(continuarea anchetei)

Cristina Pașcanu

1) Literatura este, desigur, una singură, însă transferul unei părți tot mai mari din ea pe internet a modificat mediul ei de ființare. Care credeți că ar fi plusurile aduse de această modificare a „fizionomiei” creației?

Spunea la un moment dat cineva că ,,internetul este un bazar” și pornind de la această idee trebuie să recunosc faptul că aflându-mă printre cei care promovează literatura pe internet, văd zilnic noi și noi cărți și văzând devin curioasă, iar în acest fel îmi doresc ,,dorința altora” ca să-l citez pe marele Rene Girard.  Această nouă fațetă a creației aduce cu sine o mai mare expunere. În vremea lui Flaubert, de exemplu, era destul de greu să ,,îți faci rost” de anumite opere. Spunea el într-o scrisoare adresată unui prieten: să binevoiască a-i face rost de cartea cuiva că-l va plăti în aur. Astăzi e cu mult mai simplu decât în trecut. Nu plătești în aur. Nu trebuie să te dai peste cap pentru a obține opera cuiva. Viața s-a simplificat, iar într-o oarecare măsură spațiul dintre cititor și operă s-a micșorat și el considerabil. Nu știu dacă această ușurătate nu a ciobit puțin relația omului cu arta făcând-o mult prea la îndemână, dar plusul, pozitivul aflat în noua fizionomie a creației este vizibilitatea. Cu cât e mai la îndemână, cu atât consumatorul de literatură ajunge la ea mai ușor.

2) După cum menționam mai sus, cred că această ușurătatea de a obține rapid ceva nu e tocmai un plus. Cu atât mai mare pui preț pe un lucru cu cât îl obții mai greu. Era internetului este era iluziei. Iluzia că știm lucruri doar pentru că ele se află la un click distanță de noi și nu e necesar să le mai memorăm. Însă acest fapt e doar o palidă umbră  ce acoperă  societatea noastră românească formată din peste 40% analfabeți funcționali. Un alt risc la care este supusă literatura aflată în expansiune într-un spațiu atât de schimbător și fără reglementările, asigurările necesare umanității, ca de exemplu lipsa unui demarcator între adevăr și ,,fake” se traduce prin lipsa unor standarde, a unor valori care-n trecut erau stabilite de niște entități, de niște somități – fără exagerări. Acum – oricine poate scrie. Prea mulți nechemați pe plantația artei și prea puțini sunt cei care au cu adevărat har.

3) În mod cert prezența pe oricare dintre platformele de socializare implică o atitudine diferită și un limbaj diferit. Trebuie să te adresezi pe limba oamenilor pentru a fi înțeles dacă nu apreciat, iar în acel moment se întâmplă o scindare în personalitatea ta. Dacă privim doar la câțiva dintre scriitorii contemporani vom observa această alunecare către banalul cel mai banal. Sigur, Rebreanu a descris și el banalul. Literatura este despre banal, deci despre obișnuit. Însă diferența se află în nuanțe. Găina lui Rebreanu din romanul Ion, pasărea care se spală în razele soarelui și-n pământ, este o imagine extraordinară pentru că surprinde ceva ce am văzut și noi, dar felul în care e descrisă are valoare estetică. Limbajul internetului a fost preluat și de autori. Banalul se află în punctul lui cel mai înalt. Se vorbește și se scrie banal. Poate că nu e tocmai o părere împărtășită de cei care scriu cronici și articole, dar această alunecare către banal îți cere – fiind cititor, de multe ori în articolele scrise mă transform cu fiecare scriitor citit preluându-i pulsația cuvântului, ritmul și de ce nu ceva din stare – să te aliniezi banalului. Atitudinea impusă de social media este una de extaz și stare de bine continuă. Acolo ești un personaj, nu în sensul că te transformi total, ci mai degrabă că ai un rol atribuit, o imagine. Se tot spune în acest spațiu să fii tu, dar omul nu este el nici în fața lui, în ascuns, apăi într-un spațiu atât de epurat de adevăr și valori. Caracterul internetului este unul schimbător și te obligă să te schimbi și în același timp să fii constant – paradox. Pare că sunt mai mult împotriva internetului decât alături de el. Pare că nu susțin acest demers, dar aici îmi desfășor în acest moment aproape întreaga activitate  și o prezentare verosimilă a situației din prezent văzută prin ochii mei nici nu putea fi altfel decât cu puțină nemulțumire.

