Poezia feminină – direcții și tendințe (VII)

Microantologie poetică feminină (continuare)

Floarea Țuțuianu

A Brasileira

Am venit în toiul nopții să fie cât mai puțină lume.

Să fii singur. Păreai o statuie

așa cum stăteai la masă în așteptarea cafelei.

Doar atunci când am vrut să te ating

ai ridicat mâna dreaptă în semn de protest.

Fără să mă privești. Te-am atins totuși

și am simțit cum mâna ta de piatră prinde viață.

Semn că mă recunoaște.

***

Îi plăcea mai mult cuvântul decât trupul

Îi plăcea mai mult privirea decât ochiul.

Îi plăcea mai mult umbra decât lumina

care-i dă conturul.

De aceea apropierea și atingerea erau doar amintirea

a ceea ce n-avea să se întâmple.

***     

O femeie puternică este o femeie liberă

și independentă. Face totul după capul ei de bărbat.

Uneori simte nevoia unei intimități

de care a doua zi se spală pe mâini.

Viața merge mai departe după agenda zilnică.

O femeie puternică este o femeie singură.

Care doarme totdeauna cu o pernă între picioare.

                                                                                                                                                ***                             

Dacă nu ai fost mângâiat când ai fost mic.

Nu vei ști niciodată cum e.

Degeaba mângâierile vin mai târziu

Te vei feri. Întotdeauna.

Pentru că ar putea să doară. Și nu știi.

***

Lucrurile au intrat pe un făgaș și

nu mai au cum să se întoarcă. La vârsta asta.

Când îți pui mâinile sub cap așteptînd. Marea liniște.

Deodată viața își amintește ultimul tău vers.

Și totul o ia. Razna.

***

Crista Bilciu

Capitolul 21:

Labirintul1

21.1. LA INTRARE

La poarta clădirii, ieși în față Portarul:

— Numele, domniță! Buletinul

și destinul.

— Sunt Laura. Iar aceștia sunt armăsarul meu,

Fusta 12, Jumătate–de–câine

și-n geamantan mai am șosete și-o jumătate de pâine…

…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaș,

mă scuzați, și am și o…un Rimă cam nărăvaș.

— Îmi pare rău, don’şoară, în teatru

nu intră dobitoace!

Ya yedinorog!2 se revoltă bidiviul

— Nu am ce-ți face!

Poți fi tu și Ducipal, I’m sorry, nu se intră și pace!

— Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.

— Teatrul Reveria!

Intrați, dacă doriți, pe la casa de bilete.

Avem niște spectacole… jos pălăria!

— A, știu, biletul de intrare e un vis?

Eu sunt miliardară în vise…

— Nu e nevoie, Portarul îi zise,

poftim o invitație pe numele dvs.

— De la cine?

Laura deschise plicul și-n el stătea scris:

„Invitație de la Lilith,

Femeia din vis…”

— Lăsați geamantanul.

iar Fusta și Calul în cuier,

la garderobier.

Luați numărul acesta. Potaia afară, vă rog.

— Sunt jumătate de potaie,

Mârâi Câine,

iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”

— Vă las aici o vreme, trebuie să intru

Să văd ce-i cu Lilit.

Mă întorc negreșit,

vă iau la plecare…

Și Laura intră în Teatrul Reveria,

iar Cal și Câine și Fustă rămaseră plouați la intrare…

Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:

în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneșă,

deșirându-și coada prin toată casa în timp ce

pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea

alene coarda amiezii

acolo am mâncat pentru prima dată parmezan

mult parmezan,

și capere cuminți îmborcănate în ulei;

Apartamentul Dorei de pe Dorobanți, iz danez, nopți

cu Discovery Channel, Grotowski, unt de arahide și

zece feluri de sosuri exotice;

Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,

saltea cu wireless gratis și aparat foto digital, care

ne-a salvat de la îngheț într-un ianuarie în care

rămăseserăm pe drumuri;

Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2

cu duș, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi

bibelouri perfect aliniate spre nord;

Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul”

lui Marquez, ca și cum aș fi desfăcut una câte una fructele

unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să

nu găsesc nimic în căușele lemnoase, romanele lui

supseseră toată biografia – cât de ciudată,

totuși, fiecare găoace, așa, jefuită de miez;

Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent

complet alb,

cuib de femei independente și nebune,

în care aerul

și timpul

se scurgeau obraznic pe orizontală.

