Argument
Dosarul tematic intitulat Parada debutanților – proza este inițiat cu scopul de a facilita o analiză relevantă atât în sens sincronic, cât și diacronic a rolului pe care îl au debuturile în dinamica literaturii contemporane. În mod firesc, el vine în completarea dosarului concentrat anterior asupra debuturilor poetice. În acest sens, sunt puse împreună un număr consistent de texte care aparțin unor prozatori relevanți care au debutat prin volum propriu în ultimii 10 ani, astfel încât demersul nostru să poată facilita analiza prozei și, prin extensie, a creației literare românești din intervalul precizat. Perspectiva nu este una interesată de configurări generaționiste, devreme ce debutanții au vârste, experiențe sociale și culturale, formații profesionale și ancorări ideologice foarte diferite, acestor factori adăugându-li-se o mare diversitate a politicilor și a raportărilor estetice ale editurilor, ci de evidențierea modului în care debutanții și entitățile literare care îi sprijină sau îi stimulează contribuie la dezvoltarea creației literare actuale. Cu mijloacele austere specifice unei publicații de cultură, ancheta indică, după cum se va vedea, centre de iradiere literară și caracteristici ale contextului în care se formează scriitorii.
Astfel, pe lângă textele selectate de autorii înșiși pentru a fi publicate, le-am cerut acestora să formuleze răspunsuri nuanțate la câteva întrebări/teme de reflecție care vizează propriile raportări estetice/ideologice. Rolul lor este să ofere indicii asupra conceptelor de natură estetică și, mai larg, ideologică din scrierile debutanților, cu răsfrângere directă în o posibilă analiză a receptării și a criticii care stă la baza opțiunilor editoriale și a deliberărilor axiologice din cadrul entităților literare care stabilesc ierarhii sau premii. Tocmai de aceea am încercat să cuprindem o plajă cât mai largă a editurilor care au stimulat creația literară prin publicarea debuturilor.
O altă speranță este că adăugarea celor câtorva date relevante din punct de vedere istoriografic vor sprijini cercetarea fenomenului literar contemporan.
Bineînțeles, demersul nu are cum fi unul exhaustiv, depinzând de factori pe care nu îi putem controla, cum ar fi dorința scriitorilor de a participa la alcătuirea dosarului tematic sau piedici ca lipsa răspunsurilor la invitațiile trimise, neonorarea unor angajamente, imposibilitatea de a stabili unele contacte sau chiar situații tragice, cum e decesul unora dintre prozatori (de exemplu, Dan Ciupureanu și Radu Niciporuc).
Întrebările adresate scriitorilor au fost:
1. Care sunt elementele determinante ori catalizatorii debutului dumneavoastră ca prozator/prozatoare (cenacluri, persoane, publicații, medii literare…)?
2. Cum a fost, din perspectiva debutantului, procesul editării cărții? A implicat dezbatere și negociere a textului cu editorul sau, dimpotrivă, relația cu editorul s-a limitat strict la predarea manuscrisului?
3. Care ar fi termenii cheie ai aproximărilor estetice sau conceptele de natură artistică integrate, fie intuitiv, fie deliberat, în volumul de debut?
4. Are demersul creativ propriu asumată o relație cu un suport / fond ideologic mai larg, extraliterar, de exemplu, de natură politică, în sensul unei influențe ori determinări explicite ori implicite? Dacă da, care?
5. Cum se vede / s-a văzut, din perspectiva prozatorului debutant, relația cu critica literară? Critica de întâmpinare a fost receptivă, „prinde” subtilitățile textului, ea stimulează sau inhibă, intimidează tânărul creator ș.a.m.d.?
Le mulțumim tuturor celor care au făcut posibilă apariția numărului tematic!
Grupaj coordonat de Călin Crăciun
*
2016
Tudor Ganea
Debutează cu romanul Cazemata (ed. Polirom, 2016).
Alte romane publicate:
Miere (Polirom, 2016), Porci (Polirom, 2018), 8 (Polirom, 2019), Cântecul păsării de plajă (Polirom, 2021), Vreau să aud numai de bine (Polirom, 2024)
***
1.
Având în vedere că am făcut cursul de creative writing cu Marius Chivu și Florin Iaru în 2015 și debutul a urmat în anul următor, rezultă că acel curs a fost catalizatorul principal. Până la cursul din 2015 și debutul din 2016 nu mai publicasem nicăieri, niciun rând, nu cunoșteam niciun scriitor și, în afară de câteva prezențe bifate în timpul liceului la Cenaclul de Marți din Constanța, nu am mai frecventat niciun cenaclu sau mediu literar.
2.
Mici intervenții și corecturi pe greșeli typo și repetiții și cam atât.
3.
Repetiție (deliberat), contragreutate (intuitiv), oralitate (deliberat), onirism (deliberat), dirty-realism (intuitiv), distopie (intuitiv), stranietate (intuitiv), final deschis (deliberat), delir (deliberat), poezie (intuitiv), sacru&profan (deliberat), ambiguitate (deliberat), argou (deliberat), filmic (intuitiv), contrast (deliberat), erotism (intuitiv), simbolistică (deliberat).
4.
Nu.
5.
La debut am avut parte de o cantitate covârșitoare de cronici pozitive. Din ce am numărat atunci (și le țineam o evidență funcționărească, eram foarte dedicat numărării lor) au fost peste 40 de cronici. Nu-mi venea să cred. Am fost un răsfățat. Și mi-a plăcut. M-am bălăcit ca un purcel de lapte în răstoaca cu miere a recenziilor laudative. Mă trezeam dimineața, dădeam google search pe numele meu și pac, găseam o cronică nouă. În așa hal ajunsesem. Multă fericire activatoare de vanitate, luni în șir. Mai ales când cronicile veneau de la cei mai tari cronicari, ale căror verdicte mă trimiteau de mulți ani în librării. Având în vedere cu nu am formație filologică și (încă) mă consider un lăutar pe tarlaua ficțiunii, eram surprins de interpretările deștepte pe care le găseam prin cronicile la Cazemata. La debut nu am scris cu o temă în cap. Nici acum nu fac asta. Tema s-a cernut tot timpul pe parcursul scrierii și mi se deslușea total cumva post-factum, de multe ori (și) cu ajutorul criticii de întâmpinare. A, deci despre asta am scris!- obișnuiam să mă mir la finalul câte unei cronici revelatoare. Pot concluziona spunând că, la momentul debutului, abundența cronicilor de întâmpinare (ce se practica la acea dată) m-a ajutat să-mi decortichez mai bine procesul producerii de ficțiune precum și în luarea deciziei de a continua să scriu în aceeași manieră și cărțile viitoare, adică pășind pe sârmă, cu umbrela emoției deschisă într-o mână și cea a rațiunii (închisă) în cealaltă mână.
*
Fragment din Cazemata (2016)
— O hoho! Stavrizii! zise râzând Olube, stai să vezi acu’ nebunia drecu’.
— Păi, nu‑i sperie? îl întrebă tânărul din apă.
— Și‑au pus firele pă ei! O să‑i zăpăcească! zise Olube cu ochii pe grupul de înotători ce avansau în larg.
Tânărul blond se desprinse de dig și începu să înoate și el înspre pescari. Când ajunse în apropierea lor, se opri, inspiră puternic, apoi se scufundă din nou până atinse fundul apei și se prinse cu mâinile de un pietroi îngropat în nisip. Ascuns în spatele pietroiului, tânărul urmări cu privirea încremenită următoarea scenă : pescarii, al căror număr depășea poate suta, se opriseră din înot și pluteau acum răsfirați la suprafața apei, unii pe spate, alții cu fața în jos, în așteptarea bancului de stavrizi cu care urmau să se intersecteze. Erau toți goi și aveau înfipte în pielea brațelor, pe pulpe, gambe, chiar și pe spate zeci de ace de pescuit de care erau legate fire de nailon lungi de aproape trei metri, pe care erau montate alte ace la baza cărora erau prinși fulgi galbeni ce alunecau îmbietor prin apă. Montură de țaparină. Priviți de jos în sus, pescarii păreau un banc de meduze ale căror tentacule mângâie ușor apa în așteptarea prăzii.
