– Hai, Tati, în bucătărie, nu mai sta acolo că răcești! insistă doamna Otescu.

Era într-o zi de 13 octombrie – vremea era întunecată, bătea un vânt de toamnă urât.

În fine, după un rateu al echipei gazdă la poarta utiștilor, domnul Otescu se ridică satisfăcut de la masa la care asculta meciul pe terasă, își luă tranzistorul și se mută.

— Numai să-l dai, te rog, un pic mai încet, că mă doare capul! Cu cine joacă UTA? își îndulci ea vocea, aducându-i de afară Sportul arădean și Flacăra roșie –  ziare pe care domnul Otescu le citea cu sfințenie –, împreună cu paharul cu bere. Le puse lângă el pe masa din bucătărie.

— Cu Știința Timișoara – apă de ploaie!

— Unde, la noi?

— Nu, pe arenă la Timișoara.

— Dacă timișorenii n-au stadion…

— Mâine-poimâine își fac și ei, stai să vezi!

— Îi batem? se interesă ea

— Ce vorbă-i asta! se supără el. Vai de UTA noastră dacă nu-i batem! Că și-așa-i la pământ!

Într-adevăr, în 1960, UTA se afla în cădere liberă: nu mai câștigase campionatul din 1954, Petschovski împlinise deja 34 de ani, Jenei plecase după un an la Steaua București, cu un an înainte fusese adus de la Tânărul dinamovist Ion Pârcălab – fotbalist talentat –, în schimb s-a mutat Toma Jurcă la Vagonul Arad – echipa nu mergea. Arădenii se mândreau doar cu vechile victorii, neputând să-și ascundă dezamăgirea în fața actualei decăderi. La fel și domnul Otescu, mare microbist!

— Cât e scorul? întrebă și Laurian intrând în bucătărie.

— Doi la unu. Dacă nu le mai băgăm un gol, ne putem lăsa de meserie, îi răspunse socru-său scârbit. Ne râd și curcile!

Laurian nu vru să-l mai stârnească. Se așeză lângă el tăcut. Dar veni Cezar și atmosfera se încinse. Îl imita perfect pe bunicu-său în gesturile lui de entuziasm sau indignare. Când era mai mic, îl lua cu el la stadion. Deși era departe, mergeau pe jos până acolo, fiindcă tramvaiele erau ticsite, arădenii fiind mari iubitori de fotbal. La stadion se așezau amândoi la coadă și cumpărau bilete la peluză. Prin fața cozii cu greu își făcea loc vânzătorul de înghețată cu lada lui pe roți strigând pe românește și pe ungurește: „Înghețaaatăăă! Faaagylaaat!” Se oprea din loc în loc, dădea capacul rotund la o parte, vâra adânc mâna în recipientul îngropat în ladă și răzuia cu o paletă înghețata rozalie de pe margini. Făcea gestul de trei sau de șase ori, după cum trebuia să umple cornetul: de douășicinci sau de cincizeci de bani. Ca să se ferească de soare, domnul Otescu purta pe cap o pălărie veche de panama bej cu bandă cafenie, confecționată pe vremuri de același domn Tanțoș, iar Cezar un cozoroc roșu dintr-un celuloid subțire, petrecut peste cap cu elastic; evident că era îmbrăcat special și cu o cămășuță albă, ca să se cheme că era în culorile UTA-ei. De o parte și de alta a intrării, pe lângă zid, bărbați tuciurii făceau comerț cu stegulețe, cozoroace colorate, baloane umflate și moriști din carton cu picior subțirel de lemn, în timp ce femei cu fuste crețe, înflorate, vindeau din coșuri de răchită semințe de floarea soarelui și de dovleac. Domnul Otescu îi cumpăra întotdeauna lui Cezar un cornet. Erau așadar echipați și în ton cu cei ce veneau la stadion.

— Păi dacă a bătut UTA acum doi ani Dinamo Moscova, care a fost de nu știu câte ori campioana URSS…, cum să nu-i termine pe timișoreni?… îl contrazise băiatul.