Case în care proprietari plecați din țară ne lăsau

săptămâni

sau luni,

căutam fiecare locuință ca pe o nouă poveste de dragoste

vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea

                                                străină a culcușului,

abia așteptam mirosul nou, culorile, gusturile,

micile detalii personalizate

visam altfel în fiecare casă

până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli,

covoare, cuverturi, paturi, sofale

până când dungile, carourile, punctele de pe tapet,

tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele și pe suflet,

ameţindu-ne

până când simțul proprietății ni s-a tocit de tot

până când „acasă” a devenit doar „eu”

pur și simplu eu:

melcul

omnia mea melcum porto

Și atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.

După ce trecu de ușile de sticlă

Laura văzu cum se rostogolește în fața ei un culoar lung,

cu covor roșu

ba se auzi și o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiții,

scuipă răgușit câteva acorduri de arie prăfuită și se stinse.

Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de șarpe, alintându-se

de un colț al zidului în depărtare

cotind-o hotărât spre dreapta

Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului

și al întregii lumi a Laurei, ca o fundă

în jurul unui cadou mare și viu. Sub picioare, covorul roșu se supunea molcuț și elastic,

vălurind ușor

Laura simțea că-i respiră sub picioare

sau poate i se părea

în orice caz, nu-și putea surghiuni gândul

că intră într-un stomac uriaș direct pe limba acestuia.

O moleșeală plăcută o lingea pe Laura din toate părțile

în timp ce mici ghemotoace de senzații

i se rostogoleau prin tot corpul.

Se auzeau voci din altă lume

instrumente și vocalize

zgomote înfundate se prelingeau ușor pe pereții sângerii

printre afișe de teatru

care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.

Nume de demult se agățau de ochii Laurei, dar discret,

cerându-și parcă scuze:

„Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele

care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii

demult culcați între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”

„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,

„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,

un castel postmodern,

castelul meu de prințesă

pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că

îl voi avea altfel decât în somn.”

N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,

dar Teatrul era un cub uriaș care se rotea încet

în jurul axei sale,

un cub supraetajat atât de roșu

încât universul întreg se decolorase ușor în jurul lui

păsări albe și negre se roteau deasupra

iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată

                                                virase în sepia

până și Laura părea să pălească

pe măsură ce înainta spre inima clădirii.

Înăuntru,

culoarele dispuse în patru straturi decupau

o curte interioară perfect pătrată –

tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniță

ci și realitatea

căci, în cubul interior mic, luminos și plin de verdeață,

totul părea să ignore gravitația.

Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate

unele pluteau pur și simplu în aer

altele erau pe jumătate îngropate în pământ

Un clavecin eșuat într-un peș în mijlocul unor tufe

de trandafir sălbatic abia îmbobocit,

printre corzi și-a făcut culcuș pisica teatrului,

care a scos pui (și toată lumea din teatru știe cu cine,

că în teatru se știe tot)

acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil și jucăuș

pe clape așa cum numai niște pisoi maidanezi știu să o facă

ei sunt responsabili cu ilustrația muzicală a acestui capitol.

Un cap de manechin privea cu subînțeles spre Laura

tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere

                                                făcute din papier mache

Pereți falși, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcați

Naturalist cu tapet, plintă și tablouri de epocă se roteau

încet ca niște corpuri cerești cu colțuri, dezvelind uneori

semnele făcute pe spate de mașiniști cu vopsea;

viori violine viole sparte legănându-și pântecele în jurul

unor pomi verzi ciufuliți;

în aer foșneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-și

notele muzicale;

pești lăcuiți cu gura țuguiată a mirare și ochi încondeiați

cu acrili;

o păpușă cu cap de urs din pluș decolorat și trup de băiețel

din plastic cu puţulică idem;

Dar cel mai spectaculos obiect al colecției era un vapor

uriaș înghițit de pământ și smocuri de iarbă;

i se mai zăreau două coșuri și scheletul pupei înălțate în aer,

care urca până la ultimul etaj al teatrului;

printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea

ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer.

