Ștefan Firică – Și, nu versus. Câteva considerații inactuale

Alta e criza acum… Scriu, ca noi toți, cu gândul la bombardamente, refugiați, asedii, amenințări nucleare, cu sentimentul că în fața unui lider iresponsabil cu acces la butonul roșu, domeniul nostru n-are multe de făcut. Scriu totuși cu speranța că, în curând, cât mai curând, dezbaterea o să mi se pară la fel de utilă ca înainte de invazia Ucrainei.

Referitor la anchetă, nu cred că am intrat într-o criză a studiilor literare; discuțiile despre relevanța lor (politică, socială, economică) au deja o istorie, iar răspunsul cel mai încăpător l-a oferit paradigma studiilor culturale comparate propusă de Steven Tötösy de Zepetnek acum vreo 20 de ani, un hibrid eficient între world literature, studii culturale și studii inter-art, canalele de comunicare dintre aceste metadiscipline fiind atât de evidente încât nu mai au nevoie de încă o pledoarie. A devenit imposibil să privești altfel nu doar textele de azi, din epoca woke, a intermedialității, memelor, propagandei în buclă pe social media, dar și literatura în genere. Ceea ce atrage în paradigma scholar-ului maghiar-american e libertatea pe care i-o lasă cercetătorului de a face orice conexiune dorește, fără a sacrifica vreun plan de detaliu care îl interesează în particular. O libertate de care însuși Tötösy a profitat, călătorind fără complexe între zone precum teoria romanului, film, științele educației, managementul conflictului ș.a. Știu că hiperspațiul lui poate părea o utopie a cunoașterii sau, și mai rău, un hub al diletantismului, dar după ce, studiind „autenticitatea”, m-am trezit în fața unui ghem de texte englezești, franțuzești, italiene, germane, spaniole, românești, maghiare, bulgare pe chestiuni politice, naratologice, psihologice, etnologice, ontologice, legate strâns între ele prin obsesii tematice și idiosincrazii retorice, nici nu mi-am mai putut închipui alt spațiu de reflecție, în care să mă pot plasa confortabil și fără teama de a produce o imagine trunchiată. Majoritatea criticilor se confruntă cu situații similare atunci când abordează așa-zisele subiecte de graniță – și ce nu e azi un subiect de graniță, pretabil adică la tot felul de despicări transversale? În cazul în care soluția unei echipe multidisciplinare e nefezabilă, din varii motive, criticului nu-i rămâne decât să se informeze din mai multe arii metodologice.

Or, ajungând la al doilea set de întrebări, în spațiul românesc nu se înțelege în mod uniform inclusivitatea paradigmei pe care o pomeneam. Sistemul nostru instituțional (în care intră departamente universitare, centre de cercetare, asociații profesionale, Academie, licee sau școli) e traversat de o linie punctată, de o parte și de alta a căreia se poziționează „autonomiștii” și „culturaliștii”, receptați în mod curent drept „conservatorii” și „progresiștii” disciplinei. Cel puțin în mediul scholar-ilor, partida s-a tranșat în favoarea celor din urmă încă de când ne-am branșat, post-Bologna, la circuitul global de programe operaționale, burse, conferințe, reviste științifice, care favorizează fără echivoc abordările transversale, punând accentul pe impactul asupra societății atunci când acordă finanțările. Faptul că au rămas câteva distincții de profil acordate preferențial „autonomiștilor” (premii U.S.R. și altele) e mai degrabă o reacție inerțială, previzibilă în sistem, din tendința de a perpetua un status quo. Și totuși, cine consultă de pildă premiile Academiei Române din ultimii 10-12 ani va constata mulți tineri câștigători din rândurile celor autodefiniți drept „culturaliști”, influențați copios de atmosfera universităților occidentale, vizitate eventual în cadrul unor mobilități doctorale sau postdoctorale obținute tot prin oficiul ziselor instituții. Vreau să spun că cele două tabere nu mi se par ireconciliabile, exceptând câteva versiuni de discurs mai radicale, venite de după ambele baricade. Impresia unui conflict între „arhi-dușmani” e alimentată tocmai de aceste luări de poziție radicalizate, care suscită răspunsuri în oglindă.

