Țintă fixă Petru Cimpoeşu

Iulian Boldea – Jocul de oglinzi al memoriei

În ansamblul operei lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul (2001) ocupă un loc central, cu un dosar impresionant al eceptării. S-a spus deja de multe ori că romanele lui Cimpoeşu se situează într-un registru epic divers, policrom, situat la limita dintre figurativ şi transfigurativ, reprezentările narative fiind focalizate pe detalii insolite ale cotidianului, dar şi pe resurse ale autoreferenţialităţii. Percepţia prozatorului se orientează asupra reliefului propriei alcătuiri textuale, de aici decurgând ispita fragmentarului, relevarea fisurilor referenţialităţii ca dominante ale edificării ansamblului narativ, scriitorul fiind, cum remarcă Radu G. Ţeposu, „un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei”. 

Pe de altă parte, proza lui Petru Cimpoeşu a parcurs un itinerariu oarecum sinuos, de la Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (2001), Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006) la Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite (2008) şi Celălalt Simion (2015), roman ce se apropie şi se distanţează de Simion Liftnicul, prin personaje precare instabile, tratate cu umor cinic, coroziv, plasate într-o ambianţă a claustrării, anomiei şi derizoriului existenţial. În acest roman se împletesc mecanisme şi semnificaţii ale istoriei, în proiecţii subiectiv-imaginative ce devin nuclee generatoare ale naraţiunii, condensând în substanţa textului scene, întâmplări, nuclee epice, dilatări temporale sau distorsiuni ficţionale, într-un dialog fecund al eului cu lumea şi cu propriul text. În Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (ediţia a doua, 2016) este expusă, între altele, problema credibilităţii („orice poveste e adevărată, dar asta nu înseamnă că spune adevărul, ci doar arată calea spre el”), într-un spaţiu al simulacrelor de real amorsate prin toponime (Insula Roland, Baakho, Moyntown) configurând un univers pulsatoriu, duplicitar, eterogen, din care nu lipsesc obsesiile identitare sau ideologice, fantasmele şi stereotipiile tranziţiei postdecembriste. Volumul Bărbați fără degete și alte amintiri penibile (2019) are un conţinut eterogen (exerciţii de stil, evocări, texte confesive sau de atitudine, pagini narative inedite), într-un stil policrom, alcătuit din gravitate, ironie, parodie şi ludic decomplexat, textele coagulându-se prin acumulare de fapte, idei, senzaţii şi impresii, în secvenţe arborescente, expresive şi locvace.

Romanul Scrisori către Taisia (2021) surprinde inadecvarea conştiinţei protagonistului cu propria biografie, copilăria sa fiind alcătuită din „reziduuri sufletești”, cu emoţii ilegitime (prima trăire a erosului „a fost a altora”), sub semnul impactului puternic al figurii paterne. Protagonistul romanului îşi asumă treptat „vocația pentru nefericire – nu suferință, ci acea nefericire mediocră care ne face și mai nefericiți”, între scriitori veleitari, în atmosfera unui cenaclu din Vaslui, cu discuţii şi dispute inepte, incoerente despre demonologie, entropie, apolinic și dionisiac etc., întretăiate de episoade erotice insolite. Considerat de ceilalţi un „inadaptabil”, eroul trăieşte o revoltă mocnită, interiorizată, fără ecouri în exterior, clamându-şi insuficienţa ontică, inadecvarea la o lume insalubră şi alienantă, chiar dacă nu lipseşte de aici o detentă utopică spre spaţii compensatorii, revanşă iluzorie la regimul impus al inadecvării.

Personajul central al romanului, Adrian Doltu, îşi examinează meandrele biografiei, episoadele vieţii din era comunistă, momente din epoca de tranziție postdecembristă, consemnate în douăzeci și una de scrisori trimise fostei iubite, plonjări într-un trecut problematic, supunându-şi eul unui examen sever al laşităţilor şi compromisurilor, din care rezultă frica de a trăi, absenţa unui destin activ, starea de captivitate. Naraţiunea are drept nucleu tocmai aceste scrisori către Taisia, monolog interior din care se desprinde imaginea unei iubiri himerice, Taisia fiind o voce halucinantă a unei înfiorări erotice dilematice, reflecțiile problematice, polemice ale eroului punând în scenă teme obsedante ale contemporaneităţii (predestinarea, tensiunea deciziilor şi a opţiunilor, supravieţuirea şi sacrificiul, dilemele identităţii etc.). Visele protagonistului au un rost simbolic, un vis emblematic fiind cel care redă conturul existenţial al tatălui, într-un desen oniric halucinant: „De câte ori îl visez pe tata, știu că are să se schimbe vremea. Nu i-aș spune superstiție, mai degrabă concluzia statistică a unor coincidențe. Probabil că la originea oricărei superstiții stă o astfel de constatare, conștientă sau nu. Observații adunate de-a lungul timpului m-au condus la un asemenea nivel de precizie, încât pot prevedea cu o aproximație mulțumitoare dacă peste o zi sau două vremea se va încălzi, va începe să plouă sau se va răci. Depinde în ce stare îl visez. Organismul meu tot mai șubred combină în așa fel semnalele mediului ambiant, variații altminteri insesizabile ale umidității și presiunii atmosferice, încât rezultatul e plonjarea într-un trecut reversibil, din interstițiile căruia se ivesc imagini și întâmplări plutind într-un timp ambiguu, ca în mersul pe o linie punctată. De fiecare dată, întâlnirea cu copia tatei e o emoție ascuțită care lovește direct în inima visului. Iar când mă trezesc, mi-e dor de el.”

În imaginea simbolică a dublei percepţii, în care se confruntă aparenţa şi esenţa fiinţei, se regăseşte imaginea de ansamblu a arhitecturii narative complexe a romanului, definită de alternări de planuri, ambiguităţi de ecleraj, prin care se relevă existenţa duplicitară a „fiului tovarășului Doltu”, care se percepe în oglinda propriului trecut prin prisma inadecvării la lume şi la propria statură biografică, deoarece „cei din prezent îi țin captivi în cușca amintirilor pe cei din trecut, iar cei din viitor, pe cei din prezent”. În acelaşi timp, personajul central al romanului are cu prisosinţă conştiinţa ambiguităţii sale identitare. E o identitate compusă din momente, scene, fragmente de eu şi de trecut, în care timpul trecut face parte dintr-o partitură a „uitării bine organizate”, iar viitorul e configurat sub forma unui prezent amânat, sabotat continuu de evenimente ale trecutului. De fapt, prin irizările timpului, portretul eroului este refuncţionalizat, deconstruit şi reconstruit, ca produs al influenţelor malefice ale suspiciunii generalizate, în care „nu te poți apăra de zvonuri”, certitudinile fiind irelevante sau iluzorii. Romanul lui Petru Cimpoeșu se defineşte, de asemenea, prin diversitatea deconcertantă a tipologiilor (cenacliști, tatăl, tovarășul Doltu de la „Județeană”, fratele vitreg, Vorel, domnișoara Popov, cizmarul de pe strada Călugăreni etc.) Recurgând la diferite procedee postmoderne (intertext, alternanţe, dedublări narative, discurs metaliterar etc.), Petru Cimpoeşu valorifică în egală măsură expresivitatea autoreflexivităţii, într-o proză „utopic-fantezistă, în care parabola se clădeşte pe un acut simţ al realităţii iar caracterul ipotetic, detectivistic, pe efecte comice subtile şi derutante” (Nicolae Manolescu). Ficţiunea şi metaficţiunea reprezintă vasele comunicante ale naraţiunilor lui Petru Cimpoeşu, într-o scenografie a carnavalescului epic, alimentată metodic cu tabloul unei apocalipse vesele şi triste, în care striaţiile intertextualităţii relativizează tragicomic şi paradoxal registrele epicului.

***

Adrian Jicu – Petru Cimpoeșu – scrisori din comunism

E ciudat și, în același timp, provocator să scrii despre aceeași carte, la un interval relativ scurt, cum este cazul recentului roman semnat de Petru Cimpoeșu, Scrisori către Taisia (Polirom, 2021), pe care l-am prezentat deja, într-o cronică în numărul din aprilie al revistei „Ateneu”. Dacă atunci l-am analizat din perspectiva intenției autoscopice, insistând asupra relației autorului cu trecutul și asupra problematicii vinovăției, acum îmi propun o abordare centrată pe dimensiunea social-istoric și mai ales pe modul cum se raportează protagonistul la experiența comunistă.

Recitindu-l, întâia constatare a fost aceea că formula utilizată de autor nu e atât de diferită cum mi se păruse inițial, când am fost sedus de stilul (pseudo)epistolar, în care am văzut un moment de cotitură în scrisul lui Cimpoeșu. Acum însă, mai puternică se dovedește convingerea că, în realitate, e același Cimpoeșu, care schimbă însă macazul, în sensul unei orientări către introspecție. Doar finalitatea e alta, însă lumea pe care ne-o propune e, în fond, cam aceeași. Atmosfera din ședințele de cenaclu, căsnicia tensionată a părinților, evocarea Vasluiului, a Bacăului și a Moineștiului etc. vin din Povestea Marelui Brigand, din Simion Liftnicul și Christina Domestica. Moșul (Moșe), domnul Catană (Emil Rabinsohn), domnișoara Popov (poreclită Popou, din cauza dimensiunilor urieșești ale bucilor, care se revărsau peste scaunul din cancelarie), cizmarul sau tipii care bârfesc fără jenă în tren, vecinul care strigă „Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu!”, atunci când se ia lumina, sau cenaclistul Tibi, care exclamă „Cine a pus căcatul ăsta aici?!”, atunci când vede portretul tovarășului în sala de ședințe, sunt personaje exponențiale pentru fauna literară închipuită de Petru Cimpoeșu de-a lungul romanelor anterioare.