Epava aproape că ocupa întreaga curte.

Era o operă de artă groapa aia de gunoi

expusă în vintrele teatrului

în vitrinele ferestrelor

printre mieunături de pisic și clavecin.

                                    (fragment din poemul epopeic Evanghelia după Lilit )

_____

1 Teatrul din cartea asta este un amestec ideal între Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova, Teatrul Național din Târgu-Mureș, Opereta din București și Teatrul Odeon din București.

2 „Sunt un unicorn!” (rusă)

***

Rita Chirian

Sunete de contact și avertizare

(fragment)

Literară, mâna abandonată lasciv pe umărul celui de-alături,

fiindcă unele zăpezi umede

care înghit piciorul

până deasupra genunchiului

sunt și în afara visului.

Un desen languros sunt

pronumele: claritate, iată un altar pentru tine –

Deasupra orașelor a căror climă sunt odihna și gravitatea, nici tu, nici eu nu vom părăsi locul acesta –

Fii prietenă, fii călăuză, piatră tombală, camarad, poezie –

Vom scăpa din strânsoare la timp să fim sfârtecați,

la timp pentru mărturisirea inconfortabilelor –

Singuri, fără determinanți, într-un anotimp cu lumină destulă.

Norocul face să nu cunoaștem altceva. Câteodată, buzele vor fi o graniță mobilă,

aleatorie.

Când nimic nu-i de ajuns ne ajutăm de lucruri, degetul se bucură de asprimi, îmbătrânit.

Limbajul e sexual, diminuat. Tot ce-i al nostru încape într-o casă de melc.

Iubite al meu, înstrăinato,

cu artificii și dantele,

ne-am exersat o cruzime

cu adevărat semnificativă,

greutatea cărnii a împins greutatea creierului.

Copii ai unor părinți umili, ne-am gândit la obiecte cu masă uriașă ca la prieteni. Am fost

armate victorioase urinând șuierător deasupra dărâmăturilor.

Obrăznicite, femeile vor fi târâte înapoi în peșteri: putem să urâm.

O gorilă liberă, în numele ei toți au plutit euforici.

Ținem pasul cu incantațiile zilei, ce cucerire.

Ce hoinăreală pe autostrăzi chimice,

strigă-ne ori nu vom mai fi,

pătrunde aici,

mână sterilă, eficientizată, descărnată

a

sal

va

to

ru

lui –

Iată, lucrurile rotunde au devenit obiecte ale nesiguranței,

o planetă, un cap de femeie, gura unui vulcan, un gland –

Intervale oarbe s-au alcătuit de dragul tău, spre creșterea ta.

De ai putea învăța

Distanța           rea.

Iubită a mea, să scrii despre obiecte înseamnă să le oprești căderea.

E o explicație obișnuită, deloc dureroasă, o ciupitură.

Adjectivul echivalează suspendării voinței, unei pătrunderi promise și anulate.

Nu e nevoie de o voce tânără pentru o poezie de destrămare. O cucerire amânată,

cucernică.

Orice poate să închidă ușa, să obtureze căile de acces –

Spune-mi acum ce dorești, iubită a mea.

Laboratoarele sunt pregătite pentru altă baghetă fermecată,

pentru istorii alternative.

Locul mâinilor și al creierilor va fi între cei încântați de vrăjitorie.

Glonțul tras cu stăpânire nu se oprește: nici repetiție, nici o necesitate –

Să păstrăm mugetul, schelălăiala, ghiorăitul, elementari fără mănuși și lentile.

Să păstrăm puțina fandoseală estrogenică.

