Deși tema studiilor literare, astăzi, este una imensă – tocmai de aceea, de fapt – mă voi mărgini la două tipuri de observații care vizează ceea ce, în aceste studii, se întâmplă în ultimii ani.

După o perioadă în care critici din generația mea – născuți între 1970 și 1985, ca să fiu generos cu mine însumi – au scris cărți importante despre critica românească din ultimul secol, de la G. Călinescu la E. Lovinescu și la critica literară din perioada regimului comunist, studiile literare au devenit rapid locul unor inovații metodologice venite pe filieră anglo-saxonă. Dintre aceste inovații, probabil că cea a studiilor cantitative a făcut cei mai mulți pași. Dar sunt convins că alți colegi se ocupă, în acest dosar, exact de această abordare, așa că nu mă opresc asupra ei. Cred că atuuri principale ale acestei metode sunt posibilitatea de a lucra conform unor proiecte colective, finanțate, de a ieși din logica lucrărilor „de autor” și de a mobiliza tineri pentru care studiile literare sunt, a priori, un loc al pasiunii fără utilitate/randament social și economic.

Desigur, studiile cantitative se produc într-un context de revizie epistemologică și ideologică a presupozițiilor studiilor literare din ultimele (multe) decenii, o revizie pe care anii 1990 nu au reușit să o facă tocmai din cauza unor îndelungi reglări de conturi cu epoca anterioară, de care o separa căderea regimului socialist. Aici n-ar strica poate să amintesc un discurs pe care l-am ascultat ieri la radio, fragment dintr-un interviu pe care Mircea Eliade îl acorda în România, în anii 1960, în care spunea cât de important a fost faptul că generația lui a putut, din anii 1920 începând, să-și autonomizeze activitatea culturală în raport cu luptele politice anterioare. Dar acest răspuns funcționează invers decât ar fi vrut Eliade: ideea unei activități intelectuale separate de social-politicul imediat era de fapt justificată tocmai ca recunoaștere a unei libertăți polemice față de angajamentele naționale anterioare. O libertate, dacă e polemică, nu e tocmai liberă, ci are nevoie de prezența, fie ea ca urmă a dușmanului înfrânt. Evenimentele istorice ulterioare vor menține statutul polemic al acestei libertăți, astfel că somnul de frumusețe al studiilor literare va avea durata dată de neglijența de a pune ceasul la o anumită oră (cea a inegalităților, cea a conștiinței critice ș.a.m.d.).

Prima observație pe care vreau să o fac este legată de inflexiunea produsă în studiile literare de importul metodologic și ideologic. Sigur că el era necesar. În condițiile în care aceste studii intră într-o economie transnațională care întărește antagonistica dintre centru și margine, producția de cunoaștere literară se mută, din română, în engleză, și tinde să marginalizeze încă mai mult piața națională în care apare. Din punctul acesta de vedere, nu mi se pare că literații pot face foarte multe. Dar, așa după cum denunță, în articolele pe care le scriu despre opere/texte literare, impactul sistemului capitalist, o pot face și în raport cu propria lor activitate. Ei pot fi, altfel spus, propriii lor antropologi. Publicarea de volume în engleză la „edituri prestigioase din străinătate” (sintagma standard din tot felul de autoevaluări) nu trebuie descurajată, dar trebuie socotit ca un complement la lucrările publicate în limba română la edituri – serioase, cu colecții serioase de studii – românești. Sau ar trebui. Nu știu dacă e prea târziu sau imposibil de făcut ceva în această privință. Sigur, studiile literare românești în limba română nu dispar definitiv – ele se restrâng, însă, pe măsură ce economia națională care le susținea dispare. Ele devin un fel de analogon al sistemului feroviar din România: se circulă mult mai bine pe relația București – Constanța, 160 km/h, cale de 225 km, dar în rest, pe mii de kilometri (sunt peste 20.000 km în total), se merge mai greu decât în urmă cu 40 de ani. 