În scurt timp apărură stavrizii. Solzii mărunți de pe corpurile fusiforme reflectau lumina soarelui în mii de sclipiri ce luară cu asalt smocurile gălbui din capătul acelor. Simțindu‑i în preajma lor, pescarii parcă prinseră dintr‑odată viață.
Începură să‑și miște ușor mâinile, picioarele, să‑și unduiască trupurile, până când ademeniră înspre ei întregul banc, ai cărui pești se opriseră vrăjiți parcă în jurul tentaculelor, adulmecând șuvițele ce se unduiau printre ei. După câteva secunde de acalmie totală, timp în care solzii stavrizilor atingeau trupurile pescarilor și se pierdeau înfășurați în puful acelor agățate în pielea lor, bărbații își începură vânătoarea : brațele se încordară, picioarele zvâcniră, trupurile se contorsionară și firele pline de ace făcură zigzaguri rapide, agățând în biciuirile lor scurte stavrizii, care, treziți brusc, se înfigeau neputincioși în cârlige. Odată înțepați în burtă, aripioare sau cozi, peștii rămâneau prinși în ace ca muștele pe o bandă lipicioasă. Tânărul privea înmărmurit de pe fundul apei spectacolul de deasupra sa : un clocot de sclipiri de solzi biciuiți de tentaculele de nailon. Pescarii făceau tumbe, își răsuceau trupul și trăgeau prin zvâcniri scurte de firele înfipte în ei, mișcările lor dând impresia unui balet în imponderabilitate. În toată aglomerarea de trupuri contorsionate, firele nu se atingeau, nu se încurcau unele în altele, ca și când fiecare pescar ar fi cunoscut la perfecțiune limitele zonei în care să se desfășoare. Când tânărul simți că nu mai poate rezista, reveni la suprafață și o luă înot înspre dig. Se prinse cu brațele de blocul de calcar unde‑și pusese scoicile și începu să respire sacadat.
— O ho, da’ ai stat ceva sub apă! zise Olube în timp ce‑i urmărea pe pescarii ce ieșeau din mare.
După ce își reglă respirația, tânărul întoarse capul și privi cum pe stabilopozi ieșeau din apă bărbații goi, în pielea cărora erau prinse șiraguri de pești vii. Un bătrân cu pielea arsă de soare ieși din adânc chiar lângă el, se ridică în mâini și urcă pe un stabilopod. Avea înfiptă în spate o pelerină a cărei țesătură vie din pești o trase după el în sus, pe cele mai înalte pietre, unde începu să‑și scoată din piele, unul câte unul, cârligele pe firele cărora se zbăteau zecile de stavrizi. Un altul ieșise din apă cu două fire de nailon lungi înfipte în lobii urechilor, iar peștii prinși în ace păreau cercei strălucitori din argint. Curând, digul se umplu de oameni înfășurați în mantii de pești care, odată scoși din ace, umplură minciocurile și juvelnicele ce împodobeau acum digul.
— O ho! Ia uite‑l pe Borhot! Campion ca de obicei ! strigă deodată Olube la vederea unui bărbat ce abia putu să se urce pe dig sub greutatea peștilor ce‑l acopereau aproape în întregime. Ras în cap, bărbatul era singurul dintre pescari care avea zeci de ace înfipte și în scalp, pe care și le dădu deoparte stânga‑dreapta cu un gest firesc de aranjare a părului.
Soarele coborâse în spatele blocurilor de pe platou, iar ultimii oameni veniți la plajă își strânseră cearșafurile și începură să urce dealul falezei. După ce se îmbrăcară și‑și tamponară rănile din piele cu bucăți murdare de cârpe întărite și pătate de sânge uscat, pescarii își aruncară pe umeri juvelnicele pline cu stavrizi și dispărură și ei pe plajă. Părăsiră digul unul după altul, străbătând plaja și completând apoi procesiunea ce urca dealul. Tânărul blond își strânse sculele și li se alătură în grabă. Ajuns pe nisip, pășea pe urmele pătate cu picături roșii ce se scurgeau de sub mânecile și pantalonii pescarilor. În fața sa, Olube urca cu pași mari, fluierând o melodie orientală. Din când în când întindea mâna și prindea în căușul palmei, ca pe un sân, juvelnicul greu de pește al pescarului din fața sa, scoțând apoi câte un „ohoho” admirativ.
Deodată, din sens opus, coborând în viteză cărarea și făcând slalom printre pescari, apărură copiii. Băieței și fetițe, toți cam de aceeași vârstă și înălțime, sparseră tăcerea procesiunii cu un cor de râsete și țipete subțiri. Fugeau bezmetici la vale, alergând unul după altul, trăgându‑se de gulere, fustițe și tricouri, ocolind bărbații ce miroseau a pește și care se opriră o clipă pentru a le face loc să coboare printre ei. Mica ceată gălăgioasă ajunse jos, iar tânărul blond – ultimul din șirul indian înțepenit de câteva clipe – îi urmări cum aleargă de‑a lungul plajei semicirculare a golfulețului, apoi cum se suie pe stabilopozi și împânzesc digul. Soarele roșu al înserării lumină dintr‑odată fețele arse și cu obraji nerași ai pescarilor. Erau toți bătrâni, iar în poteca înroșită de apus bălăriile începeau să lase umbre lunguiețe ce li se urcau pe pantalonii rupți și murdari.
*
Irina Georgescu Groza
Credits to Ema Cojocaru
Debutul în proză: Dincolo de ferestre, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2016.
A mai publicat: Noaptea dintre lumi, București, Editura Nemira, 2018; Exodul mieilor, București, Editura Nemira, 2021.
***
1.
Am avut norocul să mă simt pregătită pentru debut într-o perioadă în care editurile erau interesate de autori noi. Michael Hăulică mi-a remarcat o proză la un concurs de povestiri și mi-a publicat-o în două antologii. Am prins curaj, m-am înscris la cursul de scriere creativă al Revistei de Povestiri și ulterior la un cenaclu care se mai ține și azi, Creative Writing Sundays. La curs am învățat să tai, să editez, să citesc critic, m-am împrietenit cu ceilalți cursanți, care mi-au devenit colegi de generație.
2.
Când cele 22 de proze au ajuns în cea mai bună formă, le-am trimis la Casa de Pariuri Literare (CDPL), o editură aparte în peisajul literar. Publicarea a venit la câteva luni după mesajul primit chiar în noaptea de Revelion (te publicăm în curând!). Cu Eli Bădică am continuat excelenta colaborare după ce a apărut n’autor, colecția de literatură română a Editurii Nemira, pe care o coordonează încă din anul 2018. La CDPL am avut parte de multă flexibilitate nu doar editorial, dar și pe partea grafică. Mi-am ales coperta, iar sora mea, Kiki Georgescu, a adăugat volumului desene excepționale pentru unele dintre proze. La București m-au însoțit pe scena Teatrului unteatru Florin Iaru, actrița Cristina Cioran, și Eli, care a moderat evenimentul într-un fel inedit. A fost o adevărată sărbătoare a debutului.
3.
Volumul Dincolo de ferestre explorează fragilitatea dintre real și fantastic, în zona granițelor permeabile dintre spațiul interior și restul lumii, incluzând elemente de mister, magie și suspans. M-a preocupat să arăt felul în care oamenii își ascund adevăratele trăiri în spatele unor măști de conjunctură și cum înstrăinarea și izolarea socială duc la alienare și izolare. Simbolismul ferestrei, alături de imaginile închipuite ale unor aripi îngerești unesc povestirile care, de altfel, sunt dintre cele mai diverse.
[După ce un deținut este transferat într-o închisoare, află că spațiul îngrădit doar de niște dealuri este un labirint fără nicio ieșire; evadarea din realitatea opresivă capătă conotații mistice și este ghidată din umbră de prezențe angelice. Două surori în vârstă reușesc să scape de agresorii lor prin puterea salvatoare, aproape magică, a muzicii care transcende pericolul iminent. Un bărbat care regretă regimul comunist se află în vizită în Belgia, la viitoarea familie a fiicei sale; pe când își critică gazdele și confortul de care se bucură este sedus în mod neașteptat de cuscra sa. Iar povestirea care dă titlul volumului urmărește conflictul interior al unei femei singure, care vede de la fereastră în cele mai mici detalii sinuciderea celui cu care schimba până atunci priviri și gesturi de tandrețe. Dar cadavrul e de negăsit, iar oamenii o privesc cu suspiciune.]
