Dacă ne uităm spre ceea ce se întâmplă în critica literară românească, nu mi se pare că am fi intrat într-o epocă de criză reală a studiilor din acest domeniu. Dimpotrivă, mai ales în mediile universitare, observ că a crescut numărul de cercetări monografice consacrate unor  personalităţi reprezentative, – cercetarea doctorală a încurajat mult aceste demersuri –, şi nu lipsesc nici încercările, unele foarte reuşite, de sinteză critică. Aici ar putea veni în ajutor şi editurile, care să reînvie colecţii precum „Momente şi sinteze” de la vechea Minerva, ori „Studii” de la „Univers”, cu propuneri concrete de nume, opere, teme). Senzaţia de „impas” poate fi susţinută totuşi de o un  fenomen mai general-european şi chiar mondial, care indică părăsirea centrului scenei de către criticii şi teoreticienii literari care o dominau cu mare ecou prin anii ’60-’70 ai secolului trecut (mă gândesc mai ales la Franţa, Elveţia, dar nici Germania, Italia sau Anglia nu stăteau rău). „Ritmul epocii” a deplasat accentul pe întâmpinarea accentuat publicitară a cărţilor, adevărata critică de întâmpinare a cam dispărut de multă vreme prin aceste locuri; la noi mai rezistă, dar cu destul de puţini cititori…

Ca să preiau o sugestie a Dv., aş zice că ideea de „criză de autonomie” a fost în bună măsură lansată interesat, mai ales dinspre militanţii noilor orientări pe care le-aţi numit şi  care lărgesc mult aria investigaţiilor critice spre zone mai puţin abordate (nu, însă, total nefrecventate), fapt, în principiu pozitiv – dar care, tocmai prin accentul vocal-militant viciază un proiect salutar: poziţiile sectare, cu opţiuni dogmatic-unilaterale şi de partizanat exclusivist, afectează deja grav starea de lucruri şi periclitează chiar substanţa, esenţa actului critic care este, prin definiţie, unul de discernere a valorilor, acţiune de  cartografiere cât mai exactă  a tendinţelor şi realizărilor-reper ale creaţiei literare, încercare de a „ghici” orientările semnificative ale scrisului artistic în viitorul previzibil.

Aşadar, nu toate „simptomele” mai noi sunt de amendat sau respins, – apelul la lărgirea spaţiului prospectat, la metode noi, sugerate sau dependente chiar de evoluţia tehnologică accelerată din vremea noastră, care este şi una de uriaşă amplificare a numărului de cărţi de literatură publicate în fiecare an în lume,  trebuie ascultat. Tot aşa, cum cer, în mod justificat, dreptul la a fi luate în seamă şi „minorităţile” de multe feluri care s-au simţit uitate sau marginalizate de literatură şi critica ei şi care au devenit, cum se vede, foarte vocale în ultimii ani. Numai că în acest punct „democraţia” generoasă la care e invitată şi critica literară riscă fie deturnată spre scopuri foarte discutabile, fiindcă clamarea drepturilor la expresie şi la aprecierea ei, absolut justificată,  nu e acompaniată sau, ca să zic aşa, temperată de atenţia la valoare, ci tinde mai degrabă spre nivelare şi cvasi-eliminarea spiritului critic, masiv concurat de criterii extraestetice: culoarea pielii, sexul, condiţia postcolonială etc. nu trebuie, evident, să împiedice dreptul la recunoaştere şi afirmare literară, dar ele nu au dreptul să dicteze contra conştiinţelor critice, o ierarhie a valorilor, care nu  depinde şi nu trebuie să depindă de caracteristici exterioare ale celor care scriu. Riscul e acum, în ciuda atâtor faţade surâzător-binevoitoare, să se ajungă de la mult falsificata şi falsificatoarea „corectitudine politică”, justă în principiu, dar aberantă prin excesele „formale”, suspiciunea generalizată cu privire la  orice act pretins discriminatoriu. „Minorităţile” se cuvine să fie recunoscute şi integrate în drepturi, aici de expresie literară, creatoare în plan literar şi cultural, dar dacă pretind să decidă contra majorităţii nerespectând reguli elementare, obligatorii şi în spaţiul literar, tot dictatoriale devin şi ele, iar frustrările nu pot fi mai mari nici de cealaltă parte a „baricadei”.  Pe scurt, critica literară ar fi datoare să citească şi să evalueze operele puse sub lentile atente fără nicio discriminare, – însă a culpabiliza la nesfârşit (şi) mediul literar creează o stare de justificată insecuritate. Nu-i vorbă că „mersul lumii” nu indică, la toate nivelele sale, o încurajare a meritului şi valorilor reale, ci mai curând comoda (nu lipsită de o anume brutalitate abia disimulată) nivelare a valorilor, desconsiderarea unor fireşti ierarhii; nici în literatură nu orice om care scrie este egal ca înzestrare cu aproximativul său confrate.