4) N-aș putea fi precisă și absolut sigură de opinia mea la această întrebare pentru că sunt adepta cititului în format fizic. Îmi place mirosul de carte, existența lor în bibliotecă, posibilitatea de a le privi și de  a le avea în camera mea. Patria mea este biblioteca – ca să-l citez pe I. D. Sîrbu. Cât despre dinamica creației literare din mediul internautic nu pot spune decât că viteza, costurile, modul de promovare, mediul în care există oferă o oareșce ușurătate. Cel care publică pe internet poate fi mai vizibil decât unul care publică într-o revistă cu specific. Cel care pune la liber volumul pe internet în format pdf  sau audio ajunge la public mai ușor și pentru că trăim epoca vitezei e cumva normal în anormalitatea lui acest demers. După cum spuneam, nu sunt în temă cu acest subiect pentru că prefer obiectul fizic. Literatura continuă să se mute în acest spațiu și este un lucru  bun și rău în același timp. Niciodată nu putem fi total siguri. E bine că ajunge la mai mulți, dar e rău că nu prea e citită, doar dă impresia că ar fi. 

5) În online sau pe internet exiști pentru 30 de secunde. Tot ceea ce durează mai mult sau presupune să oferi un timp mai îndelungat nu e luat în considerare. Munții de imagini și informații la care suntem supuși zilnic dau senzația de ,,știut” când în realitate situația se află la polul opus, nu rămâi cu nimic. Spunea foarte frumos în romanul Salamandre Liviu G. Stan că suntem ,,imagofagi”. Orice lucru făcut pe internet are termen de valabilitate. Ce ai făcut azi nu mai contează mâine și tot așa. Petrec multe ore în a construi o imagine care să redea esența unui roman pe care l-am citit și vreau să-l fac cunoscut lumii. De foarte multe ori public pe blogul meu și impresii asupra cărților citite, iar din 150 de persoane care dau click pentru a vedea fotografia în întregime, citesc doar 20-25 articolul în întregime. Numărul de caractere e considerabil mai mic, de ordinul sutelor și cu toate acestea nu prea contează. În ultima vreme, m-am adaptat și eu la acest mediu și-am devenit banală, plictisitoare și doritoare să evadez din acest spațiu al internetului, dar dragostea mea pentru literatură mă forțează să continui. Măcar imaginile să vorbească, să atragă cât mai mulți oameni către literatură dacă vorbele nu par să mai aibă  putere.

6) Nu știu cât de relevantă este. Ține foarte mult de gradul de adaptabilitate a celor ajunși la perioada cea mai coaptă a vieții. Sigur că publicarea textelor pe internet este mai la îndemâna celor născuți cu telefonul în mână sau prin apropiere, dar am văzut și autori în pârg publicați în reviste online. Nu ține cont de vârstă această dorință de a te exprima.

7) Nu pot răspunde la această întrebare decât cu o altă întrebare. Fără feedback din partea unui public cum ar putea un artist să comunice? Cui i s-ar adresa? Nu știu dacă este de luat în considerare acest feedback mai mult sau mai puțin veridic, dar e de ajutor. De foarte multe ori publicul nu e chiar cel mai bun sfătuitor. Însă cred că relația scriitor cititor e cumva mai plăcută acum. Ajungi rapid la cel pe care îl admiri și-i poți comunica impresiile, sper eu într-o manieră educată, ceea ce e mai mult un idealism. Trăim într-o eră asemănătoare lumii din opera lui Creangă ,,cu josul în sus”. Avem tot ceea ce ne trebuie pentru a fi extraordinari, dar pozele mele cu cărți nu vor ajunge niciodată să întreacă în numărul de like-uri date la un poponeț dezgolit- cer și eu absurdități. Idealul și realul sunt două râuri paralele ce nu vor ajunge niciodată să se verse în aceeași mare.