4.
Eram studentă când, în 1994, a fost înființată organizația de tineret a PNȚCD (nu excrescența rușinoasă care e lipită astăzi de celebrul partid istoric), așa m-am alăturat grupului de tineri entuziaști care au muncit pe brânci pentru primele alegeri cu adevărat democratice din România post-comunistă. Spiritul activist m-a însoțit de-a lungul anilor și a imprimat scrisului meu nevoia de a alege teme sociale și de a proiecta în ficțiune inegalitățile de putere și fragilitatea libertății de exprimare prin vocea personajelor marginale, vulnerabile, nedreptățite.
[În Noaptea dintre lumi, o adolescentă al cărei tată este prins de Securitate după ce încearcă să treacă granița devine victima discriminării, iar cartierul constănțean în care trăiește este inundat cu un mâl gros, revărsat din cimitirul ce mărginește strada cu blocurile de locuințe. În Exodul mieilor, refugiații români își caută scăparea din calea armatei horthyste într-o rețea de tuneluri subterane, în timp ce membrii comuniști ai unei trupe de circ pun în execuție prima colectivizare, însușindu-și bunurile unei familii refugiate și punând condiții pentru împărțirea lor.]
5.
Debutul meu a fost discutat în Dilema Veche și în câteva publicații online (Bookhub.ro, citestema.ro, cititori feroce, ș.a.), dar am avut parte și de interviuri frumoase, l-aș menționa aici pe cel realizat de Ema Cojocaru pentru Bibliotecă de scriitor. Firește că fiecare apariție m-a bucurat, mai ales atunci când subtilitățile au fost descoperite și aplaudate, iar asta m-a stimulat să mai scriu. Au urmat invitații să public în reviste, lecturi publice, festivaluri de literatură. Debutul a fost de fapt acea sumă de încurajări de care aveam nevoie: e bine, continuă pe acest drum.
***
Fragment din romanul Exodul mieilor, 2021
În beznă, pământul de sub Uioara se destramă, țărâna se desprinde de țărână, fântânile se îneacă în ape negre, casele alunecă fără zgomot de pe dealuri. Istoviți după o zi de trudă pe câmp, sătenii dorm înghesuiți, cu tălpile crăpate strânse la perete, pe lavițele scobite, ca niște coveți, umplute cu paie. Nu au cum să simtă că țara se desface ca un pepene căzut din căruță. Dorm hipnotizați de miresmele de fân și țarină răscolită, visează ploaia ca pe un dar căzând dintr-un cer care se fisurează. Și mai visează beciul plin cu saci grei de porumb și damigene bine astupate. Deasupra viselor, luna își scoate briceagul de argint și decupează dealuri, trage o linie subțire peste păduri: e granița nouă.
Și-n timp ce satele moțăie în întuneric și se îndepărtează de restul Ardealului, clopotul din capelă se mișcă încetișor. Diavolul s-a agățat de sfoara lui și se opintește în picioare, să-l trezească pe copilul care doarme în culcușul de fân, cu mielul în brațe. Băiatul se ridică și se freacă la ochi cu pumnii. Din părul mare și ciufulit, de culoarea gutuilor, i se desprind paie bățoase. De mână are legată o sfoară lungă, cu capătul înnodat sub gâtlejul animalului. Nu se desparte de el nici când doarme. Noaptea se odihnesc amândoi în șopron, iar când se lasă răcoarea, puștiul își ia prietenul blănos în brațe și-și afundă nasul în mirosul lui de lapte. Mama îi învelește cu o cergă din lână, înainte să închidă poarta și să stingă lampa afumată, prinsă de o grindă din tavan. N-a fost de acord să-i facă puiului culcuș lângă sobă, doar aveau o singură odaie, cu pereții de un verde spălăcit, acoperiți cu țesături pe care le-a prins mucegaiul, cu o masă simplă în mijloc, lavița și soba.
Blana mielului e bătută și curată, mai albă decât cămașa copilului. Îl spală la râu în fiecare amiază și-i cântă să nu fugă de apă. Uneori i se pare că râde, când își ridică urechile rozalii, căptușite cu puf și i se văd dinții mărunți, dar când e istovit, ochii i se fac cât mărgelele și e mai îndărătnic la drum.
A visat că se zdruncina pământul și s-a trezit când prima geană de lumină a străpuns întunericul. Își ia prietenul sub braț și-și dă drumul să alunece pe căpița de fân umed. Mielul încă suspină în somn, înainte să fie dojenit că doarme prea mult. Trebuie să meargă la deal, că azi Mălina le dă ouă, din ce nu a vândut la târg. Mălina stă în partea cealaltă a satului, au ceva de umblat și-apoi puiul o să vrea să zburde în livada din spatele școlii românești, o poiană tăiată în două de o cărăruie ce coboară până la Mureș, plină cu meri care au dat în rod.
Pe drum nu-i nimeni, iar băiatul numără cocoșii după cum îi aude trâmbițând în fiecare curte. Știe să numere pe degete până la zece, deși abia la anul va merge la școală. Numără și stelele care se mai văd aprinse între norii învolburați și când o să se stingă și ultima, Mălina o să deschidă poarta înaltă, cu scânduri sparte ici și colo, prin ele o să vadă când femeia iese din casă și merge cu șervetul pe brațe până la cuibar. Mamă-sa i-a zis că nu-i dă ouă proaspete, ci doar ce nu vrea să dea la copiii ei, dar să zică bogdaproste, că sunt prea săraci să mai facă nazuri că primesc de pomană ce mai rămâne în cratițele vecinilor.
Mielul îl trage spre tăpșanul de lângă școală, pe partea cealaltă a drumului. Băiatul îl ceartă, nu-i vreme de joacă acum. Mațele îi plâng și se gândește la păpăraia pe care i-o va face mama când se va duce cu ouă. Funia îl trage în altă parte, dar lui îi e foame. Un dulău îi latră de după o poartă și, de sperietură, îi zvâcnește sângele în urechi.
Din capătul celălalt al șoselei cenușii, care vine dinspre Apusenii pe care își trăiesc moții sărăcia, se apropie o Skoda Favorit, fabricată în 1939 în Cehoslovacia. Gonește de câteva ore printre dealurile negre. Bărbatul ține cu o mână volanul îmbrăcat în piele de căprioară, în timp ce cu cealaltă mângâie marginile zimțate ale unei fotografii. Din ea îl privește contesa Olivia Teleki, iar gândul că o va revedea în curând îl face să zâmbească cu un aer visător. Drumul e întins acum, de o parte și de alta sunt casele ungurești, cu brâu de piatră și porți înalte, ce ascund ogrăzi largi, după ele se află ospătăria comunală, cu obloanele trase, oficiul poștal și farmacia. În față, cerul are culoarea violetelor, iar în stânga, departe, se zărește castelul semeț, cu ferestrele lucitoare. În spatele lui se arcuiește cursul Mureșului, după ce trece de stațiunea balneară cu băi sărate. Aici își aduce Olivia, în timpul verii, prietenele din Budapesta. Tânărul așază fotografia pe pălăria de pe scaunul alăturat și își caută țigările, cu ochii la biserica românească din lemn, ce se află la hotarul nescris dintre locuințele ungurești și bordeiele românești cu acoperișuri din paie și porți strâmbe. Nu își amintește unde a lăsat pachetul, îl dibuie între pălărie și spătarul scaunului, trage o țigară, se mai uită o dată la Olivia, îmbrăcată într-o rochie din paiete și pene în dreptul decolteului larg, cu bretele subțiri, care contrastează cu albeața pielii.