— Asta era acum doi ani, Cezare, tată, acum e altceva. Cine-a jucat atunci?

— Petschovski, Coman, Szücs, Farmati, Băcuț II, Kapás, Serfözö… ă, nu mai știu…

— Mai ai pânʼla unșpe:…Jurcă, Mercea, Țîrlea, Székely, ăsta ți-am mai zis că e nepotul domnului Székely, electricianul de la Spital. Cât a fost atunci scorul?

— Doi la zero pentru UTA, uraaa! explodă Cezar de bucurie.

— I-au bătut ai noștri pe ruși de i-au ascultat cu urechea!

„A-i bate de a-i asculta cu urechea” pe adversari era o zicală pe care domnul Otescu o rostea cu excesivă plăcere ori de câte ori câștiga UTA.

— Parcă pe redegiști nu i-a bătut la ei acasă, la Leipzig?

Tăcură deodată fiindcă timișorenii presau tare la poarta arădenilor.

— Du-te dracuʼ de prost, îl înjură domnul Otescu pe portarul de la UTA, când acesta mai încasă un gol. Se sculă de la masă, se duse nervos la chiuvetă și spălă paharul din care-și băuse berea. I-l întinse neveste-sii mașinal. După aceea se așeză la loc sprijinindu-și capul într-o mână, ca un om necăjit ce era.

— Gata, asta-i tot! Meciul s-a jucat! spuse Laurian și se retrase plictisit. El nu prea le avea cu fotbalul.

— Nu e gata, nu s-a jucat! îl contrazise Cezar furios. „Cobe!” îi spuse în gând, repezindu-se să închidă ușa în urma lui.

Cei doi trăiră intens și repriza a doua, atât de intens încât, după meci, răpus de oboseala victoriei – trei la doi în favoarea UTA-ei –, domnul Otescu dispăru în dormitor, simțind imperios nevoia de a se întinde. Stingând radioul o liniște deplină cuprinse casa. „Pe unde or fi fiind femeile astea?”, se întrebă, dar nu mai apucă să-și răspundă. Adormi.

„Femeile” o șterseseră de mai bine de o oră la „mozi”, cum îi ziceau arădenii  cinematografului, împrumutând termenul maghiar, mai scurt. Doamna Otescu era mare cinefilă, nu-i scăpa nicio premieră și îi transmisese și Valentinei pasiunea ei pentru film. Se duseseră la cinematograful Bălcescu să vadă „Setea”, ecranizare după romanul cu același nume de Titus Popovici. Erau în vogă atât scriitorul, ardelean din Oradea, care făcuse o mare carieră literaro-politică în Capitală, cât și filmul, regizat după scenariul său de Mircea Drăgan și Mihai Iacob. Protagoniști: Ilarion Ciobanu, George Calboreanu, Colea Răutu, Ion Besoiu. În rolul Iuliei: Flavia Buref, soția lui Mircea Drăgan. Pia, care era prietenă cu unul dintre regizori, le telefonase entuziasmată de la București să meargă neapărat să vadă filmul. Așadar, îi urmară îndemnul.