Confesiunea lui Adrian Doltu stă sub semnul lui și dacă. El încearcă să își explice ce a trăit, întrebându-se, cinic, dacă nu cumva este victima unui complot a cărui natură îi scapă. Ce și de ce i s-a întâmplat – asta vrea să-și lămurească abulicul pensionar, căruia amintirile par să îi joace feste. Tocmai din acest motiv el recurge la scris, în care vede nu doar un instrument pentru a-și ordona gândurile, ci o modalitate de îmblânzire a ceea ce a fost. De altminteri, Doltu oscilează între acceptare și resemnare, fiind prins între ceea ce știe și ceea ce îi spun alții. Nici încercarea de a-și vedea dosarul la C.N.S.A.S. nu pare a-i fi de mare ajutor, câtă vreme aproape-fratele Vorel (devenit medicul curant al lui Doltu) nu face mare lucru pentru a-i înlesni accesul la documentele de arhivă. Să fie oare o încercare de a-l proteja de adevăruri dureroase? O răzbunare fratricidă? Sau pur și simplu nepăsare?

Frământările personajului central devin pretextul pentru o radiografie subiectivă a societății comuniste, așa cum se vedea ea, retroactiv, prin ochii unui fiu de activist sus-pus. Crescut într-o atmosferă tensionată (căsnicia părinților scârțâie, iar tatăl se teme ca nu cumva relația extraconjugală a soției cu un ziarist cu veleități de poet să nu-i dăuneze carierei politice), Doltu suferă și el din cauza constrângerilor epocii. Nu lipsurile alimentare îl marchează, ci educația primită în familie. Obsedat de sentimentul datoriei, tatăl îl va avertiza în permanență să nu-l facă de râs, însă fiul se va dovedi imprevizibil, provocându-i tot felul de încurcături, fie prin participarea la ședințele de cenaclu (motiv pentru care va fi anchetat de Securitate), fie prin căsătoria cu Mioara, fie prin aventura cu o fostă elevă, Taisia, al cărei trecut tulbure ascunde legături cu Mișcarea Transcendentală și cu cercuri yoghine, pe care partidul le considera periculoase. Relațiile tatălui (care îi obține un post bun de profesor și apoi de ziarist) au un efect paradoxal asupra lui Doltu, amputându-i personalitatea, printr-o presiune care îl face să se simtă captiv și să-și dorească să evadeze. Pentru protagonist, comunismul nu este un sistem abominabil (deși se vorbește despre cenzură, practici neortodoxe ale securității, informatori și turnători, interdicția de a avorta, practica agricolă etc.), ci mai degrabă un pat procustian, care nu-i permite să fie el însuși: „La început difuz și abia întrezărit, sentimentul că nimerisem într-o capcană a dobândit treptat conturul unei certitudini, pe măsură ce îmi dădeam seama că asta era cam tot ce viața îmi va oferi de aici încolo.” De aici, sentimentul apăsător al ratării și corolarul său, revolta.

Un comunism soft – cam așa ar putea fi definită imaginea pe care ne-o propune Petru Cimpoeșu. Un comunism în care te puteai înțelege cu sectoristul, cu milițianul, cu gestionarul, cu medicul și chiar cu activiștii, despre care Doltu afirmă că erau „adevărați sfinți” în comparație cu politicienii postdecembriști, lacomi și lipsiți de orice urmă de umanitate. E, evident, o imagine subiectivă, pe deplin asumată, câtă vreme protagonistul recunoaște că a fost, într-un anume sens, ferit de privațiunile îndurate de majoritatea românilor: „În ce mă privește, admit că beneficiam de un regim privilegiat, nu în sensul că, în timp ce alții trăiau în lipsuri, eu aș fi avut de toate – într-o măsură sau alta, anumite lipsuri ajungeau oricum spre vârful ierarhiei sociale –, ci întrucât, grației protecției tatei, eram scutit de tributul de duplicitate pe care colegii mei de cancelarie îl plăteau aproape zilnic și, decurgând de aici, de ura surdă și neputincioasă care le otrăvea zilele.”

Inevitabil, Scrisori către Taisia atinge și problema mecanismelor memoriei și ale uitării. Pentru Cimpoeșu, scrisul este „o anticipare a trecutului”, o formă de a-ți negocia devenirea de peste timp: „La fel și amintirile. Ceea ce nu vedem e în spatele oglinzii în care ne privim. Ceea ce am uitat nu a dispărut. A rămas puțin în urmă, străbătând mai încet prin straturile suprapuse de întâmplări ale lumii. Suntem amintirea celor care vom fi.” Iar acest roman, o bornă în scrisul său.

***

Nicoleta Cliveț – Omul inadecvat sau despre comunism și Cabala

Ceea ce nu-ți amintești nu te lasă să trăiești. Și, poate, nici să mori liniștit. Este premisa de la care pornește Adrian Doltu, personajul principal din Scrisori către Taisia (Polirom, 2021), cel mai recent roman publicat de Petru Cimpoeșu. Într-un spațiu narativ specular, comunismul și Cabala ajung la o stranie conviețuire, grație celor douăzeci și una de epistole adresate iubitei (moarte) de eroul ajuns la pensie. Nereușind să reziste ispitei „de a privi peste umăr”, acesta se trezește într-o bună zi chestionându-l arțăgos pe insul din oglindă: „cum ai ajuns, mă, aici?” Răspunsul se leagă greu, dureros de greu pentru cel care, privind spre sine și spre trecut, ca „un fel de inchizitor”, speră să înțeleagă, să dea sens, să (se) ierte, să fie iertat… Miza e mare, doar că memoria nu prea joacă de partea celui pus pe reconstituiri. Dimpotrivă, tinde să devină autonomă, un personaj în sine și încă unul mai versatil decât toate celelalte, unul care întâi ascunde, apoi dezvăluie cu zgârcenie, întâi redă, apoi rectifică, întâi manipulează pentru ca finalmente să consimtă doar pe jumătate să participe, totuși, la clarificări. Pentru Adrian Doltu rămâne până la sfârșit neclar ce e real și ce e fantasmă în ceea ce-și amintește despre copilărie, despre tinerețe, despre propria viață, mai degrabă îndurată decât trăită. Trecutul se compune și se recompune repetat, devenind o provocare chiar și simpla lui ordonare: „Rememorând, e chiar amuzant să constat cum amintirile mai întâi ucid întâmplările trecutului, pentru a le reînvia apoi pe unele dintre ele și a reconstitui astfel o lume care de fapt nu a existat.” Chiar și așa, anevoios, povestea se leagă finalmente destul de liniar și de coerent în datele ei de suprafață: Adrian Doltu are dintru început o existență tulburată de căsnicia nefericită a părinților; tatăl, activist de partid ambițios și obedient, este înșelat de mult mai tânăra soție după nici doi ani de mariaj, cu un poet aflat în grațiile regimului, pentru care își va și părăsi familia. O decizie ce atârnă greu, de-a lungul întregii vieți, de psihicul copilului abandonat, a cărui fire pasivă, emotivă, ezitantă va evolua spre aplatizare emoțională. Anii liceului sunt marcați de prietenia cu Moșul, care îl introduce în cenaclul orașului moldav, unde îi cunoaște pe Tibi și Elvira, apoi pe domnul Catană. Împreună citesc, discută, scriu și mimează normalitatea până când intervenția brutală a regimului îi potolește și îi separă. După eșecul admiterii la Medicină Veterinară (voise să-și fericească astfel tatăl), va studia Filologia, va deveni profesor suplinitor, se va căsători absolut la întâmplare și va vira spre jurnalismul cultural, scriind la Steagul roșu și la Scânteia, de la cronici de spectacol până la ode închinate Conducătorului iubit. Toată această existență, până pe la patruzeci de ani, este ghidată după legile tatălui și ale regimului; „trăim într-o lume a consecințelor, unde totul are un preț”. Asta este ceea ce îi spune tatăl, devreme în viață, și avertismentul – „sfatul unui fricos” – va lucra „pe tăcute” în fiu și va cristaliza cu timpul în „teama de suferință, adică de viață”, culminând cu o adevărată „vocație pentru nefericire”. Până la jumătatea vieții, destinul său individual e totuna cu cel colectiv: toți trăiesc într-o epocă „a uitării bine organizate”, a trecutului „măsluit”, a prezentului minimalizat și a viitorului glorificat; pasivitatea, lașitatea, crisparea sunt generalizate, viața e mereu amânată, cu toții așteptând „să treacă și asta”. Ieșirea din stand by se produce odată cu apariția Taisiei (de fapt, o reapariție, căci o avusese elevă în tinerețe) și așa „lumea consecințelor” începe să se clatine și să fie concurată, până la dislocare, de cea a fantasmelor, a rezonanței, a vibrațiilor… „Omului inadecvat”, celui care nu ajunsese nici măcar la înțelegere, i se cere acum să experimenteze iubirea, credința.

Taisia este o apariție spectrală, mistică, interesată de vibrația luminii, de „reprezentarea spațială a muzicii”, de „sunetul gândit” care-și trimite rezonanța până departe, schimbând lumea. Pentru ea, există „o coerență fără nume”, ascunsă, cu care se poate rezona în vise, în viziuni, prin mesaje încifrate. Ea este o anima ce irumpe în viața stătută a lui Adrian Doltu, forțând abandonarea „legilor tatălui” în favoarea unei „noi înțelegeri a lucrurilor”. Taisia îl pune față în față cu propriile frici, neputințe, compromisuri, dezertări, momentul-cheie fiind cel al scrierii unui elogiu Conducătorului iubit: „E doar un joc, e povestea lor. Cum de nu înțelegi?”, îl întreabă ea. Încercând să-l ridice spre un alt nivel, unul cu adevărat creator, acolo unde disonanțele lumii pot fi „vindecate”, unde chiar Povestea teribilă a comunismului poate fi „vindecată”, Taisia trece la fapte și îl atrage și pe Adrian Doltu în acțiunile ei. El nu înțelege, dar o aprobă și o urmează complice pe calea de o mistică pură, la capătul căreia sfârșitul este brutal: urmărită de securiști, se aruncă din tren; el trage semnalul de alarmă, sare și se alege cu un picior amputat și cu ceva demnitate umană recâștigată, chiar și cu puțină credință, atâta cât să poată spera că scrisorile pe care le scrie acum, la bătrânețe, vor ajunge la destinatară „căci acolo e tot aici, dar în altă parte, adică peste tot.”

