Adriana Stan – Un doliu prelungit după pierderea capitalului cultural

Un raport periodic despre starea de criză a studiilor literare locale a devenit obișnuință în România în ultimii vreo 15 ani, mai ales în paginile revistelor literare care supraviețuiesc încă declinului ireversibil al presei scrise care datează cam tot de atunci. Acest ritual de reflecție s-a refăcut și în cadrul unor reuniuni naționale de interes academic (colocviile Asociației de Literatură Generală și Comparată din România) sau preuniversitar (colocviile Asociației Profesorilor de Limbă și Literatură Română), așa că frecvența sa pare să parafeze o stare de fapt. Mai mult, ea pare să descrie un climat de derută, al cărui caracter depășește însă dezbaterea strict metodologică și vizează întreaga identitate simbolică și instituțională a studiilor literare românești. În acest sens, caracterul ritualic cu care este invocată criza și accentele uneori catastrofice ale acestui discurs sunt specifice culturilor din fostul bloc sovietic, care țin doliu prelungit după pierderea capitalului cultural și a statutului public de care literatura se bucurase în istoria lor comunistă recentă.

Prin comparație, momentele în care critica și teoria literară occidentală și-au problematizat statutul au fost mai puternic marcate metodologic și au corespuns mai clar câte unei mutații de paradigmă, cu toate contraargumentele, dar și soluțiile prospective concrete pe care le convoacă un astfel de proces. „Criza” a fost, din această privință, semnul unei schimbări practice, nu neapărat al unei derute identitare. Este adevărat că, după răspândirea variantelor de French Theory, îndeosebi în hub-ul academic global al Statelor Unite, suita de transformări a studiilor literare occidentale s-a desfășurat într-un scenariu unilinear. Finalitatea sa principală a constat în demontarea etosului modernist al esteticului conform diferitelor agende (multi)culturaliste sau interdisciplinare pe care injecțiile teoretice (între timp, și din științe pozitive) le-au inspirat. Dar toate aceste ajustări s-au făcut într-o direcție de evoluție și prin metabolizarea constructivă a momentelor de criză. În același timp, este evident că studiile literare occidentale s-au omogenizat, pe parcursul tuturor acestor transformări postbelice, ca o cultură academică, pierzând definitiv sensul unei culturi critice legate organic de publicul cititorilor. Tocmai în privința acestor două forme de existență – academică și „critică” – ale domeniului imprecis numit „studii literare” s-a creat decalajul major în literaturile fostului bloc sovietic, oricât de multe tendințe teoretice la zi ar fi pătruns aici prin zidul ideologic comunist. În istoria recentă a regiunii noastre, cultura critică și-a amplificat valoarea simbolică și acoperirea instituțională după „dezghețul” șaizecist și a continuat să funcționeze la unison cu un concept esențializat, modernist de literatură, pe care, în comunism, îl încuraja extrema lipsă de diversitate ideologică publică, dar care, în Occident, își pierduse treptat relevanța sub impactul teoriei și al perspectivelor ideologice și culturaliste. 

Această ierarhie culturală și valorică a fost moștenită și reînrădăcinată în climatul anticomunismului fervent din anii ’90. Tocmai de aceea, criza prelungită a studiilor literare din postcomunism a fost de natură identitară și instituțională. Impactul său real s-a simțit destul de târziu, prin anii 2000, odată cu contracția dramatică a teritoriului, specific culturii critice, al presei scrise. Abia pe măsură ce baza economică (legată de fosta finanțare de stat) și instituțiile ei corespunzătoare s-au șubrezit, critica românească și-a pus probleme de redefinire, tinzând totuși să interpreteze restrângerea evidentă a propriului domeniu (măcar sub aspectul acoperirii sale publice) ca efect al presiunii modelor ideologice globale. Nu este întâmplător așadar că instituțiile definitorii ale vechii culturi critice, legate de asociațiile tradiționale de scriitori sau de revistele literare, au găzduit și rezervele cele mai vocale față de ceea ce era resimțit, venind dinspre studiile literare occidentale, ca un atac la adresa purității literare și interpretative. În aceste condiții, ecoul studiilor culturale, receptate oricum cu mare decalaj, dată fiind emergența lor într-o perioadă când cultura noastră se afla încă în blocadă comunistă, nu a stârnit prin anii ’90 decât o dezbatere despre canon, terminată ca o furtună într-un pahar cu apă.

Circulația distorsionată a unor astfel de ecouri, ca și multiplele inerții instituționale, explică poate și constituirea lentă a unei culturi critice academice după 1990. Probabil că și în acest caz, stimulul decisiv a fost de natură materială, și anume posibilitatea accesării unor surse externe de finanțare care să-i înscrie pe cercetătorii români în circuite transnaționale. Acest proces de reorientare s-a sincronizat la mijlocul anilor 2000 cu declinul instituției jurnalistice, suportul principal de până atunci al conceptului esențializat de cultură critică. În configurarea regimului academic al criticii, aflată în desfășurare, dar în progres evident, blocaje suplimentare, venite inclusiv din partea agenților interni ai acestui domeniu, s-au creat prin conflictul între etnocentrism și transnaționalism, în condițiile în care etosul purist al esteticului avea o tradiție de suprapunere cu mitul organicist al națiunii. Pascale Casanova descrie în acest sens prin „efectul Herder” procesul de „naționalizare” a literaturii în țările Europei Centrale și de Est.