Când ieșea la cinematograf însoțită de Valentina, doamna Otescu era mai largă la mână ca de obicei. Plecau de acasă cu mult timp înainte de ora la care rula filmul. Se opreau pe drum la cofetăria Liliacul de lângă Banca Națională. Se așezau la o masă și își comandau prăjiturile preferate: Valentina o „Violetă” în formă de piramidă cu glazură liliachie, având spre vârf, de-o parte și de alta, doi ochișori roșii de jeleu, iar maică-sa un „Cataif” cu cremă de zmeură între două foi de cremșnit – un deliciu! Vânzătoarea li le aducea la masă pe o tavă, împreună cu două pahare de apă. Așa, și acum. Stătuseră ce stătuseră în cofetărie și ajunseră în strada Anatole France pe la patru și jumătate. Cinematograful se afla la parterul Palatului Bohuș. Arădenii tineri care veneau zilnic cu sutele la cinema habar n-aveau în ce fel de clădire intrau. Fusese privată de nume: nu se mai chema nici „Bohuș”, nici palat. La fel se întâmplase cu palatul „Românul”, din vecinătate, fosta reședință a lui Vasile Goldiș, marele unionist, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Coada la bilete se revărsa până afară pe scări. La premiere se stătea întotdeauna la coadă, chiar și atunci când filmul era românesc. Ajunseră să urce abia după vreo douăzeci de minute treptele, intrară pe una dintre cele trei uși duble ocrotite sub marchize și, în hol, trecând de gardul despărțitor confecționat din tuburi de alamă, Valentina se apropie de „cassă”. Geamul ghișeului era acoperit cu un grilaj subțire tot din alamă, asemenea unei perdele ce putea fi glisată pe șine până jos sau numai până deasupra ovalului decupat prin care casiera elibera biletele. Ceru două bilete în lojă. Casiera făcu la iuțeală cu creionul două x-uri peste cifrele ce indicau locurile pe schema sălii imprimată pe hârtie, ridică apoi unul după altul cu colțul unei gume de șters două bilete dintr-un carnet dreptunghiular, le smulse cu îndemânare din cotor și i le întinse prin deschizătura ovală fără a-și ridica ochii la ea. Valentina o luă pe maică-sa de braț, o împinse apoi din spate ușurel prin mulțime și, făcând-o să avanseze prin ușa celui de-al doilea hol spre sala de cinema, îi întinse în mers, peste umărul ei, controloarei biletele să le rupă. Se stinsese deja lumina în sală când intrară pe bâjbâite în lojă și se așezară pe scaunele care scârțâiau. Plasatoarea trase în urma lor draperia veche de catifea: se auzi un zornăit prelung și împiedicat, de parcă s-ar fi deșirat un mănunchi de chei pe o vergea de metal ruginită. În aceeași clipă începu jurnalul. Se rotea deja pe ecran stema țării. Orice film era în mod obligatoriu precedat de un jurnal al realizărilor oamenilor muncii din Republica Populară Romînă. Nu era neapărat neplăcut nici vederii, nici auzului dacă-l urmăreai o singură dată, măcar pentru faptul că instituia o atmosferă de măreție. Dar el se repeta întreaga săptămână, la toate cinematografele din oraș. Totul era, în jurnal, extrem de luminos, prezentul, ca și viitorul. Imagini ale unui zbor, al unei strălucite ascensiuni „spre progres, spre creșterea nivelului de trai al poporului român” comentate de aceleași voci ce parcă erau una singură. Ele vorbeau avântat despre „conducătorii noștri iubiți, despre clasa muncitoare, oamenii muncii de la orașe și sate, despre șantiere naționale și ogoare, despre fabrici și uzine, industrie grea, siderurgică, petrolieră, constructoare de mașini, chimică, despre tone de grâu la hectar, tone de fontă, de oțel, furnale, laminoare, vagoane, strunguri, turbine, șantiere navale, despre Reșița, Hunedoara, Călan, Galați, Victoria, Cugir, Copșa Mică, Lupeni, Petroșani, Turnu Severin, Tulcea, Brăila, despre gospodării agricole colective, despre „bravii noștri sportivi, bravii pionieri, bravii utemiști”, bravii, bravii, bravii! Toate, declamate pe o muzică mobilizatoare și înălțătoare. Secerătoare culcau spicele de grâu aurii, sonde extrăgeau țiței, tractoare brăzdau în lung și în lat ogoarele patriei, pionierii cântau, fete frumoase îi ofereau tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al Partidului Muncitoresc Român, pâine cu sare.