La prima vedere, ar putea părea leneșă această organizare a romanescului pe principiul epistolar. Dar nu e, în realitate construcția romanului fiind chiar unul din punctele sale forte; urmând capriciile memoriei, permanent incriminată ca necreditabilă, epicul se fluidizează la rândul său, devenind specular, părând articulat pe acel principiu cabalistic frecvent invocat – Reșimo. Moșul și domnul Catană îi vorbeau des, în timpul liceului, de această genă a spiritualității, despre faptul că „există ceva etern în orice suflet și care se aude – Amprenta, punctul din inimă” în care e închis „germenele viitorului, ciclul vieții”, care nu dispare niciodată, dar se poate estompa…Mult mai târziu, Adrian Doltu pricepe că și cu amintirile e la fel: „Ceea ce nu vedem e în spatele oglinzii în care ne privim. Ceea ce am uitat nu a dispărut. A rămas puțin în urmă, străbătând mai încet prin straturile suprapuse de întâmplări ale lumii. Suntem amintirea celor care vom fi.” Și teoria „sunetului gândit” a Taisiei e amprentată de acest Reșimo ca bază de date a unui suflet. Pe acest nivel, totul e, de fapt, interconectat, iar misiunea celui care scrie (dacă este cu adevărat un spirit creator) este de a repera aceste conexiuni, reducând, poticnit și provizoriu, distanța dintre cele știute și cele uitate, dintre cele văzute și cele nevăzute, înaintând spre sens fără a putea spune vreodată că a și ajuns la el. Unul dintre personajele romanului chiar definește viața ca „un drum către semnificație pe care nimeni nu l-a parcurs până la capăt.” Cine l-a mai citit pe Petru Cimpoeșu știe că tot pe-aici se situează și opinia sa, la fel cum, în roman, acel ultim „unvollende” al Taisiei sugerează cam același lucru.

În țesătura-palimpsest a romanului și a vieții „omului inadecvat”, un loc important îl ocupă trenurile, gările, peroanele. Sunt principalele locuri de trecere într-o istorie existențială ce se reconfigurează la fiecare variabilă pe care o introduce memoria. După o călătorie cu trenul, părinții lui Adrian Doltu se ceartă strașnic, iar consecința directă a tandrei lor împăcări va fi chiar nașterea lui. Apoi, într-un tren, copil fiind, îl cunoaște pe Paul Mustață, amantul mamei, pe care și ea îl cunoscuse tot într-un tren. Și Taisia (re)apare de nicăieri în gara din Pașcani, sărutându-l și dându-i viața peste cap, pentru ca, în final, urmărită pentru vina de a fi pus regimul în pericol cu niște mesaje încifrate plasate în cutiile poștale ale nomenclaturiștilor (cu scopul de a le trezi perplexitatea și de a le schimba astfel vibrația), să se arunce din tren și să schimbe, de această dată profund și durabil, viața lui Adrian Doltu. Aceasta este și scena care închide brutal romanul, răscumpărată însă de incipitul poematic, cu imaginea unei gări de câmpie, cu șine de cale ferată de-a lungul cărora freamătă macii „ca niște dâre de sânge încă viu”, maci cu care aflăm că, în trecut, se vindecau rănile din iubire… Dintr-o gară într-alta, cu blocaje, întârzieri, dar și cu recuperări surprinzătoare, Adrian Doltu își parcurge „drumul spre centru” scriind, dar fără iluzii: știe că nu va face drumul până la capăt. Și mai știe că, în afară de fantasmatica sa destinatară, puțini vor fi cei interesați de isprava lui scriitoricească. Pentru toți ceilalți, pentru „oamenii inadecvați” ai prezentului, lipsiți cu totul de memorie și având wellness-ul ca principală valoare în viață, există în final „câteva sfaturi” (intitulate Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare, semnate cu un misterios S.P.) care ne sugerează cam cum poate fi satisfăcută, de fapt, nevoia de ficțiune a „inadecvaților” contemporani.

Scrisori-le către Taisia spun, la modul somptuos și exemplar articulat, povestea „omului inadecvat” al comunismului și al tranziției postdecembriste, cu încredere în capacitatea scrisului de a ordona, de a salva de la (și din) uitare, de a semnifica. Și, mai ales, cu o viziune „tare”, ce țintește sensuri adânci (unele, cuantic și cabalistic de adânci!), atât de adânci, încât ar putea stârni indignarea progresistă  a „celor aflați în aceste zile la mare”.

***

Senida Poenariu – Carpe diem

În romanul epistolar1 semnat de Petru Cimpoeșu, prin vocea pensionarului Adrian Doltu, într-o cheie proustiană, este propus un act de regăsire, de recuperare a trecutului și, prin extensie, a unei vieți suspendate. În urma actului privirii în oglindă, lung amânat, o confruntare cu propria persoană, imaginea străinului care se reflectă și totodată i se revelează îi trezește acestuia întrebarea deloc facilă „cum ai ajuns, mă, aici?”

 Cele douăzeci și una de scrisori adresate fostei iubite, marea dragoste a naratorului, sunt, în definitiv, cum singur afirmă, încercări nesigure de „a citi” trecutul, de a-i atribui nu atât un sens – demers catalogat drept o dovadă a vanității pe care o au tinerii –, cât o coerență, și, mai ales, de a găsi punți de legătură, o conciliere, între Adrian de ieri, copil și adult fricos, crescut și format în comunism, și Adrian de azi, bătrân și morocănos, incapabil să se adapteze „noilor” vremuri și spații.

În linia bine-cunoscută, Cimpoeșu nu prezintă doar o istorie personală, ci și un adevărat tablou macrosocial, expus într-o notă realistă, prin autodiegeză. În focus se află provincia comunistă, mentalitățile și „valorile” induse și conduse de propaganda de Partid, precum și reminiscențele acestora în prezent. Întâlnim, în linii mari, aceeași preocupare a autorului pentru tranziție atât din perspectiva colectivității, cât și din cea a individului. Cum era de așteptat, nu lipsesc nici scenariile, marotele și categoriile umane recognoscibile universului ficțional din romanele parabolice precedente, după cum vom vedea.

„Exilat” în orașul pe care nu-l mai recunoaște, deși acolo și-a trăit mare parte din viață, destul de singur și însingurat, după pensionare, Adrian Doltu, fost profesor și redactor / ziarist, își face „bilanțul” vieții: „Momentul acela în care te întrebi, ușor dezorientat: asta a fost tot? Urmează o tăcere prelungă, bătăile inimii ca ticăitul unui ceas și senzația că cineva te-a așezat pe un raft, ambalat într-o pungă vidată de țiplă. Un fel de conservă. Aparent, ești încă printre ei, în realitate pelicula aceea invizibilă te desparte pentru totdeauna de întâmplările lumii. De pe raftul tău poți numai privi (…) nu-ți rămâne decât să te adâncești tu însuți în trecut, să-ți plăsmuiești acolo o lume care să te primească” (p. 145).

Scrisorile sunt o astfel de plăsmuire a vieții trecute asupra căreia planează suspiciunea că scenariul a fost scris de altcineva. Naratorul suspicionează că în propria viață lucrurile erau deja aranjate, și aici nu este vorba doar despre intruziunile Partidului în viața privată, ci de un „autor anonim”, un „programator” care are grijă ca destinul să se împlinească, orice ar însemna aceasta. Fără a avea o viziune foarte clară asupra predestinării (numită de Vorel teoria IF) sau a metempsihozelor, Adrian simte că, în propria viață, joacă mai degrabă rolul unui actor care urmează un script. Întrebarea pe care și-o pune de fiecare dată când rememorează un eveniment sau chiar anumite dialoguri, fie și numai vorbe aruncate, care, privite retrospectiv, se dovedesc definitorii în traiectoria pe care a luat-o propria viață sau chiar viața altora, este dacă ar fi fost posibil să acționeze diferit și astfel să schimbe mersul lucrurilor. Apoi, pe linie mai degrabă psihanalitică, încearcă o decodare a „de ce-urilor” printr-o imersiune în copilărie. Traumele (care pornesc mai ales din relația cu părinții) par a avea, la rândul lor,  un efect definitoriu și decisiv: muțenia Taisiei poate constitui cauza nenorocirii care îi marchează iremediabil pe protagoniști. Naratorul încearcă să-și recupereze trecutul din ghearele acestor determinanți, să-i ofere o semnificație univocă. Când cizmarul orașului îi povestește, deformat, fără să fie conștient despre cine este vorba, o secvență marcantă din copilăria lui, Adrian se revoltă și o resimte ca pe o „agresiune asupra memoriei”, o deposedare de propriul trecut, dar înțelege în același timp și mecanismele prin care „legenda urbană primește prin cizmar o nouă identitate”.

Reconectarea la sine implică o (auto)încadrare în povestea propriei vieți, „adică într-un șir de cuvinte cu înțeles”, chiar dacă „dorința de cursivitate și însăși sintaxa frazei îl falsifică. Pentru a da sens întâmplărilor, memoria generează adesea ficțiuni cauzale, iar așa-zisa experiență interioară nu e decât răspunsul, din oricât de multe posibile, la nevoia de ficțiune. Încât uneori mă întreb: chiar e vorba despre mine? Domnul Catană spunea odată că suntem amintirea ființei noastre viitoare, ceva ce în Talmud este numit Reșimo. Cei din prezent îi țin captivi în cușca amintirilor pe cei din trecut, iar cei din viitor, pe cei din prezent” (p. 60).

