Nu cred că studiile literare traversează actualmente o criză, nici măcar în spațiul academic românesc. Cum am putea vorbi de criză când avem, bine reprezentate în România, direcții de studiu care nu și-au atins încă apogeul, precum studiile world literature, studiul cantitativ al literaturii, memory studies, geocritica, studiile de gen, life-writing studies, studiul dizabilității, ecocritica, traductologia, estetica stilului de viață, unele încă inexistente acum un deceniu? Este, poate, percepția unei crize pe care o vehiculează anumiți actori bine motivați ai câmpului literar, situați în general în partea conservatoare a spațiului publicistic. E adevărat, studiul tradițional al literaturii se resimte din cauza unei tot mai slabe aderențe a cercetătorilor tineri la istoriografia literară care-și află rațiunea în apărarea „specificității” în fața unui număr de fantome de import și la analiza de text lipsită de orizont istoric și incapabilă de critică a ideologiei.

Într-un fel, ceea ce se află în criză este „critica literară” înțeleasă ca gen literar aparte, discurs însoțitor al literaturii care împrumută ceva din aura acesteia și care își conservă autoritatea prin postularea imposibilității de a explica „până la capăt” operele literare, deci prin decretarea propriei competențe ca fiind mai curând o îndemânare, o artă. Asistăm, mi se pare, la inversarea unui vechi scenariu al literaturii noastre: dacă odată critica artistă întorcea spatele criticii „universitare”, reproșându-i că este prea pozitivistă, tehnicizată, lipsită de viziune, acum suntem tot mai înclinați să discutăm despre disciplina noastră ca despre „studii literare”, cu afirmarea unor precondiții metodologice și discursive care abolesc vechea identitate literar-artistică a disciplinei. Ceea ce nu înseamnă că mai noile cercetări, fie ele cantitative sau cu accent mai curând geocultural, nu câștigă dacă sunt scrise fluid și comunicativ.

Desigur, se poate oricând cita faptul că „publicul larg” nu mai e interesat de literatură, dar acest argument îi privește pe editori în primul rând, eventual pe scriitorii îngrijorați. Chiar și așa-zisul recul al masei cititorilor, în loc să fie deplâns, e mult mai interesant ca fenomen cultural demn de studiu, ca la Andrew Baruch Wachtel, Remaining Relevant after Communism din 2006. Cercetarea literaturii profită chiar și din momente de acalmie, iar un autor aparent minor (sau mai mulți) poate să spună lucruri mai interesante despre fenomenele de difuziune culturală, despre influență și emancipare care brăzdează o literatură, decât scriitorii canonici. De fapt, ceea ce majoritatea direcțiilor de cercetare enumerate mai sus face este să ofere pentru studiu o serie întreagă de obiecte noi, fascinante, care permit o reinterogare a culturii române și a diferitelor ei raporturi și interacțiuni interne și externe. Nu este vorba despre o – mult discutată la noi în ultimele decenii și, mi se pare, cam inutil – „deschidere a canonului” sau parțială suprimare a lui. Canonul însuși poate fi cercetat din diferite unghiuri pentru însăși autoritatea pe care o convoacă și care reprezintă un nou spațiu de analiză a relațiilor interliterare, a condiționărilor memoriei sau a big numbers.

Urmându-l pe Galin Tihanov, în The Birth and Death of Literary Theory (2019), literatura înțeleasă ca discurs esențial despre om și societate se află în agonie. Literatura vorbește studiilor literare mai noi tot mai puțin despre viață și moarte și, poate, mai mult despre inegalitate, putere și condiționarea geoistorică a produselor culturale pe care le celebrăm sau, pur și simplu, le citim. Studiul literaturii cedează prerogativele sale tradiționale de gardian și interpret autorizat al produselor unei arte esențiale, de stăpân peste o regiune orgolioasă a creațiilor spiritului și se angajează să participe la concertul științelor socio-umane, căutând să intre în dialog cu acestea, să investigheze spațiul literaturii ca unul în care răzbat firele celorlalte spații sociale și care, din acest motiv, dar și datorită forței sale canonice, poate fi o oglindă a societății într-un mod mai fidel decât cel visat de Stendhal și de Rétif de la Bretonne înaintea lui. Pentru că o astfel de viziune manifestă azi un aer inedit, dată fiind excluderea tradițională din zona criticii literare a studiilor cu aspect „sociologic”, ea oferă mai mari șanse de impunere științifică, iar cercetătorii mai tineri tind să o adopte.