 Doamna Otescu îi întinse Valentinei o bomboană umplută cu gem, învelită în foiță de celofan. Avea întotdeauna bomboane în poșetă pentru când se plictisea. Filmul nu era prost, dar cam lung li se păru, dacă ar fi știut că e despre colectivizare – dar uite că Pia nu le-a spus! –, s-ar fi dus mai bine să vadă „Spartacus” cu Kirk Douglas și Laurence Olivier.  Dar atunci ar fi trebuit s-o ia pe bulevard pe partea de vizavi, până la colțul cu strada Gheorghe Lazăr, ca să ajungă la cinematograful Herbak, unde rula filmul. Nu era departe cinematograful, dar sala era neplăcută, avea un miros al ei, dubios, clădirea era delabrată, se învecina cu un depozit din sau în care se descărca și căra marfă neîncetat, cu mare hărmălaie de voci, de baloturi trântite de sus din camioane, de cărucioare metalice. Se întoarseră acasă total dezumflate. De le-ar fi întrebat cineva și pe ele despre colectivizare,  ar fi avut o groază de povestit. Și încă pentru două filme, nu pentru unul! Dar de ce s-ar mai lamenta? Doar le sfătuise Laurian pe când se pregăteau de plecare, să se ducă mai degrabă la „Spartacus”, ba la un moment dat părea gata să vină și el cu ele. Îi povestise aproape tot filmul directorul uzinei și i-l recomandase cu căldură. Dar comod cum era, îi fusese lene să se îmbrace și să iasă. Peste o săptămână urma să plece în RDG, trimis de uzină împreună cu doi ștabi de la Minister și preferă să savureze anticipat și în tihnă această călătorie.

Domnul Otescu nu era acasă, se odihnise o oră și o ștersese la plimbare pe Malul Mureșului. Traversase ca de obicei bulevardul, o luase drept pe strada Nicolae Grigorescu, trecuse pe lângă poarta din spate a Tribunalului, urcase treptele spre Mal și, ajuns sus, își ridicase în treacăt privirea spre gemulețele cu gratii de pe fațada dinspre Mureș a clădirii care, la ultimele etaje, adăpostea închisoarea. Un cuțit parcă îl săgetă în inimă. Se și vedea acuzat pentru delapidare, arestat, judecat și băgat la răcoare. Se gândea că are să-și cumpere de la Pupili câteva zeci de pachete de Carpați să aibă cu el o provizie serioasă, dar își amintise că, din păcate, deținuților nu li se permiteau decât cel mult șase țigări, când primeau de acasă pachet. Și nu toți aveau dreptul la vizite sau la pachet. Iar pe el nu era sigur că aveau să-l închidă aici, în Arad! „Bun, dar, oricum, eu nu voi fi deținut politic!” se consolase.

Era de două luni cu o echipă de control pe capul lui: trei oameni, de fapt – șeful cu doi subordonați. Subordonații îi răspundeau nesmintit șefului: „da, tovarășuʼ inspector, să trăiți!” Inspectorul îi ocupase biroul, celorlalți doi trebuise să le aducă o masă de la cantina spitalului ca să poată lucra. El își trăsese într-un colț măsuța rotundă, dar parcă și așa îi deranja.