Scindarea sinelui, refuzul viitorului și neputința de a-și trăi prezentul își găsesc cauza (și chiar scuza) în ficțiunea prin care comunismul a modelat viețile oamenilor și a alterat iremediabil nu doar relațiile inter-umane, ci și raportarea individului la timp și spațiu: „Propaganda nu se referea nicio clipă la prezent, ci numai la un ipotetic viitor luminos, la care forțele întunericului ne împiedicau să ajungem altfel decât prin sacrificii și martiriu” (p. 162). Această proiecție permanentă, în lipsa unui trecut – care oricum fusese „măsluit”, a produs o incapacitate a cetățenilor de a trăi în prezent, blocați fiind într-o „rezervație” și angajați într-un maraton în care nu conta decât „să treacă și asta”, hrăniți cu metafore ridicole, „încremeniți ani la rând într-o așteptare fără orizont” (p. 170).

Sesizăm atitudinea concesivă a lui Petru Cimpoeșu față de amorțirea generală a personajelor sale: „cine nu a trăit în așa-zisa Epocă de Aur admite cu greu că lucrurile de atunci s-au întâmplat cu adevărat. Vorel, de exemplu, care, chiar dacă s-a născut înainte de ’90, era prea mic pentru a înțelege (acum) de ce (atunci) oamenii aplaudau pe cineva care îi ținea flămânzi, în frig și întuneric. Are impresia ori bănuiala că erau, eram hipnotizați. Atunci însă, datele problemei erau cu totul altele” (p. 235). De altfel, despre o „memorie mereu concesivă cu trecutul” amintește și Kocsis Francisko în textul2 despre Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite, iar Georgeta Moarcăs, analizând Simion Liftnicul, observa aceeași „îngăduință pentru ratare”3.

„Datele problemei” de atunci reprezintă, în definitiv, subiectul romanului de față.

Miezul stă chiar în celula de bază a societății, în familia naratorului, un aranjament călduț dintre mama, care se căsătorise din motive pragmatice, ca mai apoi să se îndrăgostească de un alt bărbat, și tatăl care, de asemenea, după interpretările fiului, nu își iubea nevasta, ci o vedea ca pe un accesoriu necesar pentru a bifa toate rigorile sociale. Acesta din urmă își dorea respect și discreție, nu dragoste. Lipsa lui de reacție când nevasta îl părăsește pentru amant, ca după moartea acestuia să o invite să se întoarcă în sânul familiei și, la refuzul ei, să-i trimită bani pentru întreținere toată viața, fără ca aceasta să știe că banii provin de la el, sunt de neînțeles pentru fiul Adrian, care își urăște tatăl pentru slăbiciunea sa, chiar îl consideră un „infirm”. După ce în prima etapă a copilăriei își forjează identitatea spunându-și că seamănă cu mama, formând un front comun cu aceasta în fața obtuzităților tatălui, aflând de existența amantului îi respinge acesteia orice formă de afecțiune, pe motiv că „miroase a celălalt”. Plecarea mamei îi produce un șoc. Pentru prima dată, formează o alianță temporară cu tatăl: „ne lasă, pleacă la celălalt?” (p. 134). Însă, se dovedește că plecarea mamei nu face decât să adâncească ruptura și incapacitatea de a comunica dintre cei doi. Nu-și găsesc frecvența comună, deși tatăl face eforturi serioase pentru a-i intra în grații. Descoperirea că îi seamănă tatălui și nu mamei, așa cum spera, îi provoacă o mică criză existențială. De altfel, își și acuză tatăl de conformism și lașitate, trăsături pe care nu doar că le-a moștenit de la acesta (precum și lipsa umorului sau neîndemânarea cu femeile), dar i-au și fost induse prin educație. Lecția de bază primită de tată, tovarășul Doltu, activistul de partid, convertit sincer la comunism, ca după Revoluție să se convertească sincer la creștinism, om bun, dar fricos, a fost că trăiește într-o lume a consecințelor în care totul are un preț, principiu care s-a materializat într-o paralizantă teamă de viață. Naratorul dezvoltă aici o analogie dintre morala atee (comunistă) și cea a bigotismului religios, respectiv dintre escatologia atee și cea creștină sau, mai bine spus, dintre mijloacele de control folosite în ambele religii și care se pot rezuma într-un singur cuvânt: Frică. Fie că este vorba despre frica de Iad sau de frica de a-ți rata viitorul, ambele sunt catalogate drept religii austere care au ca efect o ratare a prezentului, o trăire spasmodică într-o continuă expectativă a altceva. Introspecțiile asupra mecanismelor prin care comunismul a încercat să găsească corespondente gândirii religioase sunt cu siguranță interesante. Se ajunge la nevoia acută de miraculos și la valorile închipuite pe care le întâlnim narate în toată opera lui Petru Cimpoeșu. De exemplu, „activiștii de partid nu cred în Dumnezeu, dar credeau în semnele din ceașca de cafea, în bobi, horoscoape, descântece și tot felul de alte bazaconii” (p. 135). Nu ne miră nici că tatăl, „ca orice activist de partid care se respectă, va fi devenit un foarte râvnitor creștin-ortodox, totuși fără să meargă la biserică, față de care păstrase un fel de teamă pioasă – asculta liturghia la radio” (p. 136).

Privită retrospectiv, relația cu mama îi pare naratorului și mai dureroasă, în contextul în care ajunge la concluzia că în primii ani ai copilăriei aceasta i se dedică nevrotic transferând asupra lui toate „iluziile și frustrările care i se adresau celuilalt” (p. 154). Decizia acesteia de a sta departe de el, alegând să crească singură copilul celuilalt, dovada vie și perpetuă că singurul bărbat pe care-l iubise, poetul Paul Mustață, o înșelase, nu este una ușor de digerat. Chiar dacă și relația cu Vorel, „aproape fratele”, „animăluț tiranic și viclean care se trezea la miezul nopții și începea să behăie fără motiv sau cu un motiv imposibil de stabilit, numai să mă enerveze” (p. 125), nu este tocmai ideală, în prezent acesta este singura persoană pe care o poate numi familie. Apoi, deși afirmă că este „copia infidelă” a tatălui, în dragoste urmează traseul mamei. Nu își iubește soția, pe Mioara, ci pe Taisia, două prezențe feminine enigmatice. Dragostea este una tragică, fără final fericit. Mai mult, se dovedește a fi mai degrabă carnală, fundamentată pe nevoie naratorului de a poseda fizic femeile pe care le întâlnește. Pe de altă parte, apare aici și o dimensiune subversivă. Fiind în afara căsătoriei, era evident ilicită. Apoi, era sigura formă de viețuire în prezent, de recuperare și stăpânire a propriei vieți, cel puțin așa simțea Adrian, până în situația de criză când descoperă mirat că, de fapt, nu o cunoaște și nu o înțelege deloc pe femeia care era dragostea vieții lui. Disidența și mesajele încifrate, cu iz mistic și ezoteric, ale amantei, ca și „relația privilegiată cu diferitele entități oculte” ale nevestei rămân mistere nerezolvate.

Ajuns la senectute și analizând retrospectiv relațiile cu persoanele apropiate, Adrian descoperă cu stupoare că îi sunt străine nu doar soția și amanta, ci și prietenii, tatăl sau mama. Desigur, o posibilă cauză ar fi duplicitatea pe care o trăiau cu toții, într-o formă sau alta, și/ sau rezistența prin cinism, fără de care supraviețuirea în comunism nu era posibilă. Viața dublă devenise singura normalitate. Relațiile sociale sunt, ca și în Simion Liftnicul și Celălalt Simion, cum excelent argumentează Georgeta Moarcăs, pe de-o parte caracterizate de o suspiciune permanentă în Celălalt. Obsesia pe care o are Adrian legată de procurarea Dosarului este o încercare de a scăpa de relația inadecvată cu ceilalți și, în același timp, cu adevărul. Perspectiva inadecvării la propria viață este una dintre marotele naratorului. Explorată este și inadecvarea lingvistică prin perorațiile simpatice ale lui Tibi, un entuziasmat naiv și superstițios, care simte că are „datoria să descifreze misterul cuvintelor” (p.70), și care ne trimite cu gândul la un alt personaj împătimit după neologisme, Toma din Simion Liftnicul. Despre cenaclu și caracterul soteriologic al scrisului se discută, de altfel, și în Celălalt Simion. Secvențele prin care este redată atmosfera de la cenaclul la care participă elevul Adrian Doltu, apoi continuarea conversațiilor „înalte” din casa domnului Catană și soarta acestuia din urmă probează, încă o dată, dacă mai era nevoie, capacitatea lui Petru Cimpoeșu de a prezenta până și cele mai dramatice experiențe cu o notă de umor și ironie, ba chiar și o doză de cinism, pentru ca astfel ele să devină „suportabile”. Degringolada provocată de reacția nesăbuită a lui Tibi la vederea portretului Tovarășului („cine a pus căcatul ăla acolo?”), care a mobilizat rapid mecanismele de control și represiune ale Partidului, scapă cu totul puterii de înțelegere a naratorului (Adrian de ieri și de azi), episod traumatic care-l condamnă nu doar la pierderea prietenilor, ci și la un sentiment de vinovăție pe care-l va purta toată viața. Dosarul atât de greu de obținut ar trebui să elucideze și această problemă. Scena cenaclului este relevantă nu doar datorită discuțiilor savuroase despre Nițe (Nietzsche) și entropie, respectiv despre Demonul lui Maxwell, ale „glorioasei oaste de buimaci, hotărâtă să instaureze o nouă ordine a sublimului în lume”(p. 94), ci și pentru că ridică probleme sociale serioase precum xenofobia, homofobia și delațiunea ca mijloc de supraviețuire.

Incursiunile în trecut se dovedesc a fi mai degrabă fragmentare, perspectivele sunt multifocale, linia transversală pe care o caută naratorul îi este refuzată, rămâne doar cu ipoteze, suspiciuni și presupuneri. Nu-și mai camuflează eșecurile, ci încearcă să le găsească o semnificație. In definitiv, deși respinge perspectiva tatălui asupra prețului care trebuie plătit, întregul său demers nu este altceva decât o inventariere a consecințelor deloc ușoare ale deciziilor și acțiunilor luate. Nu este limpede dacă vocația de nefericit mediocru i-a fost atribuită sau și-a creat-o singur. Prin extensie, concluzia la care ajunge vizează întreaga omenire care, afirmă naratorul, se aseamănă cu o bacterie „cultivată și studiată în mediul de cultură al unui imens vas Petri” (p. 325).