Cu margini expuse dezordinii, recuperăm deja în nenăscuți –

Gardianul care poate să-ți stingă oricând lumina în celulă,

continentul de reliefuri inundabile care e creierul nostru, poezie –

Cartierele tale nefrecventabile, poezie, spovedite, gentrificate, imunizate –

Paralizia ca parte a fragilității noastre nerușinate, s-a zis: poezie.

În timpul zilei, literele se combină în grandioase comunicate.

Ne tragem astfel sufletul și noi, cârpiții, cei care refuzăm să întârziem –  

Prinse, cățele vom atârna la intrare,

fiartă bine, aseptizată, literatura va dedulci gura automatonului.

Din icoane vor curge alcool și smirnă,

ultima poezie.

Ca și cum ai ține într-o ață de mătase o arătare de spaimă e liniștea.

Visez desprinderea firului de siliciu. Sângele țâșnește, apoi

e tăcere ca un lapte dens. Ambulanța se apropie fără sirene, semn de discreție și onoare.

Liniștea a fost lăsată pentru sfârșitul rugăciunii. Omul tare

a-nnebunit

în iernile lungi.

Dar noi nu ne mai rugăm.

Liniște este sub grindină, sub chiuretă, oricând ești

sânge cât pentr-o băltoacă.

Degetele supunerii ridicate la chipiu

exersând foarte devreme semnul forfecării.

Poate există indicii ale distincției, la vederea cărora ești lăsat să te porți cu obrăznicie.

Poate există anumite substanțe care fac osul protetic să strălucească.

Poate sunt locuri rezervate, chiar în centru, pentru cei nici frumoși, nici cu totul dezagreabili.

Când am aruncat deja bucățele de carne, cornee, ovarul, buna-cuviință?

Pentru oamenii care au prins curaj, ca borcanele mușcate de aer,

câte un flogistic care să pună la punct sisteme de menținere a proprietăților.

Biografiile dezagreate, pentru început, lucrează să absoarbă aroganța.

Ce știi despre înflorire, despre firul de păr pe care n-ai îndrăzni să-l desprinzi de pe limbă?

Printre fotografi, ca printre animale prietene. Iartă-mă, port

războaie îndepărtate numai ca să aduc flori acasă.

Tu știi că cele mai uimitoare obiecte sunt cele scufundate:

înghețul acestei periferii, containerele urii,

diagnosticele din înflorituri.

***

Ana Dragu

Te știu de pe vremea când era frig

Ne încălzeam la aragaz

Citeam enorm și ne făceam temele la lumânare

În 1985 frigul venea dinafară

Cu fâșurile pe noi

Într-un pat din pal care se dezmembra la cea mai mică zvâcnire 

Un copil în brațele altui copil

Conștienți că dacă se opresc din respirat

În câteva secunde

Corpurile lor vor deveni una cu camera înghețată

Un fel de fetița cu chibriturile în doi

Varianta comunistă

Numai tandrețea și frica ne făceau să prindem dimineața

Azi când te întâlnesc inima mea îngheață instantaneu

*

Grădina

Mama a venit astăzi în vizită

cu clătite

i-am arătat plantele noi

eram atât de mândră și fericită

că fac tot posibilul să am grijă de ele.

cum mi-a recomandat psihiatrul

că mandarinului și lămâiului

și oleandrului din ghivece le merge bine

Ba chiar fac fructe,

în minigrădina verde de apartament

i-am făcut un ceai în care am pus felii de lămâie

din copăcelul plantat

cu mâinile mele și am ascultat:

Frumos.

gândul că plante astea o să moară în curând

mă umple de milă

pentru că nu ești în stare să ai grijă de ele.

*

Acasă în vis

Acasă e

un dulap uriaș imperial

foarte vechi

care privit de aproape

devine un geamantan cu trei uși

încuiate vertical

dimineața deschid larg ușile

înăuntru trei forme goale de coșciug

bărbat, femeie, copil

fiecare în secțiunea lui

avem și loc pentru câine

aer spațiu și camera goale

putem caza pe cineva înăuntru

un viitor iubit mort

sau mai bine

un om al străzii

mama face mâncare

cu un calm desăvârșit

știe exact unde ne crește.

