Alex CIOROGAR – Neo-Biedermeier

instalatia_1_fullsize

Privită de la distanță, cartea e o mixtură de academism, autobiografie și epic minor, modurile utilizate fiind și ele pe măsură (pastoral, elegiac, baladesc), astfel încât, scris cu eleganță, volumul reușește să topească elitismul în cultura de masă. Referințele (Shakespeare, Ovidiu, Roth, DeLillo, Gaddis, Yehuda Amichai, A. R. Ammons), alegorismul (fermoarul de aur), simbolismul (templul meditației solare) și aluziile (la Eminescu, spre exemplu: „Cît ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,/ cît de tăcută și impresionabilă, Deniz,/ acum, cînd nu mai vrei să îmi vorbești din vis,/ cînd nopțile se strîng, ca și cum n-ar fi fost”) sunt temperate de trucuri retorice (mise en abyme: „Iar eu la fel, în vara dulce din vară”), registre argotice/jargotice („să mă rezolve sunetul de smalț pe dinți”/„dacă spațiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construiește”) și semne ale oralității: „Nu s-a întâmplat nimic în anii ăștia, sînt tot cum m-ai/ lăsat”, „Eu zic că da”, „Și ce spune:/ spune ce am mai văzut” sau „Ceea ce faci tu e o muncă super importantă”. Se vede limpede că poetul se impune nu prin gesturi spectaculoase ori prin negarea oricăror repere anterioare, ci printr-o lucidă și livrescă conștientizare a stărilor și situațiilor momentului.

Studiat îndeaproape, nu e deplasat să afirmăm că niciunul din cei formați în atmosfera douămiismului și debutați în deceniul curent nu s-a dovedit în stare de performanțele stilistice etalate acum de Alex Văsieș.* Cultivând o poezie formidabil construită, pompată cu afecte și lipsită de majoritatea problemelor celor aflați încă la început de drum, bistrițeanul învigorează lirica contemporană, blocată în formule sterile (biografism, neoexpresionism, vizionarism, minimalism, you name it), printr-un volum de versuri ce ar trebui receptat ca un adevărat eveniment al lumii noastre literare, nu doar pentru aceea că redă știința subtilă a dozării efectelor și figurilor poetice, dar și pentru prospețimea tematică bine-venită. Datorită calităților extrem de sugestive, elementele Instalației frizează exemplaritatea, consacrând – în mod definitiv – un nume. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Romanian splendor

 

Emanuel Modoc

Topirea expiratei clasificări generaționiste (pur și simplu nefuncțională în cazul poeților debutați după 2010) duce, inevitabil, la un demers mult mai laborios al criticii de receptare: nemaiputând opera cu reflexul contextualizării cu care s-a obișnuit cronicarul în discutarea volumelor douămiiste, acesta trebuie să își concentreze discursul asupra specificității fiecărui volum. Sau să ia calea mai scurtă și să umple prima pagină a cronicii cu o taxonomie a afinităților poetice, a influențelor ș.a.m.d. Această presiune (sau anxietate?) a contextualizării, în urma căreia se ajunge, inevitabil, la repetarea aceleiași formule, îmbrăcate, mereu, în alte straie lexicale, duce la plasarea aparițiilor editoriale în subsolul discursului critic. Valorizările facile prin intermediul contextualizărilor nu fac, de cele mai multe ori, nicio dreptate volumelor în cauză, motiv pentru care trecerea de la discutarea conceptelor la discutarea cărților mi se pare o mutație necesară a discursului critic. Sigur, nu spun nimic nou. Pot numi o seamă de cronicari activi în deceniul trecut care au operat după aceeași metodologie. Dorința de a cuprinde și a serializa o producție poetică în funcție de ușurința cu care un poet poate fi asimilat generaționist dăunează proiectelor individual(ist)e, iar cele mai bune volume apărute după 2010 aparțin, mi-e din ce în ce mai clar, unor „franctirori”. Nu știu dacă e vorba de „puci literar” (Ștefan Baghiu), aici, sau pur și simplu de o transformare a câmpului de luptă în zonă festivalieră de camping, însă operările generaționiste, cred eu, pot fi îndepărtate în totalitate în discuția despre acești autori. Fapt care marchează o certă schimbare de macaz în parcursul evolutiv al poeziei autohtone.