Ar mai fi multe de spus, romanul, excelent narat, este bogat în problematizări care merită din plin atenția. Prin Scrisori, Petru Cimpoeșu, unul dintre cei mai rafinați observatori ai realității sociale românești postdecembriste, propune o radiografie a societății comuniste care poate constitui o adevărată revelație pentru cititorii de toate vârstele. Voi încheia menționând o direcție interpretativă de interes pe care o vom lăsa însă momentan suspendată, și anume relația cu obiectele pe care o dezvoltă aici Petru Cimpoeșu atât din perspectiva privirii și a validării afective a acestora, cât și a raportului dintre cetățeni și așa-zisele produse „interzise”, produse de import, care se procurau la negru. Recurența și simbolistica asociată țigărilor Kent ne trimit cu gândul la o anecdotă cunoscută, mai precis la dictonul lui Tudor Arghezi de la o întâlnire a Uniunii Scriitorilor, și care cumva încapsulează întreaga realitate socio-umană a Scrisorilor către Taisia, „una vorbim și alta fumăm”, ca reacție la discursul propagandistic al lui Zaharia Stancu care, în timp ce perora, fuma Kent4.

 ___________

1 Petru Cimpoeșu, Scrisori către Taisia, Polirom, Iași, 2021, 331 pp.

2 ÎnVatra, 1-2/ 2018, p. 121

3 În Vatra, 1-2/ 2018, p.125

4 Shafir Michael (2020) România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică și social, Meteor Press, București, p. 269.

***

Cristina Timar – Memoriile unui fiu

Ultimul roman al lui Petru Cimpoeșu, Scrisori către Taisia, se înscrie tematic în seria romanelor inaugurate de Simion Liftnicul (2001) și Celălalt Simion (2015), romane ale tranziției și post-tranziției, care urmăresc destine individuale, proiectate pe fundalul societății românești post-decembriste, fiecare aruncând o privire de o gravitate mereu relativizată prin umor și ironie asupra câte unei decade a celor trei decenii de șchiopătată, haotică și confuză trecere de la un regim politic la altul, de la o ideologie la alta. 

Scriitor de stirpe caragialiană, recunoaștem în personajele lui Petru Cimpoeșu rude apropiate ale Cetățeanului turmentat, amețite nu atât de febra alegerilor, deși acestea fac parte din peisaj, căci sunt un exercițiu democratic de nivel elementar, cât de febra tranziției și a tinerei democrații care i-a urmat. Ceea ce aduce noutatea față de eternul cetățean turmentat, este secționarea biografiei acestui cetățean simpatic, cu slăbiciunile, erorile de judecată și naivitățile lui, în viața sub comunism și viața în post-comunism – cu variantele sale tranziția sălbatică și democrația incipientă. Personajele sale, lovite de acest tsunami al marii istorii nel mezzo del cammin, descoperindu-se cam singure într-o lume nesigură, suspendate într-un fel de vid valoric, încearcă să-și reconfigureze destinul, așa mic și mediocru cum e el, distorsionat fără milă de istorie, să  supraviețuiască, să se adapteze unei lumi noi, în care singura certitudine e chiar lipsa oricărei certitudini.

Cu toate că materia primă a celor trei romane e rezultatul atentei observații sociale, a spectacolului, uneori grotesc, alteori ridicol sau absurd al societății autohtone, cu subtile trimiteri la contextul global, tehnicile narative, și cu precădere viziunea naratorială, suferă ușoare mutații de la un roman la altul, cu efecte dintre cele mai interesante în plan compozițional și al construcției personajelor. În Simion Liftnicul ne întâlnim cu un narator detașat, indiscret, care-și bagă nasul în viețile și locuințele locatarilor din blocul de pe strada Oilor din Bacău, în urma acestui voyeurism rezultând un roman de fișe caracteriale în mișcare. Cum personajele sunt toți locatarii acestui modest bloc comunist, cu reflexele lor formate în epoca anterioară, care nu le prea mai folosesc în prezent – e vorba de prezentul anilor ʼ90, cei mai tulburi – epicul e redus la minimum, e un schelet, mai degrabă pretext pentru construcția de caractere, în care Cimpoeșu excelează: bătrânul cizmar de la parter, în urma unor experiențe mistice, se mută la ultimul etaj, blochează liftul și timp de 10 zile devine un ghid spiritual al vecinilor, ca apoi să dispară în chip misterios. Într-o lume desacralizată, nici sfințenia nu mai poate fi ce-a fost odată iar Simion, replica caricaturală a unui veritabil sfânt din sinaxarul ortodox, Simion Stâlpnicul, călăuzește niște cetățeni-oi în derivă, care încă așteaptă ca altcineva să-i salveze, amânând să-și ia destinul în propriile mâini.

În Celălalt Simion, galeria personajelor e drastic redusă. De această dată, personajul-narator, Simion, deși a moștenit numele predecesorului, nu e decât varianta degradată a primului. Departe de orice avânt mistico-spiritual, captiv în iluzia îmbogățirii rapide prin afaceri ilicite, girate de politicieni obscuri de la centru, sub camuflajul unui ONG cu preocupări nobile, filantropice, dar încă insuficient antrenat, devine victima acestora și sfârșește în închisoare, pe post de țap ispășitor. Speră să-l salveze cartea, „Lucrarea” la care scrie de zor, după modelul politicienilor corupți condamnați, care și-au redus simțitor perioada de detenție devenind scriitori de penitenciar. Într-o lume dominată de degringoladă, aceste memorii carcerale sunt inevitabil inversul celor publicate după evenimentele din ʼ89 de foștii deținuți politici, victime ale opresiunii regimului comunist. Simion din cel de-al doilea roman e deja confruntat cu o altă vârstă a societății românești, mai fancy, mai tehnologizată, în care telefonul mobil – iPhone-ul – a devenit noul zeu într-o epocă de misticism tehnic. Prin el se fac și se desfac destine,  putând fi cu succes substitut de psiholog, confesor, preot, psihiatru, într-un univers în destrămare, tot mai alienant. În ciuda tuturor eșecurilor existențiale, culminând cu pierderea libertății și moartea prietenului, Simion și-a păstrat aproape intacte resursele sufletești și e încă suficient de vivace și de optimist pentru a simți că o poate lua oricând de la capăt, deși nu e sigur că o va face cu lecțiile învățate.                        

Ultima apariție editorială se propune ca un roman epistolaro-confesiv al post-tranziției. Desi în aparență se păstrează convenția celui de-al doilea roman – confesiune a personajului-narator, în fapt acest ultim roman e mult mai introspectiv, în genul jurnalului intim. Naratorul nu mai e un observator sau un martor complice, nici autorul unei depoziții carcerale care l-ar putea exonera, ci un domn respectabil și resemnat, ajuns la zenitul vieții, care-și face un examen de conștiință. Dacă în primele două romane, prin viziunea naratorială mai detașată,  încearcă să dea sens unei societăți prin raportarea la destinele câtorva din indivizii care o alcătuiesc, de data aceasta avem de-a face cu un autoscopist convins, care aruncă o privire lucidă în propriul abis interior, încercând să facă drumul invers: să dea sens unui destin singular,  rememorând o serie de momente–cheie din devenirea sa, mediul social și familial în care a crescut și a fost educat camuflând indicii prețioase pentru înțelegerea propriului traseu existențial. Întrebându-se retoric „dacă realitatea e o ficțiune, atunci rememorarea ei ce poate fi?”, naratorul se înhamă, totuși la acest travaliu, ca la un ultim exercițiu mnemotehnic cu valoarea testamentară. E cântecul său de lebădă.

Bildungsroman, carte a destinului, roman de dragoste, roman epistolar și memorialistic, autoficțiune,  Scrisori către Taisia aduce în prim-plan un personaj ajuns la vârsta senectuții, cu o biografie secționată de evenimentele din ʼ89, liber de constrângerile unui loc de muncă, fost profesor de română într-un orășel de provincie și fost ziarist, proaspăt pensionat, obosit de viață, cu un picior protezat, în urma unui nefericit accident și câteva eșecuri majore la activ, cel mai dureros fiind eșecul unei mari iubiri. Fiu de inginer agronom, fost activist de partid, fapt care va avea consecințe pe termen lung dintre cele mai nebănuite, el nu e un mare revoltat, dar nici un fiu completamente obedient sau docil. Ajuns la maturitate, chestionează valorile pe care tatăl său și-a clădit existența într-o epocă profund ideologizată și, în consecință, duplicitară: „Atunci eram doar un băiat venit de puțină vreme de la țară. Tata mă prevenise în mai multe rânduri că trăiam într-o lume a consecințelor, unde totul are un preț. Singurul sfat pe care mi-l putuse da pentru a reuși în viață, sfatul unui fricos. (…) El doar  mă prevenise că totul are un preț. Adică: totul. O mică, deocamdată neînsemnată, traumă.” (pp.60-61) Aici e cheia de lectură a romanului: cum să ieși din modelul caracterial parental, atât de insidios interiorizat și să devii tu însuți, nu o copie, o umbră sau o proteză a tatălui, un individ aflat mereu sub aripa sa protectoare, dar, în definitiv, anihilantă. De fapt, el se află sub o dublă umbrella: a tatălui biologic și a Partidului cu pretenții paternaliste, deci sub o dublă măsură a fricii. Cum să ieși din paradigma fricii?  Dacă frica a fost zeul care dicta atitudini, decizii și modela caractere – frica de Partid, frica de Securitate, frica de șefi și de a nu greși cu ceva încât să cazi în dizgrație, frica de gura lumii, frica de a te delimita  de abuzurile regimului – înseamnă că viața însăși e coruptă încă din temelii și e nevoie de violență pentru a o repune în drepturi. La un moment dat, viața își ia revanșa. Modelul e Kundera, căci și pentru eroul lui Cimpoeșu „viața e în altă parte”, e chiar constatarea la care ajunge după ce realizează că, încercând să-și salveze iubita, în cursul acelei fatidice călătorii cu trenul, a rămas și fără ea și fără un picior: „Abia atunci m-am ridicat puțin și mi-am privit piciorul. Bontul era învelit într-un pansament de ghips, după părerea mea, inutil. Pesemne că toate acestea i se întâmplau altcuiva și totul se petrecea în altă parte, pentru că aici nu era decât o ficțiune retroactivă.” (p. 88)                        