Izbitura îi răsună în cap, ca o alarmă ce-i deșteaptă simțurile. Bărbatul se lovește de volan. Îl doare în coșul pieptului și nu mai are aer. Primul lucru pe care îl vede e fumul negru ce iese de sub capotă, al doilea, în depărtare, clopotul de la castel, strălucind în razele roșiatice ale soarelui abia ridicat peste deal. Încearcă să respire adânc, dar durerea devine mai ascuțită. Cu o mână pe burtă, se dă jos, face doi pași, se sprijină de mașină. Scapă țigara și încearcă să tragă mai mult aer în piept. La picioarele lui e un miel cu gâtul legat, capătul funiei se întinde ca o săgeată până sub botul mașinii, acolo unde se zăresc două tălpi mici și murdare și un șuvoi roșu, care se prelinge pe lângă roată și i se apropie de vârfurile pantofilor. Bărbatul face o grimasă, cu mănușa verifică tabla, e îndoită. Steagul mic, înfipt în capotă, stropit. Ce-or fi căutat pe mijlocul drumului? Icnește de durere când se apleacă și-l apucă de o mână, dar se enervează că sângele ce șiroiește din tâmpla băiatului îi ajunge pe încălțări. Mielul se opintește și scoate sunete disperate când e tras de sfoară, are copitele și blana picioarelor înroșite. Copilul îl privește rugător, iar ochii îi par două mărgele de sticlă, în timp ce tălpile îi sunt târâte în colbul drumului, până ajung în șanțul din fața unei băncuțe de lemn. Bărbatul îi dă drumul și își așază degetul pe gâtul lui firav, se uită în jur, nu-i nimeni. Se aud câinii lătrând de peste tot. Mielul trage de funie și behăie răgușit.
*
Vlad Roman
A debutat cu romanul Cât mai aproape de tine, București: Editura Univers, 2016.
Apoi a revenit tot cu romane, Prima secundă, București: Editura Univers, 2018, și înainte de poveste, București: Editura Univers, 2020.
***
1.
Elementul determinant a fost de la început nevoia de dialog. E, în fapt, un principiu destul de simplu: dacă acceptăm că ceea ce scriem ne modifică, acceptăm că dialogul prin scris este puternic, atunci când se produce. Din acest unghi, orice publicare funcționează ca o șansă particulară pentru o deschidere suplimentară.
2.
La Editura Univers am avut privilegiul ca romanul de debut să-mi fie redactat de către Alina Hlinski. Rezultatul a fost o muncă în doi foarte flexibilă și binevenită pentru natura cărții la care lucram.
3.
Cred că ce m-a interesat cel mai mult a fost să învăț o formă. Forma (sau speranța ei) este cea care m-a dus înainte și în romanul de debut, și în celelalte. În cazul celui dintâi, a fost fascinația unei apropieri între două texte (forme, principii, locuri ale lumii) de dimensiuni profund diferite. Fascinația de a scrie o scrisoare lungă, care să amâne orice lucru mărunt și o scrisoare scurtă care să închidă totul. Cred că, pe atunci, așa îmi vedeam propria viață.
4.
Aici cred că lucrurile stau întocmai invers: demersul creativ este cel care generează un statut, o localizare sau posibilitatea unei localizări politice / ideologice. Scriem ca să delimităm un loc în virtutea căruia să putem, pentru o vreme, să respirăm în pace. Cred că, dacă lucrurile se petrec cu un vector opus, gestul creativ se topește într-un gest de ilustrare analitică și, în loc să-și mențină forța, își expune ideologia.
5.
Relația mea cu critica de întâmpinare a fost chiar foarte bună, în sensul în care m-am simțit răsfățat și apreciat în tot felul de contexte. Dar, dincolo de asta, cel aflat la debut ar trebui să știe că încrederea în propria muncă este mai relevantă dincolo de reacții contextuale pozitive sau negative. Reacția unui cititor nou (in)validează, într-adevăr, un dialog nou. Dar actul scrisului este în primul rând reflexiv și cred că ar trebui să rămână așa.
***
Fragment din romanul înainte de poveste (2020)
Posibilitatea unei dimineți. O umbră și privirea spre ea. Culorile se desfășoară de jos în sus, extinse spre margini, subtile și certe, până la capetele obiectelor și ale plantelor. Prima oară vede nuanțele fine ale perdelei. A rămas nespălată de luni de zile, dar încă păstrează acele tonuri de arămiu și galben care, pentru băiat, se numesc acasă. Prin ele (prin limitele țesăturii) lumina călătorește de afară în straturi alternative ca și cum nu ar fi toată prezentă deodată, ca și cum ar fi spusă de o voce sacadată. Ca și cum materia ei, în loc să fie compusă din fotoni, ar fi construită din referințe, din instanțe și deveniri. Straturile alternative ale luminii vin spre băiat în bătăi ușoare, cu o delicatețe sporită, un val de liniște suplimentar. Iar cerul este atât de îndepărtat încât, cu siguranță, niciodată n-ar putea susține nebunia unui asemenea amestec de bucăți de lumini și suprafețe neclare. Dincolo de această lumină, dincolo de perdea, sticla ferestrei lucește uleios de parcă ar fi mai tânără și mai haotică. Băiatul înțelege că, din uleiul acela care se mișcă ușor, culorile obiectelor și ale plantelor se scurg în tonuri distincte, oferindu-i fiecărui obiect numele și poziția în cameră și în colțul de grădină pe care poate să-l vadă din pat. Pentru că numele sunt efectele culorilor în lume.
E o blândețe infinită aici, acum, când toate se pregătesc să fie.
În corp e întotdeauna noapte. În afara corpului măcar un rest de lumină persistă, oriunde ar fi lumina aceasta. Din cauză că în corp e noapte, iubirea (una dintre foarte puținele treceri) are calitatea unor tipuri de lumină. Iubirea nu străpunge corpuri; în schimb, călătorește prin pliuri: trecerea ei lasă un rest așa cum trecerea carenei mângâie apa. Peste ani și ani, băiatul se va uita în alți ochi și va simți că ochii aceia îl traversează. Iubirea deschide și luminează, iubirea e toată trecere. De dincolo de fereastră – dincoace, trezindu-l, înviorându-l, ținându-l vertical încă o zi, pentru șansa încă unei dimineți, un soare ca un cântec cu multe margini, o bucată de vânt arcuită peste două corpuri. Și zgomotul aerului de afară apropiindu-se de urechile băiatului, începând să-i spună povestea, cu muzica lui nouă care nu e repetiție sau imitație, un concert înainte să izbucnească, o îngândurare și o murmurare, sute de mâini pregătindu-se să mângâie un singur corp. Sau o singură mână. Băiatul se întinde, se ridică din pat și se apropie de geam: printre trandafiri, dincolo de vița de vie, sunt câteva straturi de legume, câteva cărări și gardul. Vrea să-l trezească pe fratele său, dar se răzgândește: e timp pentru toate. Își pune pe el o pereche de pantaloni și iese afară. Și afară vede: cifre în loc de materie, acolo unde e ordine. Iar unde ordinea e transformată în trăire, cifrele devin litere (dar nu întotdeauna). Împinse unele într-altele, dincolo de culori și de sunete, cifrele și literele se străduiesc să mențină formele lumii pentru încă un timp. Iar băiatul, în fața unei asemenea evidențe, începe să râdă. Se gândește la corpuri transparente. La moluște. La picioarele unor furnici oarbe. La viermi și caracatițe.
1, 2, 213, 0116643225060.
Fără ordine și caii aleargă mai bine. Pe cărări sunt mirosuri de flori și buruieni proaspete. Un val e sub toate, un val unic și constant. Pisica. Pisica este frumoasă ca o paradă militară. Ca umbra pe care o face luna atunci când întâlnește următorii pomi: meri, caiși, pruni cu fructul gras. Pisica merge pe cărări ca și cum vede alte lucruri decât cele pe care le vede el. Și chiar așa este, el așa crede. Casa e făcută din cifre. Plantele din l și t, cu i-uri pe laterale, pentru îmblânzirea dungilor. Literele alunecă de pe blana de pisică și cad. Pisica le vede și saltă pe lângă ele până la prima umbră. Acolo se oprește să se curețe. Pisica știe multe lucruri, acum băiatul înțelege asta. Cum ar fi că uneori o privire e de ajuns să se-nțeleagă totul. Uneori privirea băiatului e de ajuns. Se duce la pisică și o ia în brațe.