*

Nitrogen girl

Am plâns spălându-mi părul

de sarea strălucitoare din recif

după două săptămâni de la întoarcerea din Egipt

casa este atât de curată

nici grăunte de nisip

ultimul atom fragil de nitrogen îmi iese din corp

sângele meu aerisit este acum

complet lipsit de viață

departe de scafandrul

cu care fac dragoste în fiecare vară

la 50 m adâncime

și despre care degetele mele

cu miros de șampon

nu își mai amintesc acum absolut nimic.

*

Dar cafeaua miroase demențial

Deîndată ce m-am cazat

la hotel

singură și plină de entuziasmul libertății

am coborât să vizitez centrul vechi din Zagreb

dar după câteva sute de metri

rațiunea teoretic, dar practic

cele peste 20 de km în plus și pofta

mi-au:

ești pe drum de 10 h,

ai zburat, ai tras singură după tine valiza cu o rotiță stricată

ai nimerit adresa

ceea ce nu ți se întâmplă aproape niciodată

rătăcita pământului

logic ar fi să te oprești la cafea

în fața uriașei librării centrale

Bea cafea și uite-te la vitrine

peste tot în Europa

clădirile arată la fel

toaletele miros la fel

coșurile de gunoi miros la fel

doar cafeaua miroase demențial

nu suntem chiar atât de diferiți.

*

Xanax

Nu vă pot spune cât de recunoscătoare sunt pentru rețeta de Xanax

doamna doctor

cât de mult gândul

că am mereu cutia în geantă

și altă cutie în dormitor

și altă cutie în mașină

mă face să mă simt ca un magician

nu pot să vă explic

doamna doctor

cât de important e să poți renunța în 10 minute

la propriul tău corp

șă trăiești excazul punctual

de a nu mai fi permanent îngrozit.

*

Muzeul relațiilor distruse

În Zagreb, la festivalul de poezie, mi-au ajuns banii doar pentru

o pungă de pânză cu logo-ul

„Muzeul relațiilor distruse”

cumpărată direct din obiectivul turistic

aflat în centrul orașului vechi

tricourile pe care scria

„I am not yours anymore”

erau prea scumpe

radierele uriașe cu inscripția:

„bad memories eraser”

inutile

săpunurile parfumate cu eticheta

„make a clean break”

sau „peel it to heal it” 

not my type

dar punga o pot lua

cu mine peste tot

mai plimb în ea o carte, un covrig

și ca să nu fie niciodată goală am

scris pe bucățele mici de hârtie

Sabin

Harry

Florian

Alex

Ciprian

Teodor

Teodor

Dieter

Ian

Marc

Marc

Marc

Nick

Nikola

Istvan

Mateo

Julien

Dominik

Ali

le-am pus înăuntru

și dacă lucrurile merg în ritmul ăsta

deși nu știu încă cum te cheamă

sau pe ce server o să te găsesc

azi mâine acolo ajunge

și numele tău. 

*

Joacă-te cu mine

În fiecare dimineață sunt atacată de emailuri

Iar tăcerea noastră este singura forță antigravitațională

întinde mâna prin monitor

adu-mă înapoi

fii mai puternic decât singurătatea

îmi este foarte greu să ies din casă

merg singură doar până la farmacie

mă întorc

pe drum printre texting și sexting online

observ că primăvara este aici

fericirea noastră e simplă

cântăm împreună

No chowder for you, cause clams have feelings too

They have no face, no place for ears

There’s no clam eyes to cry clam tears”

Ne jucăm în tăcere

desprinși de încăpățânarea stupidă oamenilor de a vorbi

în continuu despre nimic

noi și toți ceilalți ciudați ai lumii

care postează tâmpenii amuzante pe youtube

se căsătoresc și adoptă online

joacă MMO-uri

pentru noi nu există SFÂRȘIT

avem nenumărate vieți

izbim cu disperare tastele până când se închide

ultima fereastră

și ne aspiră încet bătăile inimii.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 63-70]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.