Prin urmare, în loc să glosez despre insuficiența abordării „estetice”, căzând în truisme, mi se pare mai provocator să semnalez câteva idei de-a gata radicale auzite printre „culturaliști”, studenți și cercetători (interesați de noul istorism, feminism, neomarxism, studii cantitative etc.). Idei de care, deși mă consider eu însumi „culturalist”, în sensul de mai sus, mă distanțez suspicios.

(1) Adepții „criticii estetice” sunt opaci la abordările extraliterare. Să nu uităm că mulți dintre ei au un istoric prea complex pentru a fi reduși la portretele unor rezidenți suficienți ai Grădinii lui Epicur, anatolefranciene. Înainte de a rejecta stânga americană în Istoria critică…, Nicolae Manolescu a scris Arca lui Noe, cu o trainică țesătură sociologică, în pofida nodurilor în papură care i s-au găsit. Ea dublează rețeaua naratologică desfășurată în cele trei  volume, atâta cât s-a putut fără a atrage foarfecele cenzurii. Și a specula că alianța cu sociologicul a fost doar o tactică de conjunctură mi se pare prezumțios. Eugen Simion e autorul primului proiect coerent de reabilitare a biograficului în studiile literare, început în anii când la noi încă se vorbea despre „moartea autorului” și întins pe câteva decenii. Ideea trebuie nuanțată și mai mult dacă ieșim din curtea „impresioniștilor”. Contestarea canonului estetic a venit, la noi, din partea lui Virgil Nemoianu, într-un foileton publicat, apropo, în România literară. Câțiva ani mai târziu, un fost structuralist, Sorin Alexandrescu, a scris Pentru un mai grabnic sfârșit al canonului estetic. Mircea Martin a condus mai bine de un deceniu A.L.G.C.R., singura organizație profesională de la noi care a asigurat în mod continuat spațiu studiilor culturale, în spiritul unui pluralism metodologic indenegabil. Departe de profilul unor cavaleri sans peur et sans reproche ai esteticului, toți aceștia s-au angajat într-un desen ideologic mult mai heteroclit.

(2) „Autonomiștii” sunt inconsecvenți metodologic. Afirmația se confirmă în destule cazuri, dar ea trebuie formulată cu prudență, adică restabilind, în spiritul noului istorism, contextul. Studiile literare de atunci s-au desfășurat în timpul politicii izolaționiste ceaușiste, în absența oportunităților de a participa la viața științifică internațională, în condițiile unei penurii bibliografice pe care traducerile n-au putut-o compensa. E comod să ricanăm azi, când putem cerceta in situ zeci de biblioteci din capitalele „republicii literelor”, când motoarele de căutare ne aduc pe tavă aparițiile cele mai recente, piratate sau nu, fără să ne deranjăm din casă. Apoi, mi se pare că acuzația de eclectism se aruncă prea ușor și în toate părțile: puțini dintre „culturaliști” se angajează cu arme și bagaje în serviciul unei singure teorii critice, la noi. Încă n-avem mulți autori stricto sensu feminiști, postcolonialiști etc. Nu i s-a reproșat și lui Mihai Iovănel adulterarea materialismului postmarxist cu viziunea estetică? (1) Personal, nu văd un păcat în eclectismul metodologic decât atunci când el generează un sistem autocontradictoriu, impracticabil, lucru care nu se întâmplă întotdeauna, nici la „autonomiști”, nici la „culturaliști”.

(3) „Autonomismul” e calul troian al naționalismului. Exemplul cel mai invocat e Istoria… călinesciană, pornind de la criteriul estetic și ajungând la o teorie a specificului etnic bazat pe „cele patru mituri fundamentale”; dar nici Istoria… lovinesciană nu e scăpată, ca discurs legitimant al modernismului autohton. Dacă în cazul celor doi critici canonici prezumția poate fi adevărată, ea nu se verifică în alte situații, dintre care o amintesc numai pe cea a lui B. Fundoianu. Campion al „criteriului estetic”(2) mai pur decât Lovinescu, el a lansat în același timp aprecierea că literatura română n-ar fi decât o „provincie” sau „colonie” a celei franceze: apropo, un discurs care ar merita recomentat în sensul raporturilor de putere statuate în world literature. „Autonomismul” nu e neapărat ancilar naționalismului, să nu generalizăm.