Mai târziu în această zi urcă împreună cu fratele său pe un deal. Stă întins pe spate și deschide ochii. Un proces pe care nu vrea să-l grăbească și pe care nu știe cum să-l încetinească. Un proces suplu. Întâi o bucată de lumină chiar în fața firului de iarbă. După aceea, o linie verticală, până reușește să focalizeze firul și să-și învețe ochiul să recunoască în firul de iarbă firul de iarbă. După aceea firul începe să miște și primele zgomote (vântul și câteva flori) se apropie de corpul său, de urechi și de piele. Încă nu vede culori și limita dintre marginea firului și cer e neclară.
Apoi cerul.
Mâna. Mâna rece pe pământ. Fratele său e mai încolo, întins ca el, doar că puțin mai mare. Mâna i s-a răcit de la pământ. Și mâna mi s-a răcit de la pământ și corpul mă doare. Durerea aceasta, care e surdă și neimportantă, e prima formă prin care-și citește corpul. Își închipuie un mod de a fi al spațiului care este puțin diferit de ceea ce vede și, în interiorul lui, o formă primitivă și de neînțeles care e corpul său. Nu înțelege nimic din forma corpului său. Nici din volumul lui, nici din adâncimile lui. Când vede cum i se aseamănă corpul cu cel al fratelui său, se liniștește, dar e o liniștire ca o plecare, nu ca o venire.
Pentru că nu-și aude inima, nu are încă ritm. Pentru că nu-și fragmentează privirea, nu are încă ritm. Zgomotele naturii se agață când vin spre el unele de altele întocmai cum se agață de sunetele pe care le produce el. Dar nu există o legătură firească între ele, ca și cum nu ar exista adevăr în corelația sunetelor sau certitudine în muzică. E o durere în corp ca începutul unei scântei și nu știu culori, nu am culori prin care să arăt asta în afara mea. Probabil de la cum am stat pe spate. Probabil există spre mine o intrare prin care se poate vedea, iar eu nu cunosc ochiul. A fost atunci, acum pare atât de demult, atunci demult tare. Un cântec și, la marginea lui, povestea unei priviri. Am ridicat ochii și el m-a văzut. S-a uitat la mine și parcă știa ce era în mine și în brațele mele, toate acele lucruri despre care nu știu cum anume să-i vorbesc. El cânta, eu nu știam să cânt.
Povestea unei priviri. Așa începe. O moarte și privirea spre ea.
Ochii fură și mint, muzica e vicleană, apa, când cade în cascade, e întotdeauna alta, deși se folosește de aceleași sunete. Totul minte, totul e în reluare. Aproape totul minte. Povestea unei priviri este povestea unei minciuni diminuate. O privire ca o cărare. Întoarsă și curbată ca o cărare. Ierboasă ca o cărare. Pietroasă ca o cărare.
E o după-amiază ca o dimineață, e iarbă în jur și abia au plecat. Multe frunze și unele păsări au început să vorbească iar cum au făcut de dimineață, cum fac în fiecare dimineață înainte să vorbească unul cu altul, când visele sunt încă nespintecate și întregi. Băiatului i s-a spintecat un vis într-o dimineață: o dungă violentă, verticală, i-a dat la o parte marginile, iar dincolo de pieliță era tocmai lumea asta. Din ziua aceea a învățat să nu aibă încredere nici în vise, nici în ce este dincoace sau dincolo de ele. În câteva priviri, poate, uneori, dar asta depindea nu de ale cui erau privirile, ci de adâncimea lor, o perspectivă care știa să consoleze, un moment scurt la finalul căruia știa, din nou numai pentru o clipă, că altcineva știa ce știa el în clipa aceea și în locul acela. O cărare peste o potecă.
***
2017
Dinu Guțu
Debutează în proză cu romanul Intervenția, București: Polirom, 2017.
A mai publicat: Perestroika Boys, roman, București: Polirom, 2021; Ultimii Oameni. Etnografia unei peluze, studiu antropologic, București: Tritonic, 2015, și volumul colectiv Hipsteri, bobos și clase creative, Chișinău, Cartier, 2019 (coord. împreună cu Ciprian State).
***
1.
Teza de doctorat. Am simțit că aveam mult mai multe lucruri de zis decât puteam s-o fac printr-o etnografie antropologică, așa că m-am apucat de scris un soi de proză etnografică. Practic, am folosit terenul ultrașilor de la Dinamo ca pretext de a spune o poveste pe care limitele academice nu mă lăsau s-o spun.
2.
În România, trebuie să ai noroc de prieteni, colegi și alți buni samariteni pentru o editare bună. În multe cazuri proza, poezia noastră e, într-o măsură, și o literatură colectivă, de grup, de gașcă sau cenaclu. Dacă ai noroc de un anturaj bun, ai șanse mari și la cărți mai bune. Editurile nu investesc în editare (mai ales de conținut), pentru că e scumpă și durează. La romanul de debut, m-am grăbit puțin și poate că ar fi fost util un filtru mai serios de editare și rescriere. Dar lecția a fost utilă pentru ce am scos după.
3.
Am încercat să folosesc un anumit tip de autoficțiune minimalistă cu elemente sociologice, etnografie.
4.
Toată arta este politică, fie că o facem conștient sau inconștient. Cea mai politică artă e de multe ori tocmai aia care se declară apolitică. Doar că tipul acela de artă devine politic devenind fie conformist, fie ratându-și poziționarea. În Intervenția am încercat să reiau argumentul unei etnografii celebre: „Learning to Labour: How working class kids get working class jobs”, punându-i pe ultrași în tensiune cu clasa ongiștilor, a universitarilor oportuniști și a scribilor de POSDRU-uri. Voiam să arăt cum această masculinitate marginală își îmbrățișează, prin anturaj, practici și ritualuri, determinarea de clasă, iar distanța dintre ei și costumele goale care scriau în posdrugheză era strict de limbă, de limbaj. Limba fiecărui grup crea realitate, limite și un anumit traseu.
5.
Critica a fost blândă cu mine. Ba chiar Intervenția, venind dintr-o zonă pop, a prins mult mai bine la critică și cititori decât Perestroika Boys, care-i un roman mai bun și mai lucrat. Ce mă îngrijorează mai mult sunt condițiile materiale în care gândește și scrie cronică critica locală. Revistele publică pro bono sau la fee-uri simbolice. Respect și admirație pentru cei care fac încă asta, mai ales din zona criticii de întâmpinare.