Cu o biografie intelectuală și sentimentală marcată de mici momente de dizidență, el încearcă să înțeleagă dacă deciziile care i-au marcat existența au fost motivate de curaj sau lașitate, dacă și-a trăit propria viață cu deplină asumare ori s-a complăcut să rămână la suprafața ei. Adresanta „scrisorilor”, nimeni alta decât Taisia, marea sa iubire, moartă tragic pentru implicarea în acțiuni subversive de subminare a regimului, care, privind în urmă, îi apar personajului-narator cu totul naive, dar la momentul respectiv, anii ʼ86-ʼ87 ai regimului trecut, reclamau un eroism serios din partea celor implicați, e cea care-l scoate, pentru a doua oară, de sub imperiul fricii și al conformismului călduț. Prima ieșire s-a petrecut în adolescență, prin participarea la întâlnirile literare ale cenacliștilor vasluieni. Însoțindu-și amicul, tânărul evreu genial, poreclit Moșul, în calitate de bodyguard, el intră în contact, chiar dacă mai mult pe post de observator, cu excentricul Tibi – cel pasionat de Nițe, Gabriel Marșiel  sau Hegel, domnul Cătană și domnul Nae și începe să scrie, la îndemnul Moșului un jurnal, pentru a justifica prezența lui la întruniri. Dar gruparea e rapid desființată după un denunț la Securitate, Adi Doltu scapă basma-curată după un scurt interogatoriu, dar reacția tatălui e cea care pune capăt definitiv iluziilor sale de apartenență la un grup literar, care se dovedise și subversiv. „Pe mine Partidul m-a făcut om, înțelegi?” (p.139) se va justifica tatăl mai târziu, așa încât nimic nu putea fi mai important decât a păstra o bună relație cu Partidul, a nu-i păta onoarea, a nu-l face de rușine.                       

Al doilea moment de maximă intensitate existențială e chiar povestea de iubire extraconjugală cu frumoasa și idealista animatoare de la teatrul de păpuși, fosta sa elevă, Taisia, un spirit liber, cu vocație sacrificială: „ne este frică de ceea ce iubim și asta ne face uneori lași” (p.109) Curajul de a iubi sau de a face ceea ce iubești e, de fapt, tot ceea ce poate fi mai potrivnic unui regim totalitar. Nu e de mirare că, din nou, se produce coliziunea cu sistemul, căci tânăra îl inițiază în tainele grupării conspirative din care făcea parte. Crezând cu toată seriozitatea că prin scrisorile sibilinice pe care le distribuia în cutiile poștale ale cetățenilor va produce o acordare a minților la anumite vibrații, ceea ce va schimba mentalul colectiv și va aduce înlăturarea pașnică a regimului, Taisia își riscă viața în numele acestor pseudoteorii. Credința fanatică în astfel de teorii aproape hilare nu e decât simptomul disperării generalizate în care supraviețuia o mare parte a populației. Neatentă de la punct încolo, ea intră în vizorul securității iar de aici până la finalul tragic al saltului mortal din tren nu e decât un pas.                                                                                   

Petru Cimpoeșu abordează teme de mare gravitate – destinul, relațiile interumane, ingerința politicului în viața privată, moartea, marile iubiri, compromisul existențial –  dar arta sa, care e arta romanului autentic dintotdeauna, introduce acea benignă relativizare – prin ironie și autoironie, prin umor, prin rezolvări neașteptate de situații, care ne face să ne vedem nu nimicnicia, nici grandoarea, ambele polarizări ale condiției umane, la fel de nocive și fundamentaliste, ci participarea cu bune și rele în marea poveste a lumii care se tot face de mii de ani în distanța dintre Eros și Entropie, cele două mari forte care, potrivit filozofului de serviciu al cărții, Tibi, „modelează echilibrul cosmic”.

***

Georgeta Moarcăs – La ce bun visătorii în timpuri sărace?

După două romane substanțiale dedicate vremurilor tulburi ale tranziției, Simion Liftnicul (2001) și Celălalt Simion (2015), noul roman al lui Petru Cimpoeșu, Scrisori către Taisia (2021) s-ar putea să ne surprindă. Acum prozatorul a ales epoca de dinainte, cea comunistă, parcurgând prin destinul protagoniștilor săi toate fazele comunismului românesc, iar dispoziția binecunoscută, comico-ironică, pe alocuri sarcastică a naratorului său s-a transformat radical. În Scrisori către Taisia vocea lui a devenit intens lirică, meditativă, melancolică. Poate doar câte ceva din vechea incisivitate s-a păstrat, dar ea se răsfrânge în majoritatea situațiilor întâi asupra personajului central, într-un act de rememorare a punctelor nodale ale vieții sale, și abia apoi ajunge să se refere la tendința de destrămare și dezordine observată în natură sau societate, care îl preocupă de ceva vreme pe Petru Cimpoeșu.

Discutată ca legitate, dar investigată dintr-un unghi nou, filosofic și mistic, entropia devine cadrul în care prozatorul configurează personaje preocupate de construirea unui scenariu al salvării, cum este în primul rând Taisia. Chiar dacă ea nu este exponenta unor idei originale legate de entropie, Taisia este cea care le experimentează susținut, ca practiciană a Erosului înțeles mai ales drept transformare interioară și acord empatic cu celălalt, un mod de relaționare inteligentă cu alteritatea. Întâlnirea cu ea este decisivă pentru Adrian Doltu, iar scrisorile care îi sunt adresate postum reprezintă modul lui de a o păstra vie și semnificativă, de a o ridica la rangul de iluzie necesară: „Îmi proiectez trecutul, îi caut o perspectivă, iar perspectiva aceea ești tu. Îți scriu fiindcă sper că vei citi! O iluzie care te plasează în viitor – și ocazia de a fi din nou împreună.” (p. 41, s.a.) Dorință utopică dar, într-o perspectivă mistică, poate realizabilă, căci așa cum va afla adolescentul Adrian de la dl. Catană, alias Emil Rabinsohn, autoritatea în materie de Talmud din acest roman, „suntem amintirea ființei noastre viitoare” (p. 60). Fraza instituind, în același timp, și regimul scindării și al continuumului care îi aduce laolaltă pe protagonistul întâmplărilor, adolescentul și tânărul Adrian Doltu și versiunea sa aflată la senectute, mult mai sceptică și lirică totodată.

În toate cele 21 de capitole / epistole asistăm la o amară auto-analiză a personajului masculin care încearcă repetat să-și justifice în primul rând sieși deciziile luate și acțiunile întârziate sau neduse până la capăt, conturându-și, post-factum, figura unui abulic și neputincios. Un eu mic, neînsemnat, de fapt doar proiecția interioară a lui Adrian Doltu, Petru Cimpoeșu exploatând în construcția personajului său o primă disonanță, cea între imaginea de sine și poziția sa socială. Născut într-o familie în care tatăl este un specialist zootehnist și activist de partid în ascensiune, un fel de om nou al sistemului, Adrian va beneficia, pe tot parcursul vieții, de sprijin necondiționat din partea lui. Cu toate că în rememorările sale fiul se arată mereu timorat sau stânjenit de autoritatea paternă, în fond îi va căuta întotdeauna prezența. Simbolic, retragerea tatălui din funcție în finalul romanului, însoțită de observațiile lui cu privire la deteriorarea relațiilor dintre activiști și mase, care refuză să mai urmeze indicațiile, manifestând un grad sporit de autonomie, anunță colapsul regimului.

Deși se reprezintă pe sine drept un subiect slab, debil, suferind o inadecvare aproape cronică, fie în relație cu sine însuși, fie în nenumărate contexte ținând de viața familială, privată sau publică, el dă, în același timp, dovadă de o energie nebănuită la nivel anamnezic și scriptural, încercând să-și deslușească sieși raționalitatea sau iraționalitatea comportamentelor sale trecute.

Prin scrisori, Adrian Doltu recuperează un timp de demult, cu câteva etape formative marcate de dezamăgiri, trădări și eșecuri: preadolescența din anii ʼ50 și prima experiență erotică prin intermediar, cenaclul ca formă de evaziune estetică și protest în anii ʼ60 și prietenia ratată cu Moșe/Moșul, iubirea ascunsă și implicarea în acțiuni subversive alături de Taisia, mergând până la dramaticul moment al morții ei de la sfârșitul anilor ʼ80. Această fisură instalată în centrul personajului, între imaginea sinelui privat și imaginea publică reflectă o alta, legată de raportul trecut – prezent. Toate faptele care îi modelează viața lui Adrian Doltu se petrec în comunism, tranziției fiindu-i rezervat rolul de nișă din care își lansează interogațiile și revizitările trecutului. Scrisorile sunt de fapt pretextul pentru rescrierea faptelor constitutive propriei istorii, dar mai ales pentru un examen de conștiință necruțător, care ne descoperă firea ezitantă, îndoielnică și meschină a personajului de altădată. Această expunere a celor mai intime ascunzișuri ale ființei, nu fără o doză de sarcasm îndreptat asupra propriei persoane, însoțește o viziune întunecată, deprimantă și plină de mizantropie a lumii din care Taisia a dispărut. Lumea nu se modifică însă numai în absența Taisiei, cedările și lașitățile masculine sunt atent identificate și în prezența ei, atunci când orgoliul personal, suspiciunile și o viziune mult prea materialistă bruiază armonia. Invers, prezența ei infuzează lumea cu lirism și îl inițiază pe tânărul Adrian Doltu în registrul diafanului.