Controlul fusese instituit în urma unei scrisori anonime adresate Direcției Administrației Locale prin care Spitalul era acuzat de „întrebuințarea frauduloasă a banilor publici”. Controlorii erau ostili, de parcă nu erau economiști de meserie, ci anchetatori. Însuși medicul-șef al Spitalului, tovarășul Burtea, care între timp fusese numit director, în loc să îl susțină, să fie solidar cu el, se dăduse cu ei și îl ținea la distanță. Din ziua în care îi întinsese cu o mutră aspră notificarea primită, ordonându-i cu voce acră „să prezinte toate registrele la control, fără excepție”, înțelesese că tovarășul îl trădase. În ultimul timp, nu-l mai chema pe el la ședință, ci pe tovarășa Pop, adjuncta lui pe care el atât de mult o simpatizase. Dar vezi?, de unde nu-i foc, nu iese fum, își spusese, lumea bârfea demult, ba câțiva prieteni îl avertizaseră personal că „tovarășa” era o activistă unsă cu toate alifiile și îi vâna postul. Dar ce să fi făcut? El ținea la ea. Din care cauză nu-i crezuse. Cum ar fi putut să creadă despre o femeie frumoasă asemenea mizerii? Ce-o să-i spună acum Mami, când va afla? Că de când îl toca ea la cap „cu mironosița aia de doamna Pop”, reproșându-i că o proteja! Și iacătă că ajunsese ca întotdeauna la vorba ei. Fugise cu gândul la maică-sa, ca și cum ea ar fi avut puterea să-l apere: „ce-ar zice Muma, dacă ar vedea notificarea primită de director? Că-i o făcătură, nu-i așa? Și i-ar lua la trei păzește pe toți ăștia care au îndrăznit să se ia de băiatul ei. Dar ce-ar înțelege biata de ea prin „controlul asupra exercițiului financiar și asupra modului în care factorii responsabili au  administrat proprietatea statului?” Că ea nu știa nici să citească. Dar prin „legalitatea efectuării cheltuielilor?” sau „verificarea respectării prevederilor legale privind eficiența gestionării și utilizării fondurilor alocate de la bugetul de stat ?” Își alungă iute din minte aceste gânduri ce n-aveau nicio legătură cu realitatea: cum era să-și pună Muma asemenea întrebări? Ba putea să-și pună, venea și-i spunea. Doar tremurase destul cămașa pe ea, săraca, ori de câte ori avea Vica inventar la „Coperativă”. „Că oamenii dîn zâua dă azi sunt răi, Muică. Odată pune unuʼ ochii pă tine și-ți face vruna nefăcută”.

Aici îi dădea dreptate! Chiar asta i se întâmpla lui acum. Dar nu era de mirare. Cum își închipuise el că va rezista pe un post de conducere? Câtă vreme el nu numai că nu se dăduse cu comuniștii, dar îi evita în mod fățiș. El voia să fie onest cu sine, era orgolios și ținea la a fi respectat ca profesionist. Așa se simțea el în largul său. Alte pretenții nu avea. Dar puteau fi numărați pe degete cei ce își permiteau să gândească astfel și să se poarte ca atare. De altminteri, majoritatea dintre ei fuseseră marginalizați alcătuind în oraș o categorie de săraci respectabili. Avea să le vină și celorlalți negreșit rândul. Vremurile mergeau înainte și fără ei. Dar el, cât va putea, se va lupta. Nu se temea că săvârșise vreo greșeală, iar personal nu-și putea reproșa nici cea mai mică neglijență în serviciu. Nu era omul care să trateze cu superficialitate vreo problemă de contabilitate. De altfel, toate bilanțurile anuale au fost curate, cu documente justificative în regulă: activele și pasivele îi ieșiseră la virgulă, cheltuielile de personal, cheltuielile pentru bunuri și servicii, medicamentele și materialele sanitare, cheltuielile de reparații, etc., iar restanțe la bugetul de stat nu avusese niciodată. Dar dacă s-o fi găsit un ticălos care să-i fi sustras din catastife vreo chitanță, copia vreunui ordin de plată, iar suma transferată să fie, Doamne ferește, gaură la buget? La câte viramente semnase el…, dacă se va trezi cu vreo decizie de imputare?

Se făcuseră vreo două ceasuri de când se tot plimba în sus și în jos pe Malul Mureșului, fumând țigară de la țigară și frământându-se astfel. În drum spre casă însă avusese grijă  să-și compună o față senină. Nu trebuia să-i tulbure pe ai lui cu necazurile astea de la serviciu. Doar cu Mami avea să se sfătuiască, bineînțeles. Trecea acum pe sub ferestrele familiei Nasta. Erau larg deschise și îl auzi pe doctor hohotind. De vreun an încoace, Fane cu nevastă-sa și cu Ninel – restul familionului nu se punea la socoteală, căci locuia la ei temporar – ocupau întreg apartamentul, colocatarii primiseră locuință în altă parte.

Doctorul avea, ca de obicei, musafiri – se auzea muzica tare și mai multe voci de copii împungeau perdelele săltărețe ca niște păsărele jucăușe..

                                                (Fragment din romanul în curs de apariție)

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 21-24]