***
Fragment dintr-un roman în curs de apariție
Draftul de mai sus l-am scris în Notes pe nerăsuflate puțin înainte să fi intrat la baie, trezit de același miros metalic de speed care-mi obosea nările. Doi băieți în boxeri mulați, trași bine de fiare, se spălau sincron pe dinți la chiuveta ruginie fără oglindă, ca și cum ar fi fost într-un performance pentru bisericuțele vesele care făceau coadă la fiecare ușă. Se-auzeau țipete de după cabine, apoi râsete isterice și când se elibera vreuna ieșeau câte trei flăcăi veseli fără să se mai spele pe mâini, oricum nici n-aveau nevoie, mă gândeam. Telefonul mi-a zbârnâit și l-am ignorat în primă fază. Un alt mesaj sau vreo memă obosită găsită de vreunuʼ pe Dezarticulat, mă gândeam. Coada nu înainta, cei din față băteau cu pumnii în cabinele de metal, mai scăpau câte-un „Wird’s bald?” uitându-se la pădurile de picioare care se vedeau prin golul de jos al ușii. Ritualul de baie de club, ai cabina, o-mparți random cu cine-apuci și te lăfăi ca la tine pe canapea. Totu era să-ți vină rândul. Am început să respir natural, să-mi mai scadă anxietatea, în prima oră după ce ne-au lăsat să intrăm picioarele nu mă susțineau defel de emoție. Vibrația aia din telefon insista, și l-am scos din inerție cu riscul să mă scoată din film. Erau două poze cu niște acte vechi în rusă primite de la unchiu-meu. Am dat zoom încercând să-mi limpezesc chirilica: erau despre străbunelul Constantin. Omul fusese dat dispărut pe front, din 1945 nu s-a aflat nimic despre el niciodată. L-a lăsat în 44 pe bunică-miu orfan la 9 ani cu-n frate de 4 în grijă. Aveau casă și-un iaz mic. Bunică-miu s-a căsătorit de nevoie la 16 și de atunci ne tot întreba când era la un pahar de ce nu s-a întors acasă taică-su Constantin? Toată lumea știa de ce, dar întrebarea oricum trebuia pusă. Ei, și pe pozele alea pe care mi le-a trimis unchiu-meu de pe saitul http://www.pamyat-naroda.ru scria clar în rusă: Kalimaki Constantin Constantinovici, născut în 1906 în regiunea Chișinăului, satul Iurceni, document 024562, în spital. Decedat de la rană pe 26 aprilie 1945, Germania, reg Pomerania, orașul Schwedt, 10 nord-vest de Kerberg pe râul Oder. Am ieșit de la baie googălind tot ce se putea despre Schwedt și-al 2-lea Război Mondial în timp ce schiam printre grupuri de petrecăreți care vorbeau în toate limbile pământului. Wikipedia zicea că, din toamna lui ʼ44, trei armate sovietice au măturat Ungaria și Polonia mergând spre granița cu Germania, adică spre Oder, ultima frontieră naturală până la Berlin. În Oder și în mlaștinile sale și-au pus nemții ultima speranță, în timp ce sovieticii atacau în valuri, nemaiavând răbdare. La sud era Frontul Ucrainean, pe centru – Frontul I Bielorus și din nord – Frontul II Bielorus al generalului Rokossovski. Frontul Ucrainean a atacat traversând Neisse, în timp ce Frontul Bielorus a luat în plin ce-a fost mai zdravăn de la nemți. Heinrici le ghicise ștoul și retrăsese primele linii înainte să spulbere artileria lui Jukov. Când Armata Roșie a aprins toate reflectoarele nebune care trebuiau să orbească inamicul, inamicul nu mai era iar ultrarefectoarele din dimineața aia luminau din spate doar contururile și aura bieților soldați ruși. Heinrici, deși net în minoritate, i-a spulberat. Rușii băteau în retragere, dar în retragere nu mai era unde, că intraseră pânʼ la brâu într-o mlaștină de lângă pădurile Oderului. Jukov turba, Stalin turba, au băgat rezervele în luptă. Trebuia să fie o victorie de etapă, dar liniile de apărare naziste erau intacte. Prin sud, Frontul I Ucrainean înainta cu sute de tancuri. Armata Roșie pierdea oameni ca la balamuc, dar câștiga kilometru cu kilometru bazându-se pe ce-avea din plin: carne de tun. Înălțimile Seelow au fost luate cu multe zeci de mii de țărani și muncitori moldoveni și georgieni care-au rămas pe câmpurile alea ale Pomeraniei lângă vreo 3000 de tancuri distruse. La nord, armata lui străbunică-miu încerca să pună mâna pe-un capăt de pod pe Oder, lângă Schwedt. Să iei podu’ înseamna să intri ca-n brânză spre Berlin, spre Berghain, unde petreceam noi în acea duminică. Am intrat, cum spuneam, pe saitul pe care rușii și-au pus toată arhiva. Un gest frumos, patriotic pentru familiile care au uitat de Marea Victorie.
Stăteam pe canapeaua unsuroasă a clubului, lângă mine un cuplu de bears se dezbrăca într-un dans pe care-l mai repetaseră, ca două mașini automate, în timp ce eu mă chinuiam să scriu în chirilică numele lui, eram sigur că mai erau lucruri de aflat. Saitul rusesc Memorie Veșnică Eroilor îmi dădea vreo cinci înregistrări diferite. Era o arhivă făcută pe butuci, pe undeva mai era adăugat un i în plus la numele de familie, în alte părți apărea cu data nașterii 1902 în loc de 1906. Da’ era clar vorba de-același ins, cu același loc de naștere și număr de înrolare. Am descărcat cele cinci scanuri ale Armatei Roșii, un certificat de înrolare, un document comun de deces de la un spital de front și-ncă trei liste ale armatei pe care nu le înțelegeam, dar în care apare străbunicuʼ cu câteva informații pe lângă. A lucrat la РВК Nisporeni, ce-o mai fi fost și asta? A fost luat în armată pe 13.11.1944, tot la Nisporeni. A luptat într-adevăr în Frontul II Bielorus al generalului Rokossovskii, unde a fost înrolat pe data de 03.03.1945 ceea ce însemna ca atunci a intrat probabil pe front. Frontul II Bielorus era pe linia de apărare a nemților de pe Oder, Oder-Neisse, sau între Vistula și Oder, e clar că undeva acolo între Polonia și Germania. Actele spuneau că avea funcția de „strelok”, adică un fel de pușcaș, sub-sniper. A fost parte din cel mai bastard front rusesc, despre care și Șalamov spunea că era format în mare din foștii bandiți care-au trădat ca să scape de lagăr, din acei „suki”, hoții-ostași pentru care războiul era un fel de viză spre viață, spre liberare. Doar că hoții erau de patru ani în război, iar în linia I nu intrau ei, ci amărâții din popoarele prietene. Documentul din spital zicea că a fost adus rănit pe data de 23.04.1945 la ora 7 dimineața și a murit a doua zi, pe 24.04. La cauza morții era trecut: „осколочныи левую ягодицы и левом бедре внутрисуставным переломом кости”. Adică răni multiple pe partea stângă a corpului, în zona șoldului, provocate de schije.
După aproape 24 de ore de club, m-am urcat cu Ema într-un tren și-am ajuns într-o oră la Schwedt. Era fix ora aia care-i mai trebuia străbunicului s-o facă în sens opus ca să se-ntoarcă viu acasă. Schwedt era un loc uitat de lume, genul de orășel est-german care votează revanșist extrema dreaptă. Nici țipenie de om în gara cu un singur peron. Blocuri socialiste de zece etaje, de parcă mă-ntorsesem la Ciocana, cu un centru vechi de târgușor, cu un aer de parc provincial de distracții, vizibil reconstruit din temelii. Am mers la muzeul orașului, o clădire săsească cu etaj, unde a părut un eveniment c-a intrat cineva. Cele două doamne care nu vorbeau nici engleză, nici rusă au fost destul de simpatice să ne spună că ostașii morți erau îngropați într-o groapă comună care fusese făcută chiar acolo, indicându-ne cu degetul pe geam intersecția principală a orașului, în Piața Palatului din Schwedt, și au fost mutați prin anii ʼ60 ca să facă loc reconstrucției teatrului. A scos cartea orașului și ne-a arătat poza monumentului. I-au mutat la marginea Schwedt-ului într-un parc, cu-n monument modernist, pătrățos, grena închis, tipic sovietic. În ʼ45 îi îngropaseră repede chiar în centrul orașului, n-aveau timp de morți, Berlinul aștepta. Nemții au refăcut după centrul bombardat al orașului, iar groapa era pe locul fostului teatru. Teatrul a câștigat, soldații sovietici au fost mutați undeva lângă cimitirul catolic din afara orașului. Eram nedormiți și pluteam ca-ntr-un vis prin orășelul ăla care nu ne voia. Noroc cu Oderul, care trecea lin, maiestuos în mai multe brațe pe lângă. Am mâncat la singurul restaurant deschis, ceva megafițos, loc cu hotel, genul ăla unde se-ntâlnește Rotary Club ca să meargă la curve. Chelnerii erau îmbrăcați în ceva uniformă tradițională, păreau dintr-un film prenazist. Cel care ne-a servit, un copil, n-avea 18 ani, era extrem de timid și puțea grozav a transpirație. Am mers apoi trei kilometri pe delta Oderului, mai era combustibil de la glow-ul orelor în club. Dincolo era Polonia. Locul era un parc natural care aducea mai mult cu ideea de natural decât cu cel de parc, la cât de pustiu și abandonat părea. Pustiu, calm și sordid, ca Schwedtul. A trecut un singur biciclist-pescar pe lângă noi și ne-a privit ca felul 14. Eram amândoi în negru din cap până-n picioare, cu pupilele cât cepele, soioși și cu trei kile mai puțin de cât aveam când începuse weekendul. Cât vedeam cu ochii în stânga și-n dreapta șoselei Oderului, mlaștini, estuare, bălți și băltoace, stuf și apă. Undeva pe-aici, în stânga sau în dreapta mlaștinii, singur, speriat și departe de casă, căzuse cineva din sângele meu. Se-nsera, așa c-am grăbit pasul în cealaltă direcție a orașului, să găsim cimitirul unde era îngropat. Mergeam singuri, sleiți de puteri pe-o șosea domoală, ca la țară. Blocurile socialiste care mărgineau orașului le lăsasem demult în spate. Mergeam cu capu-n jos, ne murea bateria, iar Google Maps nu mai era decât în capul nostru. Deodată, din față s-a mișcat ceva. La vreo 20 de metri de noi, din hățișurile de la marginea șoselei, a ieșit o căprioară. Ne-a privit direct în ochi pentru o secundă și-a șters-o, traversând șoseaua ca și cum nici n-a existat. N-am știut nici până azi, când o mai întreb pe Ema dacă-am văzut sau nu cu-adevărat. Ea zicea că da, ce-s lunatic? Era seară și răcoare de-a binelea. Am găsit monumentul. Era împrejmuit de niște brazi imenși, milităroși, undeva lâng-o pădure, într-o pustietatea a-ntâia. Monumentul era ca un teren de tenis împrejmuit de niște scări mici care coborau spre ce era chiar dreptunghiul gropii comune. Am făcut poze din toate unghiurile, am dat trei ture la tot spațiu ăla, trimis pe Viber tuturor rudelor cu un mic intro de explicație. M-am așezat pe scările gropii comune. Nu era nici țipenie de om. Am început să plâng. Nu mi-e clar dacă era de la epuizarea, de la comedown-ul acelui weekend sau de la faptul că eram pur și simplu mai vulnerabil în momentul ăla. Eram epuizat. Mi-a răspuns o mătușă:
foarte frumos, ce mult i-ar fi plăcut și tatei să știe informația asta cât era în viață, să-i facă o slujbă cum se cuvine. Mă doare totuși sufletul că nu e și numele lui pe placă. Cum se poate așa?