8) Mă voi exprima ca unul dintre personajele lui Caragiale: ,,critica literară specifică literaturii internetului este admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire”. Aceasta este o chestiune ce nu se va schimba prea curând. De ce? Tocmai pentru că internetul este un bazar. Neseriozitatea este o latură inerentă spațiului acestuia mișcător. Sigur că aici mă aflu și eu. Pe nisipul mișcător al instagram-ului, dar încerc să nu decad prea mult. Orice fac încerc să fac cât mai bine, dar asta nu înseamnă să semidoctismul nu e la ordinea zilei. Sunt sute de conturi cu mii de urmăritori boți, iar cu ei nu ai cum să concurezi, tu o persoană care vrea să creeze o comunitate pentru a-i insufla conștiința valorilor. Titu Maiorescu spunea la 1872 în Direcția nouă în poezia și proza românească următorul lucru: că pentru emanciparea din punct de vedere cultural e necesară critica literară. În 2022, când critica nu mai este văzută ca fiind necesară, utilă, valoroasă, vedem rezultatul, aflat în relație antonimică cu emanciparea culturală.

9) Hmm! Asta încerc să aflu și eu. De un an jumătate promovez literatura contemporană în mediul online, acord o mare parte din timpul meu acestui demers. Citesc cărțile, fac fotografii, editez fotografii, merg în locurile potrivite pentru a le crea și mai apoi scriu și editez singură textele pentru diferite spații: instagram, reviste online, blog, etc. Muncă de grup făcută de una singură pro bono publico. Ceea ce mi-aș dori eu nu se compară cu ceea ce se întâmplă în realitate. Sper din tot sufletul să ajut așa cum pot la promovarea literaturii în acest spațiu. Există persoane care mi-au scris că au descoperit că le place literatura noastră contemporană tocmai pentru că au văzut la mine un anume autor și-au fost curioși, așa că l-au comandat și într-un final l-au citit.  Pornind de la premiza că  puțin e mai mult decât nimic, vreau să cred că o face mai vizibilă.

Mulțumesc pentru întrebări!

*

Ileana Negrea

1) Literatura diseminată exclusiv sau, cel mai adesea, mai întâi pe internet este o literatură care se adresează în primul rând cititoarei, cititorului, o literatură care se bazează pe interacțiunea cu aceasta, acesta (prin feedback), care apropie poeta, poetul de publicul său. Orientarea imediată către lector schimbă puțin regulile jocului. Pentru anumite persoane este vorba despre o pre-validare, dincolo de cea a criticii specializate, un test de rezonanță cu cititoarea/ul „laic/ă”. Nu mai scriem din siguranța și confortul turnului de fildeș, nu ne mai adresăm doar altor poete, poeți sau critici de meserie, textele noastre se umanizează, ne dăm seama ce merge și ce nu, învățăm și creștem ca autoare, autori. Este un act de vulnerabilizare atât pentru autoare, autor cât și pentru cea, cel care citește.

2) Un minus ar putea fi livrarea de conținut care să placă, scriem cu asta în minte și ne cenzurăm și controlăm și amputăm anumite idei, mesaje, tendințe.

În acest sens, este foarte important să decuplăm actul scrierii de gândul primirii unor reacții imediate. Nu scriem ca să fim pe placul tuturor, scriem ca act terapeutic, expresie a personalului sau mijloc de protest.

3) Nu știu dacă obligă, dar poemul confesional, narativ, care spune și împarte cu cititoarea, cititorul o poveste, care „împărtășește”, are mai multe șanse de a capta atenția și genera emoții solidare, mai degrabă decât înșiruirile estetice sau experimentele pretențioase.

4) Eu folosesc rețelele sociale ca test, (aproape) tot ce public acolo reiau în cărți și reviste. În acest sens, nu mă simt nevoită să alterez nici conținut, nici stil. Rămân fidelă adevărului meu.

Există însă și o literatură de instagram, poeme scurte, care mizează (uneori exagerat și în mod exclusiv) pe emoție, dar o emoție vagă, comună unui număr cât mai mare de cititoare, cititori. Eu cred că personalul, cu toate detaliile lui, apropie și vindecă mai tare decât orice rețetă, orice text lacunar care lasă loc de mai multă interpretare.