Pornind de aici, o serie de observații, aproape de domeniul evidenței, se impun. Cu atât mai mult cu cât poezia ultimilor ani se deplasează încet, dar sigur, spre o evidentă zonă indie (în sens etimologic). Dacă optzeciștii și-au găsit validare teoretică (în discuțiile despre postmodernism deschise în Caiete critice, 1986, iar mai apoi concretizate în Competiția continuă editată de Gheorghe Crăciun), iar douămiiștii s-au legitimat, în primul rând, atitudinal, în planul unei societăți care cerea un curent literar combativ, poezia ultimilor cinci-șase ani, cu toate figurile intermediare, mă refer aici la câțiva autori alternativi gen Vlad Moldovan, val chimic, Andrei Dósa, Gabi Eftimie sau Andrei Doboș, se revendică în plan estetic, printr-un tehnicism al construcției foarte accentuat. Un estetism bizar, care câteodată frizează deopotrivă paseismul și patetismul, aflat, de cele mai multe ori, între transcendentul poeziei maximaliste și contingentul poeziei minimaliste, sau între maximalismul formulei poetice și minimalismul trăirii. Aflați în permanență în căutare de zone distincte, conștienți, în același timp, de pericolul căilor nefrecventabile, poezia de astăzi se confruntă cu marea provocare de a dovedi că lumea de azi merită să fie abordată poetic în toate instanțele ei, deoarece numitorul comun al celor mai valoroși poeți debutați după 2010 este desăvârșirea tehnică și exercițiul poetic foarte bine deprins (reflex, poate, al maturizării precoce), nu suportul ontologic solid.

Între aceste coordonate se situează noul volum al lui Alex Văsieș, Instalația*, apărut anul acesta la Cartea Românească. Unanim apreciat ca poet gata maturizat încă de la debut, cazul Loviturii de cap (volumul din 2012) este extrem de interesant pentru o simptomatologie a debuturilor noului deceniu, deoarece ducea până la ultimele consecințe marota precauției și formula poetică excesiv cerebrală. Însă, odată cu Instalația, Alex Văsieș părăsește terenul neutru al notațiilor sterile, optând pentru o formulă aluvionară, intens narativizată, însă plină de poeticitate. Probabil cea mai notabilă mutație survenită în poezia acestui volum o reprezintă trecerea de la lirica de imagini de tip thumbnail (predominantă în volumul de debut) la adevărate panorame și compoziții cu lentile fisheye. Cu alte cuvinte, de la tehnicism minimalist explicativ la expresivitate demonstrativă. Dorința de a surprinde exhaustiv lumea prin filtrul unei sensibilități debordante dă măsura întregului volum. Un melanj straniu de post-umanitate și nostalgie paseistă alimentează întreaga poezie din Instalația, însă ceea ce îl individualizează cel mai mult în rândul autorilor publicați după 2010 e chiar felul în care tânărul poet transformă post-umanul în ontologie (departe, deci, de utilizarea ca anexă decorativă, la un Ovio Olaru, sau ca fundal pentru comentariu critic, la Ștefan Baghiu) și melancolia calofilă în stil. În acest sens, poemul ce deschide volumul și îi dă și titlul poartă toate însemnele unei arte poetice programatice, marcând, încă de la început, ecártul noii expansivități stilistice a autorului: „Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte/ să adorm, e mai puternică decît mine./ Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea/ tot va lumina. Eu o văd seara când mă uit în sus./ Eu nu voi mai lumina din persoana mea”. E drept că, uneori, ambientul post-uman e utilizat autonom și devine supra-saturat referențial, slăbindu-și alonja: „Am bucata asta de natură unde pot să fac ce vreau,/ eu încerc să o explic în funcție de poziție şi viteză./ Nu discuția clasică cu traiectoria unei particule mă omoară./ E o masă undeva care nu se poate înlocui cu nimic,/ deci n-ai cum s-o scoți./ Îşi face treaba la nesfîrşit şi asta mă omoară pe mine” (în Pozitronul din camera cu ceațăi).