Am căutat mai apoi, cică se pierduseră arhivele la strămutare și i-au trecut pe plăcuță doar pe ăia pe care i-au mai putut găsi.
*
Codrin Liviu Cuțitaru
Debutează în proză cu romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Iași: Editura Polirom, 2017.
A publicat apoi Scene din viața unui universitar, Iași: Editura Junimea, 2023.
Alte volume: Istoria depersonalizată, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1997; Jurnalul Vestului Sălbatic, Iași: Editura Junimea, Iași, 1999; Transcendentalism și ascendentalism, Romantismul american, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2001; The Victorian Novel, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2004; Reprezentări critice, Iași: Editura Standart, 2004; Istoreme, Iași: Editura Institutul European, 2009; Prezentul discontinuu, Iași: Editura Institutul European, 2014; Studii de anglistică și americanistică, Iași: Editura Junimea, 2016; Filozofia lucrurilor mici, Iași: Editura Junimea, 2020; Omul multiplu, Iași: Editura Junimea, 2021.
***
1.
În ciuda formației mele universitare, pot spune că proza m-a însoțit dintotdeauna pe parcursul „tribulațiilor” academice. Deși nu am fost dependent de ea, cumva s-a dovedit a fi începutul și sfârșitul. Rubricile permanente pe care le țin, de decenii, la Dilema și la Ziarul de Iași sunt, în realitate, prilejul unui lung șir de „schițe de campus” (deja caracterizate astfel, de la Alex Ștefănescu și Alexandru Călinescu, la Cristina Chevereșan), prilejul unor „scene din viața universitară”, cum se și intitulează ultimul meu volum. Scrierea romanului Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, publicat în 2017 la Polirom, s-a declanșat în studenție și doar rigoarea și disciplina vieții academice m-au împiedicat să o termin mai devreme. Chiar și pe parcursul studiilor doctorale din Statele Unite, din anii nouăzeci, scriam în paralel eseu biografic, un așa-intitulat Jurnal al Vestului Sălbatic (publicat de altfel în 1999 și considerat de mine, într-un anumit sens, un fel debut epic de frontieră). Nu am fost un prozator școlit în grupuri sau cenacluri. Eram fascinat, în adolescență, de G. Călinescu și cred că dubla lui postură de critic literar și prozator m-a influențat oarecum, măcar psihic, dacă nu și stilistic.
2.
Deoarece receptarea mea, în spațiul cultural, în anul 2017, era preponderent ca autor de studii/cărți teoretice și critice, articulate pe statutul de universitar și, poate, într-o măsură, și ca eseist, m-am gândit că procesul debutului cu roman va fi unul dificil. Intram într-o lume editorială mai puțin cunoscută mie, cu rigori noi și diferite față de cele cu care mă obișnuisem în universul academic și critic. Deveneam brusc un navigator medieval care pătrundea în ape neexplorate odinioară, marcate pe harta pergamentoasă cu faimoasele și terifiantele cuvinte hic sunt dracones. L-am sunat mai întâi pe Lucian Dan Teodorovici (care era încă redactor-șef la Polirom) și l-am întrebat dacă un roman scris de subsemnatul ar prezenta interes pentru editură. Lucian a fost foarte cald și amabil, invitându-mă să i-l trimit, cât mai curând, în format electronic. Am făcut-o, bănuind că procesul va dura o perioadă îndelungată și se va încheia, la un moment dat, fie cu o listă de „probleme” ce ar fi trebuit remediate, fie cu un „refuz diplomatic”. Nu mă încercau însă emoții mari, întrucât proza (și, în speță, romanul) fusese mereu pentru mine, cum observam deja, o supapă psihologică și estetică mai degrabă decât o miză existențială supremă. Nu mă consideram, cum nu mă consider nici azi, înainte de orice, „scriitor”. Pe lista „identităților” mele intelectuale prioritare figurau și figurează și în prezent alte câteva „posturi” importante, lăsând-o pe cea „scriitoricească” într-o ariergardă discretă (dar nu lipsită, desigur, de semnificația ei). Spre surprinderea mea uriașă (pentru a nu-i spune uluire), Lucian Dan Teodorovici m-a informat, în mai puțin de o lună, că romanul va apărea. M-a pus în legătură cu Adrian Botez (redactorul cărții) – care a avut câteva sugestii de bună calitate –, iar volumul a ieșit pe piață într-un interval neverosimil de scurt. Întâlnirile cu Silviu Lupescu (pe care îl cunoșteam, bineînțeles, de multă vreme) au fost de asemenea foarte prietenoase și simpatice. Aș putea zice, retrospectiv, că tipărirea Scriptorului meu a fost una dintre cele mai plăcute experiențe editoriale din întreaga carieră, sentiment întărit și de profesionalismul cu care Poliromul a promovat ulterior cartea. Trebuie să adaug că editura mi-a plătit chiar și drepturi de autor în… bani și nu… în cărți, așa cum s-a întâmplat, de fiecare dată, la celelalte apariții editoriale ale mele (la alte edituri).
3.
Proză de campus (o etichetă deja „clasicizată” în cazul scrisului meu, să zicem, „lodgian”), în ceea ce privește romanul. Am scris însă și de jurnal (grefat pe ideea studiului mentalitar – așa aș caracteriza, de pildă, amintitul volum american Jurnalul Vestului Sălbatic, subintitulat, nu întâmplător, Un studiu de mentalități). Scriu totodată, în continuare, schițe în general inspirate tot de viața universitară (ultimul meu volum publicat la Editura Junimea, Scene din viața universitară, de 650 de pagini, este o astfel de antologie de schițe/proze scurte).
4.
Nu neapărat, dar este, într-adevăr, „proză de campus”, bazată carevasăzică pe o lume pe care o cunosc și pe care o trăiesc în fiecare zi. Dar nu e, desigur, fotografia neprelucrată a unei realități brute. E mai curând „texistență”, ca să folosesc un termen de-al lui Mircea Cărtărescu. E viața ca text ori textul ca viață.
5.