În privința acestor din urmă rezistențe, literatura comparată era ideal poziționată pentru a putea chestiona limitele narațiunilor etnocentrice care au definit cultura noastră critico-literară. Evident că această poziție a avut șanse să se configureze abia după 1990, până atunci comparatismul fiind înghesuit de cadrele herderiene ale culturii critice din timpul comunismului într-o valorizare retorică și regresivă conceptual a „naționalului” din „universal”. Pe traiectoria așadar recentă a comparatismului românesc, un rol de pionierat în articularea unor narațiuni critice comprehensive, dincolo de noțiunile fetișizate ale localismului și diferenței culturale, l-au avut îndeosebi grupurile de comparatiști din Cluj și Timișoara, de pildă, prin acoperirea geoculturală oferită de mitocritică sau prin raportarea la orizontul transnațional al Europei Centrale și de Sud-Est. Este adevărat că, în aceiași ani ’90, literatura comparată occidentală se afla ea însăși într-o criză de identitate, clar exprimată de raportul Bernheimer, după ce poststructuralismul demontase posibilitatea unor narațiuni critice cvasi-globale și după ce literatura comparată fusese practic absorbită în teritoriul eterogen al studiilor culturale. În mod paradoxal, tocmai inexistența în critica românească recentă a unui astfel de precedent coroziv, de tip teoretic sau culturalist, a constituit un atu pentru noul comparatism emergent în anii ’90. A constituit, de asemenea, un motiv pentru care matricea interdisciplinară preferențială a acestui comparatism (selectată din zona antropologiei, mitocriticii și psihoistoriei, respectiv a istoriei culturale) a avut efectul de noutate al unei prime raportări la un orizont extra-național de înțelegere a literaturii.

Între momentul Bernheimer și raportul Saussy din 2004, comparatismul occidental și-a refăcut oricum turația, lărgind, într-o primă etapă, acoperirea domeniului în afara canonului eurocentric, apoi găsind noi moduri de a evalua producerea și receptarea literaturii la nivel global. Relansată în special pe direcția world literature acreditată după 2000 pe linia Moretti-Damrosch-Casanova, literatura comparată a devenit în ultimele două decenii un master discourse, bazinul de cristalizare a unor concepte și metode care s-au difuzat de acolo și în alte departamente de literatură. Principalul impuls al acestor noi concepte, bazate pe o viziune sistemică a spațiului literar și pe înțelegerea accentuat material(ist)ă a circulației literare, vine din zona unor științe pozitive precum economia, la care se adaugă inputul tehnologiilor digitale și recuperarea domeniului, anterior marginalizat în comparatism, de analiză a traducerilor. Evident, o astfel de refocusare tinde să neglijeze dimensiunile mentalitare și sensul fundaționalist al imaginarului literar care au continuat să fie mai organic legate de studiile comparatiste europene, inclusiv cele din Occidentul european. În același timp, este evident că investigațiile comparatismului world literature tind să privilegieze, pe lângă vechile „centre” de unde iradiază „importurile”, literaturile non-europene și cazurile clare de „periferie” (poate ca efect al absorbției inverse care s-a produs, a postcolonialismului în world literature). Acest tablou pare să lase literaturilor „semi-periferice” din Centrul și Estul Europei o expunere mai degrabă secundară.

Chiar și așa, comparatismul deține, din motivele de leadership enumerate mai sus, situarea optimă pentru a permite conectarea studiilor literare, din România sau de oriunde altundeva, la o rețea academică globală. Deține în continuare avantajul unei plasticități interdisciplinare care, dincolo de lipsa de contur metodologic care i-a fost imputată peste tot în lume în unele momente, i-a asigurat pe parcurs reinvenții spectaculoase. E încă un motiv pentru care, într-o cultură cu domenii atât de atomizate cum a continuat să fie cea din România, discursul comparatist poate exercita, prin domeniile sale interconectate de investigație, o funcție locală de cultural critique, capabilă să defosilizeze imaginarea politică și culturală a spațiului artistic. Pe piața internațională a cercetărilor comparatiste, contribuțiile dinspre Europa de Est au șansa, în schimb, de a negocia o formă de critique vizavi de noul fundamentalism teoretic pozitivist pe care tind să-l instituie cercetările cantitative. O negociere produsă pe temeiul faptului că cercetătorii din această regiune cunosc din interior nu doar excesele conceptelor puriste de literatură și valoare estetică, ci și rolul constructiv al imaginației literare în societăți cu istorii altminteri destructive.    

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 44-45]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.