A doua observație se referă la sintagmă care preia titlul unui volum publicat în urmă cu câțiva ani de Andrei Terian: „critica de export”. Din poziția mea de observator mai apropiat de câmpul studiilor literare franceze – unul mult mai ierarhizat, înainte de orice – o astfel de sintagmă reconduce o dihotomie pe care oricine născut înainte de 1990 (să zicem) o știe: în România comunistă se comercializau, uneori, produse „refuzate la export” care erau, chiar și așa, superioare celor destinate pieței interne. Există, în Franța, atât producție de tip „producție pentru export”, cât și pentru piața internă, care se exportă și ea. Studiile de teorie ecologică sunt un exemplu foarte bun aici, dar nu am acum timp să insista supra lui. De ce pun în discuție „exportul” ? Pentru că exportul nu e un cuvânt inocent. Desigur, exportul poate viza trimiterea de produse oriunde în lume, într-o logică națională (import-export e un binom care are sens doar în cadru național). Dar, de fapt, exportul viza numai exportul în Occident. Cu toate că exportam, țin minte, troleibuze fabricate la Uzina Autobuzul în Bolivia, nimeni nu înțelegea prin „la export” ansamblul lumii exterioare României, ci numai acele regiuni care, pentru România, erau modele spre care tindea. De aceea, nu cred că, pentru a avea calitate, studiile literare românești trebuie să vizeze din capul locului „exportul”. Exemplul noului val în filmul românesc din anii 2000 este unul grăitor în acest sens : a fost vorba despre, spus repede, un anume „stil” care s-a impus ca „românesc”, prin reunirea și funcționalizarea locală a unor tehnici preluate și din afară, dar și prin reactualizarea unor creații interne. Iată ce scrie Mathieu Macheret, în 2016, apropo de filmul lui Mungiu, Bacalaureat: „Acest nou val s-a născut în România postcomunistă, după prăbușirea dictaturii lui Ceaușescu în 1989. Au fost create școli de film, explică Mathieu Macheret, critic de film, pentru cotidianul francez Le Monde. S-a născut o nouă generație de tehnicieni, actori și regizori, adesea proveniți din teatru și cu experiență în televiziune. Ei s-au adunat în jurul unei mari figuri, cea a lui Lucian Pintilie, un om de teatru și de cinema, care a făcut filme foarte importante în comunism, cum ar fi Reconstituirea (1968), interzis de cenzură, ca multe dintre filmele și spectacolele sale de teatru” („Pilonul Pintilie”).

Nu vreau să fiu prost înțeles. Nu susțin deloc nici autohtonizarea studiilor literare și nici nevoia de a rămâne blocați într-o conștiință interbelică a literaturii. Eu însumi public în limbi străine – și în engleză, uneori. Ceea ce încerc să spun este că studiile literare sunt, ca și filmul, o creație. Ele nu intră și nu vor fi niciodată fără rest în logica studiilor tehnice. Nu asta e miza lor, ele nu aduc bani prin ele însele într-o economie capitalist. Ele pot fi finanțate, și sunt; s-au creat locuri de muncă, la Sibiu, la Cluj, și e foarte bine. Dar nu ele produc vaccinuri și nici nu realizează ele însele tranziția ecologică. Ele nu sunt imediat lucrative. Trebuie susținute de Stat, de fundații sau ONG-uri. Altfel, deși nu mor (CFR există, mai circulă trenuri în România și astăzi), reușesc doar să supraviețuiască, și nu o pot face decât prin „export”. Dar dacă nimeni nu va mai fi interesat de o piață internă, atunci studiile literare nu vor mai fi românești decât prin materia lor primă, prin faptul că exportă, ambalate metodologic și lingvistic „ca afară”, niște conținuturi „de aici”. Dacă e așa, atunci de ce am mai rămâne în România?

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 39-40]