Am putea să ne întrebăm de unde insistența acestui eu mărunt, failibil, de a reveni la  întâmplările de demult și mai ales de a se reîntoarce asupra sinelui de odinioară, acum aproape un necunoscut, pe care recunoaște că îl poate „doar inventa aproximativ, din când în când” (p. 201). Cât de credibil este acest eu narant care își uită cuvintele și ale cărui amintiri îndepărtate sunt neclare? „Alteori se întâmplă să mă întâlnesc cu unul care zice că-s eu, îi aud vocea, dar nu-i văd bine chipul, e doar o momâie perisabilă care promite că are să-mi dezlege anumite înțelesuri, mă conduce până într-un loc și apoi dispare, lăsându-mă din nou singur…” (p. 200-201). Explorarea trecutului este la fel de nesigură ca adâncirea într-un ținut interior, unde granițele memoriei sunt mereu mișcătoare, dar precaritatea amintirilor este compensată de impulsul reînnoit de a se întoarce la ele, de a regăsi în ele, adică în sine, urma Taisiei: „Peste trecutul meu se lasă ceva ca o pâclă de noiembrie, uneori trebuie să o străbat căutându-ți urmele, ademenit de un parfum, de adierea unei muzici ale cărei unde curg indecis pe deasupra unei câmpii la fel de imaginare, sau de licărul amăgitor al unor lumini îndepărtate.” (p. 200)

Rememorarea are și rolul de a-l desprinde pe eul narant de personajul Adrian Doltu cel lipsit de inițiativă din trecut, care se ascundea de viață și trăia resemnat, letargic, aproape invizibil, și de a favoriza, prin repovestire și scris, constituirea unei alte identități, mature și articulate critic, capabile în primul rând să-și exercite autoritatea, puterea și voința personală. Scrisul este o cale de a dobândi acea agency amintită mai sus, care pentru Adrian Doltu se profilează atât de târziu în viață. Încercările timpurii, specifice adolescenței, cum este jurnalul ținut la insistențele prietenului său Moșe/Moșul, nefiind niciodată urmate din proprie inițiativă și nici însoțite de vreo plăcere a consemnării faptelor cotidiene.

Personaj mediocru cu conștiința propriei mediocrități, tânărul Doltu este un exponent al societății comuniste abulice, a cărei lipsă de inițiativă este sugerată de Petru Cimpoeșu și prin proliferarea unei adevărate „instituții” informale, cea a protectorilor. Independent de legăturile deja existente între personaje, familiale, de prietenie sau erotice, găsim peste tot exprimată nevoia de protecție, cu înțelesul de dominație, de restrângere a independenței și autorității, relații de supunere care se pot multiplica la nesfârșit. Până și tatăl său, o autoritate absolută în familie, nu este în totalitate un self-made man, având la rândul său un protector la județ, secretul propulsării în cariera politică. Pentru a contracara violența cotidiană ce s-ar fi putut abate asupra lui pe neașteptate, Adrian va avea la un moment dat nevoie de colegul său mai mare Pisică, iar Moșe/Moșul se va împrieteni cu Adrian din aceleași motive. Chiar și domnișoara Popov o protejează excesiv pe Mioara, soția de mai târziu a naratorului, stârnind zvonuri cu privire la o iubire ilicită. În ce-i privește pe Adrian și pe Taisia, și în relația lor putem detecta o umbră de paternalism. Pentru că fac parte din generații diferite, nefiind constituiți de aceleași experiențe de viață, sau poate doar ca un reflex profesoral, Adrian își ia libertatea de a o informa pe Taisia, în scrisori, despre anii deschiderii comuniste, o iluzie a bunăstării și libertății care s-a încheiat destul de repede. Trebuie să căutăm cauzele protestului straniu al Taisiei în întunecații ani ʼ80, atunci când s-a conturat hotărârea ei donchișotescă de a schimba, de una singură, fără violență, întâi activiștii de partid și, prin ricoșeu, întreaga societate românească.

Deși nu avem multe detalii este posibil ca și ea, nu numai Adrian, să fi perceput „viața diminuată”, senzația de „viață mereu amânată” (p. 170), încremenirea, rezervația, capcana. O stare de letargie care se insinuează pretutindeni, în ciuda privilegiilor avute de Adrian ca fiu de nomenclaturist: „deși trăiam într-un fel de carantină, eram contaminat de crisparea și marasmul care pluteau în jurul meu ca un abur infect, iar jalnicele mele privilegii se răzbunau într-un mod insidios în aspectele private ale vieții.” (p. 171)

Privilegii materiale dar și diferite înlesniri și favoritisme, căci Adrian Doltu nu ajunge să resimtă violența regimului în situațiile în care vine în contradicție cu puterea. Este mai probabil ca poziția tatălui în aparatul de partid să-l fi salvat în adolescență de la ancheta amănunțită a Securității în incidentul declanșat de injuriile aduse de Tibi, un „filosof” ratat, la adresa portretului tovarășului, și nu propria inadecvare, în fond o stare abulică, așa cum declară. Deși se implică în protest ca și cum ar fi participat într-un joc conspirativ, este lăsat să plece după o simplă declarație, fără să i se solicite, fără să fie „prelucrat” pentru mai multe detalii. Este posibil ca tot tatăl să fi fost la originea îndepărtării lui la București, la cursul de perfecționare, atunci când jocul distribuirii biletelor cifrate activiștilor de partid inițiat de Taisia ajunsese și la el. Este doar o bănuială a fiului care validează autoritatea paternă, cert este că această plecare favorizează căderea din starea de grație, apariția suspiciunilor legate de posibilele interese materiale și sociale ale Taisiei, lipsa implicării lui interioare și în consecință ineficiența mesajelor, ducând la deznodământul tragic.

Poate pentru Taisia atragerea lui Adrian Doltu, fiu de nomenclaturist, în complotul „inocent” împotriva regimului politic a însemnat un prim indiciu că viziunea ei are șanse de câștig. Povestea lor de iubire este un poem care se supune legilor ambiguității, fiind în același timp o forță modelatoare, pe prototip dantesc, dar și o iluzie care le îngăduie să supraviețuiască, într-un fel de eroism cotidian. Implicate în ficțiuni care dau sens vieții lor nu sunt numai mama lui Adrian Doltu și Paul Mustață, a căror aventură se întinde de-a lungul câtorva decenii și nu e lipsită de turbulențe, ci și domnișoara Marieta și Lalele, împărtășind o dragoste ascunsă, pasageră, sau domnișoara Popov și Mioara, împărțind o prietenie intimă presupus homosexuală. Toate aceste relații par mult mai adevărate decât relațiile conjugale aseptice, curățate de orice sentimente, din familia părinților săi sau din cea proprie.

Ca mod de a gestiona presiunile Codului eticii și echității socialiste, relațiile neoficiale semnalează în roman posibilitatea ca personajele să fie deschise și unor moduri alternative, concurente, de interpretare a realității. Un tip deosebit construit de Petru Cimpoeșu este activistul sau colaboratorul Securității cu înclinații mistice, înrădăcinate fie într-un strat magic refractar la noua viziune științifică asupra lumii, fie în ezoterismele orientale, fenomene de contra-cultură din anii ʼ60. Personajele sale nu sunt opace față de un anumit tip de spiritualitate, de preferat neortodoxă, și un imaginar tradițional, cum este tatăl înșelat care vizita o babă doftoroaie pricepută la descântece, în încercările lui ultime de a o aduce pe mamă pe calea cea dreaptă și de a restabili onorabilitatea mic-burgheză a familiei comuniste. Sau sunt seduse de arta divinatorie, vibrații astrale, yantre, numerologie, horoscoape, cum sunt domnișoara Popov și Mioara. Înțelese de tânărul Doltu drept evazionisme nevinovate, asemenea atracții pot fi o metodă de a-și omorî timpul și de a-și alunga plictiseala cel puțin pentru Mioara, soția dezamăgită. Dar pentru puterea politică ele nu au fost niciodată inocente, orice forme de coagulare socială, altele decât cele oficiale, fie cenaclu, fie sectă, stârnea în anii ʼ80 panica regimului. Informațiile colportate de personajele din fundalul romanului, ecoul evenimentelor istorice, ne arată că presiunile la care au fost supuși participanții la grupurile yoga sau la experimentul Meditația Transcendentală în anii ʼ80 nu au fost deloc simple, reacția autorităților fiind direct proporțională cu teama stârnită.

Petru Cimpoeșu nu recurge pentru prima dată la astfel de personaje exotice, dacă este să ne amintim de Nicostrat Zăvorâtul, expertul în Tantra Yoga-Kama Sutra din Simion liftnicul. Și nici nu este singurul prozator optzecist care reprezintă astfel de forme de evaziune în universul său ficțional, ne referim la experimentele erotice ale personajelor lui Mircea Nedelciu din Zodia scafandrului.

Un loc aparte în lumea acestui roman îl ocupă pasionații Talmudului întâlniți în timpul liceului la Vaslui, mai ales dl. Catană, personaj vulnerabil căci asupra lui deja apăsa stigmatul unei condamnări politice, și mai tinerii săi adepți, exaltatul Tibi și Moșe/Moșul prietenul lui Adrian, un adolescent fragil și extrem de inteligent, iar mai târziu făptura enigmatică a Taisiei, demnă ucenică a vechilor talmudiști și cabaliști. Deși sunt aduși împreună printr-un intermediar, la rigoare chiar un neofit, personajul Adrian Doltu nefiind niciodată subiectul unei veritabile inițieri, cu toții au în comun nevoia descoperirii unei coerențe secrete a lumii, a unor legități universale ascunse profanilor/oficialilor între care se impune perechea de forțe contrarii Entropie – Eros, în același timp cu afirmarea unei viziuni pronunțat mistice – lumea e Revelație, mister, miracol.