Există, de asemenea, o poezie experiment care nu apare neapărat online, dar care folosește cadre din conversații, capturi de imagini, bucăți de texte aparținând comunicării online. Și aceasta ar putea fi tot un soi de poezie a internetului, acesta fiind punctul ei de plecare.

5) Eu una nu le consum în mod diferit. Asta deși sunt conștientă că apariția unui poem în feed poate fi una insolită, dacă nu e calibrată cumva la genul de mesaje diseminate în acel mediu.

Eu prefer poemele foarte lungi care rup contextul, care te scot din modul de rulare grăbită a paginii, care încetinesc tot și defamiliarizează experiența navigării. Bineînțeles, asta și pentru că nu pot scrie altfel de poeme.

6) Cred că mai degrabă scriitoarele și scriitorii mai tinere, tineri tind să publice pe internet. Poți face parte dintr-o generație însă și în mod cumva anacronic, dincolo de vârstă. Eu mă apropii de 40 de ani și mă simt mai conectată și similară cu autoarele și autorii de 20+.

7) În cazul meu feedback-ul a făcut posibilă publicarea unor texte pe care nu le consideram reușite, ci doar încercări la granița dintre status și poem. Am fost plăcut surprinsă de reacțiile primite și am dat o șansă textelor respective.

8) Nu cred că există, așa cum nu cred că există o literatură a internetului, de fapt. Este vorba doar despre un prim pas, despre o extra afișare a acelui conținut, înainte de tipărire.

9) Creația din online poate ajunge la persoane care nu citesc des spre deloc poezie. Or, scopul poeziei, după mine, este acela de a ajunge la cine are nevoie de ea. Fiind la liber, e mai ușor de accesat și, cine știe, poate stârni curiozitatea de a cumpăra și cărțile respective.

*

Tudor Pop

1) Cred că singura diferență e că unii oameni au bloguri site-uri sau Instagram unde reușesc să disemineze mai ușor ceea ce scriu. In rest cred totuși că ține de modul in care fiecare scrie: cred că sunt rare cazurile în care o persoană scrie automat un post pe fb și se gândește că acela e poezie. Plus oricum multe poezii pe fb sau bloguri sunt înainte scrise într-un doc word sau pe hârtie și formatarea lor pe rețele de socializare nu este radical schimbată.

2) Nu m-am gândit, dar nu cred că e vorba despre minusuri neapărat. Mi se pare că așa nu se mai gatekeepuiește poezia. Plus nu toți au bani să dea pe cărți sau există persoane cărora le place să citească un singur poem sau să urmărească evoluția unei persoane care scrie fără a cumpăra cartea. Așa că eu zic că e ok.

3) Poziționarea față de producția de text a celei/celui ce scrie sunt importante și atunci ea/el alege dacă abordează o atitudine sau un limbaj diferit de cele „clasice”. Pt cititor e clar că mediul e unul complet diferit și experiența e alta. Pt autoare/autor nu știu dacă e f diferit, poate e o mai mare libertate de a posta text fără a structura un proiect întreg gen carte.

4) Mi se pare că în general există reținere față de tot ce e postat pe internet ca fiind mai „slab” față de ce e publicat într-o carte/revistă in format fizic. În ultimii ani apare mai mult text „de artă” pe internet. Este cred și o diferență de limbaj. Mie mi se pare ok.

5) Cum am zis mai sus, e important cum e textul în sine, dacă se folosește de internet că spațiu in sens  subversiv/ conceptual sau doar exista postări pe fb. Este ok oricum. Și da, textul pe internet e consumat diferit. Cum ziceți și voi mai jos, există o volatilitate a internetului. Cititorul acum dă scroll și mai vede un poem îl citește îi place nu ii place și poate reacționa în timp real.

6) Nu cred că nu e relevanta, dar cred că oricum ideea de generație e puțin cringe. Dar probabil ideea de generație e mult mai prezentă dacă vorbim de persoane care au publicat deja în format fizic.

7) Feedbackul e util dacă este blând.

8) La noi nu.

9) Eu zic că da, pentru că e mai ușor să citești și să descoperi online texte online.

