este, la fel cu „moartea autorului”, o temă de succes! Astfel încât ne putem întreba dacă ideea de deces se aplică nu atât literaturii în ansamblu, ci mai degrabă unei anumite definiții și practici a literaturii, istoricizate, pe cale de a fi înlocuită de noi modele și stiluri. Mai corect ar fi să vorbim de crize ale literaturii, care nu sunt letale, ci sunt crize de creștere, de schimbare de paradigmă, amplificate artificial la dimensiuni apocaliptice.

Mult mai îngrijorătoare însă decât discursurile alarmiste ale teoreticienilor sunt pozițiile unor politicieni și ideologi actuali. Astfel este simptomatic în acest sens discursul electoral al lui Nicolas Sarkozy și celebra lui butadă populistă conform căreia finanțarea studiilor clasice, care au un public restrâns, ar trebui redirijată către discipline care oferă slujbe și mână de lucru industriilor de succes de astăzi. Această ideologie a stârnit reacția vehementă a unei serii de intelectuali, precum François Rastier, Jean Marie-Schaffer sau Yves Citton, care au pledat pentru necesitatea de finanțare în continuare de către stat a „plăcerii cunoașterii”.

Aici s-ar cuveni făcut un comentariu mai general, legat de două modele de civilizație, cel european și cel american. Disputa franceză nu are un corespondent în cultura americană pur și simplu pentru că aceasta este construită pe un principiu capitalist liberal, conform căruia fiecare domeniu și individ supraviețuiește și prosperă exclusiv în măsura în care activitățile sale sunt sustenabile economic și financiar. Într-o asemenea economie, piața de carte este (aproape) unicul criteriu de existență a literaturii, chiar dacă aceasta nu exclude acțiunile și inițiativele private, ale unor scriitori sau iubitori de literatură dispuși să cheltuiască bani pentru a publica cărți și reviste de poezie cu public restrâns. Paradigma europeană este diferită, avându-și originile cel puțin în Mica și Marea Renaștere, când papalitatea, monarhiile și marile familii asumau rolul de mecena ai culturii, sponsorizând artiști și scriitori „de curte”. Cam toți marii autori și artiști au beneficiat de asemenea protecție, care desigur aducea prestigiu și protectorului însuși. În lumea modernă, funcția de sponsor al culturii a fost preluată de către instituții ale statului, cu bugete speciale pentru susținerea culturii, cum se întâmplă și astăzi la nivelul Uniunii Europene și al comisariatelor sale pentru cultură, film etc. Inclusiv statele comuniste au dus și ele o asemenea politică protecționistă, însă, e adevărat, cu un scop ideologic, acela de a transforma literatura și artele în propagandiste ale regimului politic.

Or, aceste două paradigme culturale au intrat în conflict în ultima perioadă, când s-au conturat câțiva mari competitori geostrategici: Europa, Statele Unite, URSS și Federația Rusă, mai nou China etc. Pentru a ajunge din urmă nivelul de competitivitate globală al SUA, politicieni neoliberali populiști precum Sarkozy sunt în stare să propună, iată, tăierea finanțelor către cultură, neproductive economic. Mai mult, un asemenea raționament de-a dreptul brutal, de capitalism primitiv, a putut fi motivat printr-o serie de argumente mai subtile, și într-un fel perverse, care susțin scoaterea culturii dintre obligațiile asumate de stat: argumentul democratizării (care condamnă literatura înaltă, cu un public select), capitalismul cognitiv (care mută accentul asupra funcției informative a literaturii), ecosofia (plusvaloarea pe care literatura o aduce societății), dimensiunea mediatică (artistul trebuie să devină un performer în sistemul de reclamă și marketing), înlocuirea criteriul estetic de către popular culture, transferul literarului în civilizația web 2.0, etc.

În acest context, lucrul poate cel mai neașteptat, cel puțin la o primă vedere, este că, în ciuda proclamatei morți atât a autorului cât și a literaturii, fenomenul lecturii infirmă acest trend. În ciuda spaimelor că televiziunea și civilizația media vor scoate din scenă galaxia Gutenberg, statisticile arată că vânzarea de carte stă poate mai bine ca niciodată, e adevărat vizând mai ales titluri din popular culture. Cu mențiunea că la noi, în România, și poate în toate țările fost comuniste, acest lucru nu se aplică din păcate, vânzările de carte și de reviste scăzând drastic, față de perioada comunistă când sistemul era menținut în mod artificial în viață, din cauza condițiilor de tranziție, de capitalism sălbatic în care dorința de înavuțire a unora și pauperitatea multora nu permit acea relaxare financiară care să favorizeze huzurul lecturii de plăcere.

*

Într-un final, aceste teme alarmiste par să intre actualmente într-o fază de oboseală, sub cupola unui post-postmodernism, care devine pe alocuri anti-postmodernism. Ducând la ultima consecință practica deconstrucției, unii autori actuali pun sub semnul întrebării, nu fără argumente, deconstrucția însăși, ca un model autoritar ce nu este, și el, decât un construct teoretic și ideologic. Scepticismul și relativismul postmodern conduc la o epocă a post-teoriei, sau a neîncrederii în teorie. „Moartea autorului” și „moartea literaturii” sunt niște artefacte teoretice, care se hrănesc din deconstrucția unor concepte tradiționale, cele de autor și literatură, dar pot fi la fel de bine deconstruite ele însele, ca purtătoare a diverse intenții ideologice ascunse. Chiar dacă nu se mai poate reveni la teoriile și practicile clasice ale biografismului și intenționalismului auctorial, și nici la conceptele de literatură înaltă și de autonomie a esteticului, la rândul lor ideile de evacuare a scriitorului empiric sau extraliterar în favoarea unui autor implicit, intraliterar, sau de democratizare și impersonalizare a literaturii, de evacuare a valorii sau a culturii înseși, nu mai sună atât de convingător și de fashionable.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 34-38]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.