E foarte interesantă întrebarea legată de „specificitatea” noilor metodologii și limbaje critice în peisajul românesc: sunt aceste împrumuturi o chestiune de imitație sau una de „creștere” a câmpului de studiu autohton? Imitația e de netăgăduit: studiile cantitative nu s-au născut la Găiești, cum ar fi spus, să zicem, Petre Țuțea. Desigur, adoptarea de metodologii provenite din centrele academice din străinătate are scopul, cum l-a avut întotdeauna, de a „universaliza” cercetarea românească, de a stabili legături cu colegii din alte tradiții de cercetare, de a, în fine, deschide literatura română spre studiu și cercetătorilor care nu sunt motivați pur și simplu de dorința de a contribui la consolidarea canonului literar românesc. Drept este că românistica a avut mereu un profil național, folosind ca pretext inaccesibilitatea limbii române pentru străini și interesul preponderent pentru literatura română în interiorul țării, acolo unde aceasta este oricum folclorizată prin rulajul școlar. Pe de altă parte, nostalgia după o literatură română care să preocupe studioșii străini nu e de azi, de ieri și traduce o speranță de recunoaștere care nu mai e literară și nu privește doar scriitorii. Cât sunt de capabile noile direcții de cercetare de a decupa obiecte demne de interes pentru studioșii români, deja posesorii unei autorități profesionale la care nimeni nu vrea să renunțe? Și cum vor putea aceste noi teme de lucru să intersecteze interesele cercetătorilor din alte spații culturale?

Răspunsul la ambele întrebări trebuie să fie același: vom putea dezvolta spațiul de cercetare al românisticii și îl vom internaționaliza prin depășirea naționalismului metodologic, adică a sentimentului că lucrăm pentru o comunitate de insideri și că fiecare text pe care-l scriem se adresează doar cercetătorului român cu aceeași bibliotecă de idei în spate. Și asta nu doar pentru că ne dorim „recunoaștere” din partea cercetătorilor străini și accederea lui Eminescu în „canonul occidental”. Este important și să știm că putem comunica cu colegi având același set de competențe ca noi, dar nu și același set de clasici naționali învățați la școală. Dar mai ales e important să renunțăm la zona de confort a unei literaturi pe care o definim întotdeauna în același fel și în aceeași termeni. Recunosc că se dezvoltă un sentiment de comunitate profesională atunci când știi că pentru toți filologii români sarcina esențială este aceea de a discerne valoarea relativă unul față de altul a moderniștilor români. E un sentiment caracteristic culturilor aflate într-o etapă de afirmare luptătoare și unul care, mă tem, servește acum mai mult la consolidarea prestigiului în breaslă și la perpetuarea prestigiului agonizant al disciplinei noastre în afara ei, în relația cu autoritățile instituționale, cu decidenții din cercetare și cu tot felul de dirijori de fonduri din administrație. Dar e deja îndoielnic un prestigiu câștigat mai curând în fața publicului vag informat despre literatură în general, și nu în fața cercetătorilor celor mai cotați. Totodată, ar fi trist ca metalimbajul care ne definește disciplina să fie unul ce nu face decât să întrețină dependența miluită a filologilor de disponibilitatea potentaților de a recunoaște o deferență tradițională față de „scrisul frumos”. De fapt, disciplina noastră își revendică specificitatea ca disciplină, emancipându-se față de statutul agreabil, dar creator de confuzie, al criticii literare generice. Dacă sentimentul unora este că studiile literare se lasă prea mult revendicate de statistică, sociologie, studiile politice, istorie, teoria genului, geografie, computeristică și celelalte, putem răspunde că așa este revendicat statutul unei discipline care vrea să intervină cu drepturi depline și să fie ascultată în câmpul umanioarelor. Are loc, da, o revoluție în cultura critică românească. Rezultatele sunt deja remarcabile, și nu pot decât să mă bucur că există o palpabilă polarizare între entuziaștii cercetărilor cantitative și cei ai post-critique, de exemplu. Asta asigură diversitatea concurențială pe termen mediu a unui spațiu disciplinar care trebuie să rămână unul al dialogului polemic consistent.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 38-39]