*

Florentin Popa

1) Nu vreau să atac premisa încă din start (că așa te trezești dat afară de la debate) – dar amendamentul meu personal e că există, totuși, dacă nu mai multe literaturi – atunci mai multe „circuite literare”; totuși, nu consider că internetul (ca și mediu) creează vreun fel de linie de diviziune relevantă – și deseori mă miră excepționalismul cu care e tratată situația asta (pufnesc în râs când aud tot mai des în cronici de „inserții digitale” și „realitate virtuală” în poeziile generației mele, ca și cum am mânca sărmanii până și șaorma în VR sau am fi developeri full-time la Google, când de fapt pomenim și noi cum am stat pe Instagram). Dimpotrivă, cred că tehnologia și internetul au devenit părți constituente și firești ale vieților noastre, iar atitudinea asta ar trebui normalizată.

Lăsând asta la o parte, cred că această modificare de paradigmă aduce un plus enorm (cu tot soborul de mici minusuri) – și anume democratizarea acestui mediu; într-un sens, mi se pare o schimbare la fel mai mare decât inventarea tiparului – pentru că nu doar că accesibilizează un mediu, ci îl și transformă într-un spațiu interactiv (unde orice cititor poate deveni scriitor) dintr-unul readonly. Dacă în evul mediu călugării aveau toate cărțile, berile și brânzele bune – nu pot spune decât că de-abia aștept viitorul, când o să-mi pot descărca gratuit nu doar cărți de pe libgen, ci și un camembert din ăla finuț. Sau poate când mediul scris o să se dea jos din turnul de fildeș și visul de bong al primatului său imaginar, și o subscripție pe Jstor nu o să coste mai mult decât Netflix + Spotify laolaltă.

2) Mă tem că nu văd niciun minus evident legat de procesul ăsta, m-aș simți un pic straniu și elitist (și nicidecum în sensul bun) să blamez un procedeu de democratizare. Dacă e ceva ce mă dezamăgește, e că pare să se întâmple încă extrem de lent: câteva decenii de bedroom producers ne-au adus în muzică albume pe care nici nu le puteam visa înainte de apariția internetului, dar se pare că modelul ăsta nu merge la fel de bine și pentru literatură. Nu cred că e neapărat vina literaturii, în sensul că pare să aibă nevoie de o tranziție mai lungă – sau poate că faptul că multiple modele evoluează în paralel încetinește întregul proces; cumva, lipsa unei structuri întrutotul independente a literaturii online îi face pe autori să recurgă încă la apanajele lente ale literaturii „analoage”, și de aici o grămadă de tensiuni și stranietăți.

3) Nu neapărat – deși ar fi extrem de cool dacă ar face-o. Adevărul e că eram cândva mult mai dați în Paște pe internet, însă de la o vreme internetul s-a consolidat doar în social media (care încearcă să emuleze viața socială „reală”, dacă mai avem așa ceva) – așa că anonimatul devine prețios și aici. Evident, e o măsură în mare parte justă, care ne protejează (teoretic) pe toți de agresiune, dar în același timp alegerea de a păstra anonimatul a ajuns să limiteze mult platformele online unde te poți expune; practic te izolează într-un colț. Mi s-ar părea foarte mișto să revină măcar pentru o vreme eroii stângaci și single-purpose ai vremurilor ălora, personaje care existau doar prin operă, doar prin identitatea online – măcar că am fi iar lăsați pe dinafară pe clubliterar.ro

4) Cred că da, și e în mare parte legată de reversul răspunsului meu anterior. Pentru că tot mai puține platforme online sunt dedicate doar textului (și asta e cumva și firesc, pentru că Web 1.0 a însemnat în mare parte (hiper)text, dar Web 2.0 înseamnă multimedia prin excelență), a avut loc o migrare în masă spre social media, cu bunele și relele ei; una dintre consecințe fiind că e extrem de greu să mai separi viața socială a autorilor de contentul lor – ar asta obligă deseori la strategii de supraviețuire în care oamenii sunt influenceri mai înainte de toate. Iar apoi survin și limitările formatului: poate (sigur!) sunt boomer, dar mă face să mă simt ca și cum mi-am lovit degetul mic în colțul ușii gândul că trebuie să scriu un poem scurt, cam cât un pătrat, nu mai lat decât ecranul telefonului (pentru că NIMENI nu scrollează în lateral) și apoi să-i fac un screenshot (pentru că nu contează poemul în sine, ci IMAGINEA poemului). Și totuși asta e perfect natural pentru mii și mii de poeți de Instagram.