(4) Esteticul e reductibil la social, deci ne putem debarasa de el. Fără să mă erijez în expert, dacă detașăm experiența estetică de noțiunea de operă de artă ca obiect unic al ei, susținerea mi se pare hazardată. Recomand demonstrația lui Jean-Marie Schaeffer (din Experiența estetică, tradusă recent și la noi), făcută cu o solidă bibliografie neurocognitivistă și de psihologie experimentală, pentru a analiza mixajul de emoție, plăcere și atenție „modulată” (densificată, saturată, polifonică etc.) care-o constituie. Autorul arată că ceea ce ne ține conectați la lectura unui text e un „calculator hedonic” live, măsurând în timp real experiența estetică prin randamentul ei, ca raport beneficii supra costuri (resurse psihice consumate). Dacă plăcerea ne păstrează captivi în poveste, nu văd de ce ne-am grăbi să o evacuăm, să o „anulăm” tocmai pe ea din studiile literare. Biologizarea esteticului mai deschide și posibilitatea (măcar teoretică) de a identifica experiențe înrudite la alte specii. Schaeffer se oprește la exemplul păsării-grădinar (popular și pe youtube), dar se puteau găsi și pilde mai domestice: ce ziceți de pisicile melomane, tolănite și ascultând Rahmaninov sau Debussy într-o deplină uitare de sine? Rămâne de văzut ce ipoteze vor fi validate de neuroștiințe în continuare, într-un viitor nu prea îndepărtat. Recuplat la un materialism evoluționist, nu m-aș mira ca esteticul să fie salvat spectaculos în era postumanismului.

Bref, nu văd de ce critica literară ar avea de ales între dimensiunile „culturale” și „estetice”. Aspirațional, ea ar trebui să se ocupe și de unele și de altele, și mai ales de tensiunile dintre ele, generând sensuri care scapă altor critici (politice, sociale). De aceea pariez pe o paradigmă a incluziunii, în care să ne plasăm acolo unde ne putem articula mesajul, fără angoasa că eclectismul ar însemna alienarea de vreo „esență”, sau dezertarea de la vreo „misiune” a literaturii. Să privim, ca pe un fel de statement, pagina principală a jurnalului CLCWeb (fondat de Tötösy), pe care coabitează cele mai diverse școli de gândire (culturală) împreună cu precizarea, dacă mai era nevoie, că revista nu exclude mostrele de „analiză textuală propriu-zisă”: imanentism & contextualism, lectură de aproape & de departe, ca practici cooperante, nu antagonice. Rămânând și-și, studiile literare vor continua să fie relevante și-n vremuri tulburi ca cele de acum, așa cum au fost și în timpul Cortinei de Fier, al războiului din Golf, după 9/11 sau după crahul economic din 2008. Ca să conteze, ele trebuie să-și păstreze complexul de radicalitate și finețe de care vorbea Mircea Martin într-un eseu memorabil.

NOTE:

(1) „Categoriile burgheze și idealiste de «literatură», «genuri», «forme» și «autor» rămân în picioare”, îi reproșează printre altele Florin Poenaru, în „Istoria lui Iovănel – epitaful optzecismului”, Criticatac, 14 mai 2021; v. și Costi Rogozanu, „Când totul e pierdut, ai grijă să cazi cu stil. Istoria lui Iovănel: note, completări, provocări”, Transilvania, nr. 7-8/2021, pp. 67-79.

(2) „Adept al artei pentru artă, cu subînțelesul că arta duce cu sineși o tendință, dar că artistul nu trebuie să-i caute numaidecât un rost omenesc și mai vârtos moral, autorul nu se supune decât unui singur criteriu de critică, care e cel de artă pură”, scrie, referindu-se la sine, Fundoianu (v. Imagini și cărți, București: Editura Minerva, 1980, p. 7).

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 45-47]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.