Foarte interesant felul în care prevalența narativității nu lezează, în Instalația, fibra poetică. Fie că e vorba de „bucăți” distincte prin care personajul central își „caută salvarea”: „Am ieșit dimineața pe balcon/ foarte speriat – pe singurul petec de iarbă din spatele/ blocului stătea o fetiță care umplea aerul cu rîsul ei. Îl/ electriza.// Ea are ceva ce ne place și ne trebuie tuturor”, fie că surprinde money shot-uri aproape utilizabile publicitar: „doi băieți/ stau cu spatele ținîndu-se pe după umeri, cu genunchii/ ușor îndoiți, ca și cum s-ar întoarce beți acasă./ Din spate sunt identici. Au mușchii încordați,/ munciți fără întrerupere pentru momentul ăsta”, abilitatea lui Văsieș de a induce empatie prin poezie e aproape contagioasă. În Pastorala Alemană, piesă de rezistență a volumului, bovarizarea (tot mai riscantă pentru literatura recentă, căci artificiul și prețiozitatea sunt drumul cel mai scurt la clișeu) este controlată printr-un subtil proces de alternare a realităților interioare. Instanța lirică schimbă registrul la tot pasul, de la plasarea în „Bavaria, anii ’70” la „am citit/ mesaje la taică-meo pe telefon, (…)/ Mesaje frumoase, cu prescurtări și emoticoane” și revenind, îndărăt, la procesul de anamneză care culminează în manieră sentențios-nostalgică, amintind de un Sociu care se alintă: „Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitați și frumoși noi toți, în blînda lui strînsoare”. E surprinzător cum un tânăr poet poate cuceri noi zone ale expresivității într-un timp atât de scurt. În excelentul poem care încheie volumul, Ritmurile sectantului, discursul erotic se coagulează pe multiple nivele tematice, de la efuziuni oniroide („E tîrziu, aşa că adorm. În momentul ăsta mă iubeşti, iar/ dragostea ta pentru mine te protejează de creaturile nopții./ Dar mă trezesc imediat pentru că visele au retrimis-o în lume./ Ce frumoasă e cum mă priveşte, jumătate frică, jumătate omagiu/ afectuos – un corp scufundat de propria memorie, împins înapoi/ de aluviuni şi turbioane – n-ai luat nişte probe de acolo pentru/ modelul meu cu tornade? – uite-l, acum se roagă cu ochii/ de mine să o țin aici, unde am mai rătăcit cu ea prin tuneluri./ Acum observă cerul întunecat fără să spună nimic, pentru ea/ lumea s-a terminat”) la emfaze oraculare: „Doamne, ştiu că sînt de multe ori supărător, că prea uşor mă las cufundat/ în vidul moale dintre apatie şi incoerență, ştiu că auzi noaptea cum încerc,/ dar mă opresc în mijlocul propoziției şi uneori dispar cîte zece minute./ Dar momentul ăsta e clar un dar de la Tine, faptul că ea vrea/ să mă folosească pentru a rămîne aici, în loc să plece cu rasa ei/ ca să se certe cu luna, înseamnă că nu m-ai abandonat încă./ Acum are nevoie de mine, adică are nevoie de noi doi la un loc,/ Doamne, cînd se aşază din nou în pat, şi ochii i se zbat/ sub pleoape, „ca peştii dintr-un iaz înghețat”, cînd eu îmi lipesc/ fruntea de a ei şi fac racordul între respirațiile noastre, în clipa aia,/ Tu trebuie să strici ceva în codul memoriei, de fapt să faci transferul”.

În afara unei obiecții de tip formal (opțiunea pentru publicarea celor 23 de poeme în bloc, fără nicio delimitare în cicluri, trădează o vagă eterogenitate a volumului) și una de stil (apetența pentru versul lung și accentuat poetizant face ca volumul să epateze uneori prin construcții juvenil-impertinente), Instalația e un volum care convinge și prin care Văsieș, după un debut care ne arăta că poetul trebuia să mai descheie vreo doi nasturi la cămașă, confirmă o serie de așteptări justificate la adresa lui. Cu o vădită cizelare discursivă, care nu echivalează, însă, cu o infidelitate față de formula din debut, ci cu o evoluție firească, Alex Văsieș ridică, ostentativ, mingea la fileu în fața aparițiilor editoriale de anul acesta.

________

* Alex Văsieș, Instalația, Cartea Românească, București, 2016, 64 p.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

O floare și trei grădinari

Andreea POP

 

Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.

*

 laura dan

O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.

„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară  îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.

            În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.

  • Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012

***

 gringo

Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.

Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).

Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.

  • Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 vasies

Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.

O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.

Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.

  • Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 amar

Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție  insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene  (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.

  • Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012

[Vatra, nr. 11-12/2014]