5) În primă instanță ai infinit mai mult control asupra unui text scris și publicat online, iar bariera de intrare e mult mai joasă (îl poți pune la tine pe blog sau pe feed, și îl poți șterge oricând vrei). Dar dacă lucrurile iau amploare poate deveni mult mai dificil să retractezi un text online decât unul fizic, pentru că acele câteva sute (poate mii) de exemplare din carte se pot rătăci ușor, dar e aproape imposibil să ștergi internetul (credeți-mă, încerc în fiecare la job). În al doilea rând, propagarea – cât și consumul – sunt mult mai imediate în mediul online, ceea ce poate duce la un releasecycle mult mai rapid dar poate avea și un efect toxic (nu rareori văd scriitori prinși în rush-ul ăsta dement ca niște copiii pe zahăr, care ajung să își posteze fără niciun filtru sau măcar o a doua lectură câte 3 texte pe zi). Însă, ca revers al medaliei, cred că mediul online ar putea avea și marele merit de a-i elibera pe oameni de anxietatea debutului și de „tirania volumului”; ca să revin la analogia cu sfera muzicală: o dată cu (relativa) moarte a albumului, artiștii se pot concentra pe piese individuale și pot oferi mai des (deși mai puțin) câte ceva publicului, menținând astfel contactul. Cred că ar putea fi minunat să avem opțiunea să ne bucurăm și doar de „poemul de luna asta” al cuiva, în loc să persiste presiunea asta nescrisă de a publica un volum măcar o dată la unu-doi ani doar pentru a rămâne „relevant” sau „în circuit”, fiindcă altfel ne-ar pândi un strop de uitare (deși personal cred că e excelent să nu mai scrii o bună bucată de vreme, și – tocmai – să se lase uitarea, ca să poți începe dintr-un alt loc proaspăt).

6) Ideea de generație pe internet e la fel de relevantă pentru literatură ca în afara lui: aproape deloc. Ajută un pic când e vorba de cine poate cumpăra legal băutură, cine îți va împuia capul cu povești despre „pe vremea lor” – dar nu face decât să introducă o graniță artificială și sterilă acolo unde e vorba mai degrabă despre evoluție convergentă și comunitate. Generațiile (și categoriile de teapa lor) sunt mai degrabă apanajul criticii diacronice – și spun mai mult despre cei care operează selecția decât despre cei care sunt selectați.

7) Într-un anume sens obositoare – deoarece e continuă (și aici maxim respect pentru cititorii care dau feedback și se implică activ și îți scriu, e ceva ce mie îmi vine extrem de greu să fac; cât și maxim respect pentru scriitorii care pot posta 24 de story-uri pe zi și să mai și scrie) și într-un alt sens sănătoasă – deoarece e cu mult mai transparentă decât proiecția fantastă care o preceda. Plus că, deși se spune să nu-ți întâlnești niciodată idolii, mereu mi-am dorit să știu ce tablou au peste gramofon scriitorii mei preferați. Nu știu dacă mediul online e foarte favorabil feedback-ului; preferința mea e mereu de partea opiniilor expuse îndelung și cu contact vizual, oricât de stânjenitor ar fi. Un like face mai puțin decât un salut moțăit al unui vecin, nimeni nu are chef să citească comentarii care necesită să apeși pe „vezi mai mult” pe social media, iar cenaclurile online sunt o specie muribundă. De aceea, în afară de acte foarte fățișe (și de aceea cumva discutabile) de endoresement, nu sunt sigur cât de relevant poate fi feedbackul.