Dacă e vorba despre  actul critic responsabil care îşi respectă statutul, nu-mi pare deloc secundară chestiunea metodelor de lectură. Diversificarea firească a perspectivelor asupra creaţiei literare (de la întoarcerea „progresistă” spre critica sociologică, la – să zicem – considerarea „statistică”, ”computaţională”  a fenomenului (cu reperul mult citat Frank Moretti), nu cred că trebuie să minimalizeze, până la eliminare, cum cred unele voci mai recente, a criteriului estetic, pe care îl poate activa doar o lectură imanentă a textului, ca punct obligatoriu de plecare pentru orice alt tip de abordare ţinând de contexte extra-literare. Nu degeaba un Blaga a definit opera literară ca un „cosmoid”, o lume cu autonomia ei, fie şi relativă, articulată după norme  specifice. Odată recunoscută, încă de mult,  „eteronomia artei”, deci şi a literaturii ce metabolizează în chip specific în spaţiul său de „autonomie” fenomene din afara sa, inevitabil interferente, n-ar trebui  aprobată încălcarea gravă, cu totul nefirească, a specificului „reflectării” estetice. Ca să poată contextualiza un… text (cuvântul e compus: con-text!), trebuie să  se ştie ce reprezintă el ca valoare intrinsecă,  imanentă, altfel orice situare extra-literară nu se poate face convingător.  Una este să respingi estetismul sterilizant (şi respingerea lui nu e  nici ea  de dată recentă!), şi altceva înseamnă să eludezi valoarea estetică, confundând nepermis lucrurile. Cum poţi analiza, să zicem sociologic, cutare operă sau mişcare literară, dacă n-ai fost mai întâi atent la natura internă, specific literară, a acelei opere? E o întrebare retorică. Chiar analiza „computaţională” a unui Moretti a putut deveni relevantă după ce criticul literar din el a întârziat ani buni în analiza unor structuri specifice, evaluabile estetic, ale multor opere literare, îndeosebi narative.

Aş spune, deci, că  metodele „tradiţionale” ale criticii (îndeajuns de modernizate totuşi, după ce „epoca comentariului” teoretico-critic a multiplicat deschiderile interpretării, nu sunt chiar atât de depăşite cum începe să se creadă şi la noi. Ceea ce s-a numit, prin atâtea voci prestigioase, „disponibilitatea metodologică” (vezi, de pildă, Jean Starobinski) nu trebuie uitat şi nici n-a fost. Că ea n-a fost practicată de o bună parte a criticii româneşti e adevărat (dar în consecinţa lecturilor sociologist-vulgare „realist-socialiste!), tot aşa   cum e destul de vizibilă şi rezerva faţă de noile apropieri faţă de literatură din direcţii ce nu sunt tocmai cele care ţin seama de calitatea creaţiei literare, estetică în primul rând, şi pot crea destulă confuzie în dreapta aşezare în spaţiul creator a acesteia. Sau nu mai nevoie de evaluări lucide, la obiect, şi de ierarhizări, fiindcă ar fi  „antidemocratice” şi „discriminatorii”?

Pentru moment, cred că la noi ne aflăm încă în faza tatonărilor. Excesele partizane – în mare parte ca ecou încă insuficient asimilat venit din afară – au putut genera reacţii de respingere cam pripite, tocmai din pricina unui anumit exclusivism al noilor militanţi, care suferă şi de un accentuat conformism ideologic, numit acum, pe urme americane de fapt extremiste,  „progresism”. Aşa, toată critica estetică devine automat reacţionară, retrogradă, se pot dărâma statui de mari personalităţi ilustrative pentru epoci istorice şi de cultură, poate fi scos din un cânt din care îi vede în Infern pe musulmanii necredincioşi (dar în viziune medievală), aşa pot incluse în dicţionarul Larousse recent forme de pronume personale ambigene, ridicole şi absurde, pot fi inseraţi în nobilimea franceză de secol XVIII  actori  de culoare (ca în filmele mai recente), –  tot din  neatenţia la  mult clamatele „contexte”! 

Zisa „tradiţie autohtonă” a criticii, multă vreme accentuat foiletonistică şi impresionistă, are, poate prin forţa lucrurilor, tendinţe conservatoare, dar ele nu sunt atât de puternice, cred, încât să fie puse sub etichete infamante, cum a devenit, prin abuz terminologic, „estetismul”. Vrând-nevrând, înscrierea în dezbaterea universală asupra chestiunilor lecturii critice se va produce, însă cred că ar fi o mare pierdere dacă, în virtutea avântatei angajări metodologice recente, deformată ideologic, s-ar minimaliza şi chiar omite, ceea ce s-a câştigat până acum, la noi şi aiurea, în materie de metodologie critică solid ancorată în substanţa  textului literar, din care evaluarea estetică nu are voie să lipsească. „Teritoriul comun de investigaţie” e de cultivat, fără îndoială, însă fără buldozerul nivelator care îl ameninţă din toate părţile. „Ideologiile şi ştiinţele tari”, cu a lor „lingua franca”, adică engleza dominantă acum, ar trebui considerate tot cu spirit… critic. Se ştie că „ideologiile” deformează prin definiţie realităţile, iar „ştiinţele tari” nu s-ar cuveni să aibă dreptul să citească literatura, desigur mai „slabă”, căci vie, prin grile care-i sunt, în fond, străine. Acestea din urmă pot servi şi servesc deja unele tehnici de cercetare, dar specificul textului literar şi calitatea lui de „unicat” nu pot fi măsurate cu instrumentele reci ale niciunei tehnologii. Capacitatea intelectuală şi sensibilitatea criticului literar le depăşeşte cu mult şi nu va putea fi niciodată înlocuită.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 42-44]