Răspunsul lui Moșe/Moșul și al Taisiei față de agresiunea și violența din lume, din societatea în care trăiesc, prefigurează mai întâi calea simplei contemplații pe care apoi o depășește și o deschide spre acțiune. Sensul existenței găsit de Moșe/Moșul în Talmud, poetic și sublim, ni-l arată drept un personaj care înțelege și acceptă ideea că trebuie menținută în orice clipă o conduită morală exemplară, pentru a putea fi înlocuitorul demn al unuia din cei 36 de aleși, Tzadikim Nistarim, salvatori care mențin în ființă lumea și îi vindecă sunetul ei fundamental. Cum și-a depășit oare acest adolescent propriul moment de slăbiciune când, la presiunile și amenințările Securității, fusese constrâns să facă declarații care au dus la incriminarea și ulterior plecarea în Israel a domnului Catană?

Mai îndepărtată față de nucleul acestor talmudiști, Taisia topește într-o poveste personală ridicată la rang de sens al vieții, frânturi din amintirile profesorului Adrian Doltu despre Entropie și Eros, cu istoria vindecării ei de muțenie. Reconstituirea premiselor acțiunilor sale nu îi aparține, ci este o „ficțiune cauzală” inițiată de fostul ei iubit, Adrian Doltu, ficțiune la care contribuim în calitate de cititori. Agresiunile din copilărie (violența domestică a tatălui, propria manifestare de violență din neatenție, uciderea unui pui de măcăleandru, pentru unii un gest minor, fără consecințe) îi provoacă o tăcere îndelungată din care nu va ieși decât cu ajutorul muzicii. Ea înțelege astfel necesitatea armoniei sonore neauzite a lumii, cântecul mut, și a comuniunii persoanelor în iubire și va căuta să răspândească acest panaceu la nivelul întregii societăți, în mesaje codificate, în același timp ingenue și periculoase. La fel ca în cazul Moșului, entuziasmul și candoarea tinerei femei se vor ciocni în primul rând de suspiciunile iubitului său, și apoi de duritatea regimului politic. Conștientă se pare de natura iluzorie a lumii, Taisia țintea spre prefacerea de semn contrar a Poveștii ideologice, investind chiar viața ei în acest proces. O transformare utopică care să opereze întâi la nivel personal, moral și care în niciun caz nu implica violența, de aceea evenimentele de la Brașov din 1987 sunt pentru ea o dovadă a eșecului, cum ar fi fost și revoluția sau mineriadele.

Am putea considera aceste personaje drept naivi exaltați, ceea ce și sunt. Dar pe de altă parte, scriind istoriile lor, Petru Cimpoeșu subliniază încă o dată puterea și nevoia de ficțiune, arătând modurile ei discrete de operare în ceea ce considerăm retrospectiv destin.

***

Mihaela Vancea – Traume transgeneraționale

Ceea ce pare a fi la o primă vedere un roman epistolar, este o colecție de amintiri, unde scrisoarea devine pretext al confesorului pentru introspecție. Adrian Doltu, personajul principal al cărții, relevă pe parcursul a douăzeci și una de scrisori atât povestea complicată a familiei lui, cât și traume personale acumulate de-a lungul anilor, de la primii ani ai copilăriei până la maturitate. Cititorul va descoperi în ultimul roman al lui Petru Cimpoeșu o serie de instantanee existențiale, care anulează posibilitatea de a intui mersul narațiunii. Împletirea lor e atât de minuțios realizată, încât aproape fiecare pagină relevă detalii savuroase ale unui destin tulburător. Fiu al unui activist de partid, Adrian crește în spiritul valorilor insuflate de tatăl său, iar cele mai multe din întâmplările relatate stau sub marca politicului. Chiar și experiențele amoroase cu Taisia stau sub marca incertitudinii, fiind ori rezultat al hazardului ori intervenția partidului: „Nici azi nu știu dacă datorez reîntâlnirea noastră Partidului sau Hazardului”.

Adrian Doltu pare că e urmărit toată viața de o serie de întâmplări nefaste, al căror debut țin de „complicațiile sentimentale” ale mamei, cum le numește chiar el. Infidelitatea acesteia interferează cu prestigiul social al tatălui său care încearcă să compenseze eșecul amoros prin sfaturi de viață: „Tata mă prevenise în mai multe rânduri că trăim într-o lume a consecințelor, unde totul are un preț. Singurul sfat pe care mi-l putuse da pentru a reuși în viață, sfatul unui fricos.” Reproșul la adresa tatălui se transformă pe parcursul romanului în autoironie, protagonistul marcând umoristic momentele semnificative ale transformării sale sub titulatura „o mică, deocamdată neînsemnată, traumă”. Aceste acumulări îl imobilizează însă existențial, iar maturizarea se manifestă în paralel cu o profundă frică de viață. Adrian Doltu este un personaj pasiv în toate ipostazele sale, atât ca adolescent, cât și ca soț sau amant. Lui i se întâmplă lucruri. De pildă, i se întâmplă prietenia cu cel poreclit Moșul, colegul său de bancă din liceu, care, în schimbul protecției, îl va duce o dată pe săptămână la ședințele cenaclului de la Casa de Cultură din Vaslui, coordonat de domnul Catană.

Momentul în care activitatea lor de la cenaclu intră în atenția Securității declanșează un dialog halucinant între Adrian și tatăl său care-l acuză de prietenii suspicioase și condamnă ferm muzica lui Wagner. Episodul nefast din jurul cenaclului, se lasă cu o anchetă asupra tovarășului Catană, iar pe Adrian fără prieteni. Evenimentele relatate sunt reale puseuri de perplexitate prin care protagonistul trece indolent: „Acum îmi vine să spun că, înțelegând prea puțin din ce primeam, trăiam ca un îndrăgostit care își iubește mai mult iubirea decât iubita”. Eliminarea de la rădăcină a activităților intelectuale prin intermediul unor pioni relativ inocenți, cum e Adrian, reprezintă una din practicile tulburătoare ale Securității. Aș trasa aici o paralelă la filmul Metronom, regizat de Alexandru Belc și premiat în acest an la Festivalul de la Cannes pentru regie, la secțiunea „Un Certain Regard”. Pe același principiu, filmul redă un moment decisiv din viața unor adolescenți care se întâlnesc pe ascuns pentru a asculta emisiunea „Metronom” din cadrul Europa Liberă. Când tinerii sunt prinși de securiști, aceștia îi forțează să se acuze unul pe altul. Sigur, există câteva diferențe de nuanță, însă ambele situații redau cu fidelitate acele momente de extremă iritare în care politicul intervenea flagrant în sfera adolescentină pentru a manipula, a constrânge și a deforma experiențele celor vizați.

În Scrisori către Taisia, legătura dintre trecut și prezent se dezvoltă pe subiectul unei povești de dragoste despre care nu avem certitudinea că e împărtășită, deși din amintirile confesorului ar părea așa. Cu toate că se căsătorește din conveniență cu Mioara, Adrian se va îndrăgosti de Taisia, fosta lui elevă pe care o va reîntâlni în postura de actriță la Teatrul din Bacău. Interacțiunile cu ea sunt refractare, Adrian e ezitant, purtând cu sine trauma și frica de a fi urmărit constant. Intimitatea dintre cei doi este redată distorsionat, iar perspectiva personajului feminin lipsește cu desăvârșire; știm despre ea atât cât ne permite naratorul. Adrian Doltu e un seducător pasiv, iar lipsa de reacție, submisivitatea rămâne trăsătura dominantă pe tot parcursul vieții sale. Reticența lui e simptomatică și reprezintă cea mai adâncă marcă a creșterii sale nu doar sub regimul totalitarist, ci și sub privirea tatălui său care știa întotdeauna totul, el fiind aici însăși metafora partidului, acelui Big Brother care vede tot, știe tot. Ani mai târziu, la maturitate, încă are impresia că tatăl său știe mai multe decât îi arată: „Tata m-a chemat într-o seară la el acasă, numai pe mine, chipurile ca să ne întrebe ce făcusem la Iași, cum o găsisem pe mama, cu asta a început. Dar mi-am dat seama de cum am intrat că era ceva neînregulă cu el (…) Am bănuit o clipă că aflase – atât de repede!… –, dar ce anume ar fi putut afla?”.

Galeria de personaje se restrânge pe măsură ce Adrian Doltu înaintează în viață. Rămâne aproape de tatăl lui, de Vorel (fiul înfiat al mamei) și de Taisia. În rest, prietenii din adolescență rămân în urmă, iar cei de la maturitate sunt mai degrabă cunoștințe sau colegi de redacție ce implică scurte interacțiuni. După cum și-a obișnuit cititorii, Petru Cimpoeșu apelează la formula unui final deschis, cu diferența că ocheanul narațiunii sale e întors în acest roman către un singur personaj, pentru a evidenția pulsiuni individuale, coagulate în jurul experiențelor familiale, adolescentine și a relațiilor amoroase. Expresie a universului său, aceste așa-zise scrisori constituie o încercare a individului de a găsi ieșirea către sine. Fluxul memoriei protagonistului este irelevant în contextul ratării propriului destin, dar relevant pentru dezvăluirea cauzelor ei. Din acest punct de vedere, romanul are și o latură psihologică unde revizitarea trecutului prin scris devine aproape terapeutică, relevând noi înțelesuri pentru Adrian, care încearcă să se explice sieși mai mult decât Taisiei. Scriindu-i ei, discursul se extinde în colțurile cele mai neașteptate ale memoriei și relevă personajul Adrian Doltu ca produs al istoriei familiei din care a făcut parte.

Memoria, devine la Petru Cimpoeșu instrument de analiză a ceea ce psihologii numesc trauma transgenerațională. Dezvoltat ca personaj căruia lucrurile i se întâmplă, Adrian Doltu este un personaj static, surprins, parcă, de evenimentele din viața lui, în fața cărora singura reacție notabilă e cea care vine prin scris, ani mai târziu, la momentul revizitării lor. Protagonistul nu are nimic excepțional, însă farmecul lui stă în felul autorului de a exprima marile teme ale lumii (familia, iubirea, adolescența, trădarea, condiția umană, istoria) din prisma unui individ pasiv. El nu se manifestă prin lume, ci lumea se răsfrânge asupra lui, așezându-l în diverse ipostaze compromițătoare prin care-și pierde credibilitatea, prietenii și pe Taisia.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 141-153]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.