8) Desigur, avem:

cât și:

dar mai ales:

9) Absolut – și deja o face: blogurile / vlogurile, editurile și autorii cu prezență online puternică reușesc întrucâtva să umple enormul gol lăsat când e vorba de literatură contemporană în sistemul de educație formală – sau, chiar mai mult, să trezească pasiunea pentru literatură în oameni din afara „bazinului endoreic” pe care îl reprezintă deseori. Însă e nevoie de mai mult & pentru mai mulți.

*

Savu Popa

1) Unul dintre beneficiile acestui transfer este vizibilitatea, care, cam de fiecare dată, vine cu un preț: expunerea. Vedem și suntem conștienți de impactul semnificativ pe care îl au textele postate, revistele apărute în format digital, fotografiile sau filmările evenimentelor culturale sau culisele acestora, tensiunile sau apropierile, promovarea agresivă vs. discreția absolută care, în lumina reflectoarelor, capătă o tendință de retractilitate. Toate acestea, dacă ar fi să ne raportăm la o situație benefică, au un impact semnificativ asupra promovării, a conturării unei imagini a ceea ce, azi, literatura înseamnă, ajunge și impactează un public din ce în ce mai relativizat, mai complex și complexat, care, în permanență, înoată într-o ,,baie de imagini” (Marshall McLuhan). După cum spuneam, suntem, astfel, expuși intempestivului și spectaculosului mult prea strident, a mirajului decepționist, aflate de cealaltă parte a ecranului, care te consumă, de-a dreptul, și te predispune unei senzații de gol/ goliciune interioară care necesită umplerea imediată cu… următoarea iluzie.

2) De pildă, dorești să postezi un text, fie pe pagina personală, fie în cadrul unui grup online. Faci acest lucru, iar vocile, comentariile care se derulează, în mod abundent, în josul textului postat, pot să îți ofere, de cele mai puține ori, un feedback critic, necesar îmbunătățirii creației tale. Însă, din păcate, acele comentarii te pot iluziona, pot să îți inoculeze senzația unei reușite totale, pe când textului respectiv îi sunt ascunse fisurile. Apoi, mai constat un soi de amestec haotic al opiniilor, gusturilor, viziunilor, părerilor care vizează anumite apariții care, din punct de vedere calitativ, sunt problematice. Mai apare și senzația apropierii de un miraj, dacă nu, chiar de un labirint sau deșert, pe care o simte și personajul lui Buzzati din Deșertul tătarilor și pe care am resimțit-o și eu, nu de puține ori.

3) Atitudinea, în mediul online, la fel ca și limbajul, diferă de la o postare la alta, de la un grup de urmăritori la altul. Am văzut că, nu de puține ori, mediul online a încercat și a reușit o racordare la evenimentele sociale, politice, istorice sau sanitare, prin care societatea noastră și cea de afară au trecut în ultimii ani: ieșiri în stradă, marșuri, revolte, pandemie, izolare etc. De aceea, consider că limbajul se adaptează și se reprofilează, în funcție de mesajul agresiv sau pacifist, de atitudinea sau orientarea politică, pe care utilizatorii o manifestă, fățiș sau în mod diplomatic. Totodată, e interesant de urmărit cum tot mai mulți scapă, în fața ecranului, de o anumită pudoare, mefiență sau lipsă de curaj, atunci când atitudinea sau limbajul lor trebuie să fie asemenea unor arme sau unor indicatori care arată o direcție, o cale sau un compromis. Oameni care, de altfel, în viața reală sunt extrem de discreți, de interiorizați. În cazul lor, mai ales atunci când aleg să se expună în virtual, se potrivește o vorbă plină de miez care îi aparține lui Mark Twain și care spune așa: ,,Curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii”.

4) Cu riscul de a mă repeta, afirm că cel mai important beneficiu constă în vizibilitatea, mult mai accentuată, în cazul unei cărți, al autorului acesteia, al vieții, al expunerii sale ca persoană în carne și oase, al modului în care vorbește, gândește, cu cine simpatizează, ce gusturi literare are, care sunt opiniile sale politice, etc. După părerea mea, revistele literare sunt cele mai câștigate. Câteva dintre cele mai importante reviste se găsesc, număr de număr, în chioșcuri, librării, deci, sunt accesibile. Însă, majoritatea sunt publicate și în format digital și sunt postate variantele electronice ale numerelor pe rețelele de socializare, fapt care înlesnește accesul la aparițiile respective, la conținutul acestora. Un alt aspect al acestei dinamici îl reprezintă, fără doar și poate, blogurile sau site-urile literare în care se publică o varietate de texte, interviuri, analize, filmulețe de la prezentările de carte. Un mod îmbucurător de a cunoaște noi scriitori, de a semnala schimbările de mentalități sau trenduri culturale. O mie de semne, citestema.ro, NoisePoetry sunt doar câteva, importante, dintre cele nu puține astfel de platforme care, zilnic, iau pulsul literaturii de pretutindeni, cărora nu le scapă nimic și sunt dedicate apropierii de literatura ultimilor ani, destul de dinamică și de complexă.

5) Irina Mavrodin are o carte intitulată Mâna care scrie, unde autoarea ne dezvăluie că, atunci când se află în procesul creației, mâna urmează mișcări, tensiuni ale unor energii provenite, parcă, de undeva de dincolo de tine; pot fi energii necreate care imprimă formei scrisului de mână, gândurilor sau ideilor pe care le așterni, ceva inefabil, o amprentă aparte. Scrisul de mână implică și o dimensiune palpabilă. Atingem, la propriu, literele, foaia alba de hârtie, care devine un teritoriu cucerit sau cuceritor.  

6) Am auzit, nu de puține ori, observații sau opinii prin care se încerca încadrarea tuturor celor care intraseră în aventura internetului, mai ales a celor tineri, într-o generație virtuală sau a virtualului. Nu știu ce să spun. În orice caz, totul seamănă cu un teritoriu, un soi de amestec dintre Vegas și Babilon.

7) Fiecare scriitor se bucură să aibă cititori, cât mai mulți și cât mai diferiți. Mai ales atunci când numărul de like-uri crește vertiginos, când comentariile cunosc o abundență admirativă, ieșită din comun, când simți că tu, scriitorul, ești cineva și că devii, încetul cu încetul, un reper. În acele momente, cu siguranță, se produce un efect de emulație incredibil. Astăzi, scriitorul, mai ales în internet, este coborât în cetate, bagatelizat sau adulat, expus în plina dinamică a socialului și a gusturilor, pe care cititorii și le exprimă fățiș. Suntem față în față, unii cu ceilalți. Onorant, dar și riscant pariu cu tine, cu propriile tale resurse creative. În aceste condiții, feedback-ul devine și el fluctuant, ezitant, excesiv de înălțător sau, dimpotrivă, de distrugător.

8) Nu am citit și nici nu am auzit să fi apărut un anumit tip de critică literară care să folosească o grilă de interpretare a textului în care s-ar regăsi termeni din recuzita virtualului. Instrumentele criticii sunt aceleași, adaptate spațiului virtual și, căpătând, uneori, un caracter mult mai participativ, cred eu, mult mai dinamic și mai interactiv, fapt pentru care persoana criticului devine și ea din ce în ce mai vizibilă, mai implicată, în mod concret, în cadrul unor lansări sau evenimente culturale, transmise pe internet.

9) Eu spun că, da, o poate face, în măsura în care literatura intră în dialog cu celelalte arte. De pildă, în timpul pandemiei, cum restricțiile nu au permis participarea fizică la evenimente culturale, mediul online și-a făcut datoria și a devenit un spațiu dinamic al unui Maraton de poezie online, organizat, imediat după începutul stării de urgență, de către Antonia Mihăilescu, Sorina Rândașu, Toni Chita și cu mine, unde, timp de câteva ore bune, mai mulți poeți au răspuns invitației noastre și s-au filmat, recitând câte un poem. Un alt eveniment, la care am participat toți cei pomeniți mai sus, a fost Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș, care, la inițiativa poetei Lia Faur, a trecut în mediul virtual și, la fel, a oferit prilejul mai multor forme de artă, de la recitarea de poezie și proză până la scurte momente muzicale sau teatrale, să se desfășoare sub forma clipurilor care s-au derulat unul după celălalt, oferind prilejul spectatorilor virtuali să le urmărească și să le regăsească, după aceea, în arhiva celor două evenimente.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 59-66]