Nu sunt excesiv de vizitat de critica literară, dar au scris oameni inteligenți și excelent pregătiți despre proza mea de campus, oameni care, prin erudiție și intuiție, au știut să o plaseze corect, acolo unde îi este locul, în ficțiunea universitară internațională (destul de anemic reprezentată la noi). Între cei care au citit foarte comprehensiv ficțiunile mele academice sunt critici precum Alex Ștefănescu, Alexandru Călinescu, Cristina Chevereșan, Gabriela Gheorghișor, Mihai Ghițulescu, Ion Bogdan Lefeter, Victoria Luță, Michaela Mudure, Gabriel Enache, Mircea Morariu, Tudorel Urian, Mircea Pricăjan, Luana Stroe, Andreea Mironescu, Roxana Patraș și alții.
***
Fragment din Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile (2017)
Stelu Zaucă se strecură printre studenții zgomotoși și plini de viață asemenea unui extraterestru. Slab, nebărbierit, șleampăt, îmbătrânit timpuriu, fostul redactor-șef și notoriu om de cultură era de nerecunoscut. Se dovedea un exponent foarte convingător al noii clase sociale create de „capitalismul sălbatic” (cum se numea, prin presă, orânduirea post-comunistă românească), aceea a „homeleșilor”, a dezmoșteniților soartei de dată recentă. Universitatea nu mai părea instituția pe care o știa el odinioară. Tinerețea și spiritul academic, dimensiunile de temelie, prin excelență, ale acestui univers, ar fi trebuit să fie, în principiu, aceleași, ușor de reperat oriunde și oricând, indiferent de contextul istoric. Spre surprinderea lui Stelu, nu se întâmpla totuși așa în facultatea unde studiase și el cu numai un sfert de veac mai devreme. Junii discipoli actuali, maeștrii lor – profesorii –, coridoarele, pereții, ferestrele, amfiteatrele, toate, absolut toate, erau altfel. Greu de explicat însă cum altfel. Poate că animate de un alt impuls vital, de un alt sens existențial, de o altă mentalitate.
Oricum, Zaucă nu mai aparținea, în mod evident, nici măcar simbolic, spațiului în chestiune. Reprezenta o fantomă a trecutului, o iluzie optică. Descindea cumva, abulic, dintr-un film SF cu aliens și freaks. El era „eilienul” și „friicul” principal, coborât dintr-o mașină a timpului în epoca greșit selectată de computer. Își ținea ochii în jos, târându-și, umil, picioarele pe lângă ziduri, cu speranța că va atrage, cât mai puțin, privirile celor din jur. Nădejde deșartă! Lumea îl observase și îl studia cu o silă profundă, combinată cu consternare. Auzi pe cineva zicând tare: „Dom’le, ce e asta? Nu mai avem portari? Intră toți boschetarii în Universitate?…” Trecu mai departe precum un surdomut defazat. Urcă, încet, pe o scară laterală a corpului central din clădire, către o destinație misterioasă. Ținea, cu grijă, un vraf voluminos de hârtii în mâna dreaptă. Parcurse, liniștit, toate cele patru etaje ale incintei, stârnind oroarea persoanelor întâlnite pe drum. Aici, în vârful edificiului, lucrurile se calmară brusc. Locul era complet pustiu. Se puteau vedea ușile închise ale unor laboratoare și multă aparatură obsoletă, abandonată pe culoar. Existau și niște cabinete ale personalului tehnic ce deservea incintele respective.
Stelu intră pe un coridor îngust, știut, s-ar fi zis, doar de el. Pătrunse într-o cămăruță lăturalnică, de unde pornea o altă scară, în spirală, extrem de abruptă. O escaladă, opintindu-se, și pe aceasta, apoi, în capătul ei, împinse o ușă din lemn scorojit. Ușa se deschise, scârțâind îngrozitor. Înăuntru, peisajul avea o notă dezolantă: pânze mari și groase de păianjen, praf, vechituri, obiecte părăsite de multă vreme și, prin urmare, imposibil de identificat. De marginile pereților atârnau numeroși lilieci (cu capetele lor, de șoareci adormiți, în jos). Nu se arătau deranjați de intruziunea unui străin. La rândul său, Stelu părea complet indiferent la decorul din podul Universității, punctul unde, după toate semnele, dorise să ajungă. Așeză, atent, foile pe o masă-catedră matusalemică, uitată de decenii întregi în acel depozit academic. Nemulțumit de poziția marginală în care ea se afla în interiorul vastei incinte, o trase mai înspre centru, pentru a fi, pesemne, vizibilă în cazul, improbabil, al unor vizitatori rătăciți prin această „peșteră” antică. Răsfoi filele (frumos legate) a ceea ce se dovedea a fi un „dosar” destul de voluminos. Se puteau observa acolo, redactate cu litere mari, cinci titluri și cinci nume (recurente la anumite intervale): Confusio de Titus Mercuti, Vigilia de Boris Mercuti, Conversio de Petronel Normanu, Solitudo de Victor Olescu și Substitutio de Cristofor Pigulea. Pe prima pagină trona un lexem scris cu caractere mai pronunțate decât restul: SCRIPTOR.
Zaucă închise „manuscrisul” și scoase, din buzunar, o hârtie împăturită simetric. O despături, o citi (neîndoios, după alte, numeroase, lecturi anterioare) cu aerul profesionist al unui fost redactor-șef. Pentru o clipă, expresia glorioasă, din anii lui buni, se întoarse, fugitiv, pe fața depersonalizatului Stelu. Într-un târziu, o agăță, cu ajutorul unei agrafe de papetărie, de coperta dosarului. Pe ea se distingea un scurt paragraf: „Cât timp această instituție își va urma menirea, cred că locul cel mai sigur de păstrare a cutremurătoarelor mărturii de față e aici. Cei care vor veni după autorii rândurilor următoare, descoperindu-le, prin jocul istoriei, cândva, vor ști, desigur, cum să acționeze și, mai presus de orice, vor ști ceea ce ele, cu cerneală și cu sânge, s-au străduit să comunice. Eu nu am fost decât mesagerul mărunt, Scriptorul ales, inexplicabil, de destin, să le pun laolaltă. Prin urmare, rolul meu s-a încheiat acum. Miercuri, 28 aprilie 1999. Stelu Zaucă”.
Fericit deodată, ca și cum s-ar fi eliberat de o presiune uriașă, bărbatul se apropie de fereastra rotundă, asemănătoare, deși mult mai mare, unui hublou de avion. O dezăvorî hotărât și se strecură printre marginile sale cu o agilitate nebănuită. Ieși pe acoperișul luminat de ziua frumoasă de primăvară. Închise ochii și trase, adânc, oxigen în piept. Ridică mâinile spre cer și, aidoma unei parapante minuscule, se avântă energic, alergând, către linia orizontului. Nu reuși să plutească în aer decât două secunde, apoi se prăbuși fulgerat în gol, speriind porumbeii retrași sub streașină pentru odihna de după-amiază.
*
Bogdan-Alexandru Stănescu
Debut în proză: Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, reeditat în 2021).
A mai publicat romanele: Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019); Abraxas (Polirom, 2022, 2023, 2025); Soarele negru (Trei, 2024).
Alte volume ale autorului: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012); anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014); Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021); Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013); Epistolarul de la Hanul lui Manuc. Ceea ce ne desparte (eseuri, împreună cu scriitorul Vasile Ernu, Polirom, 2010); Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (eseuri, împreună cu scriitorul Vasile Ernu, Trei, 2023); Peștii cubanezi. Un secol în eseuri, Editura Trei, 2025.
***
1.
Ca orice debut, al meu a presupus mai degrabă o negociere cu mine însumi, legată în special de neîncrederea în propriile forțe și aspirații, cât și de faptul că mai bine de un deceniu am considerat că sunt, mai presus de orice, poet, iar apoi un fel de critic literar. Așa cum am tot povestit, proiectul pentru care am primit bursa de creație din Kosovo în timpul căreia am scris Copilăria lui Kaspar Hauser nu avea nimic de-a face cu proza, fiind unul de istorie literară, și anume o monografie Paul Georgescu. Cronologic vorbind, sunt un douămiist întârziat, iar stilistic mă identific fără rezerve cu respectiva generație.
2.
În momentul debutului în proză nu eram un „debutant” absolut, ci veneam după două volume de poezie și două de eseuri. Aveam, așadar, experiența negocierii editoriale. Ceea ce nu înseamnă că nu a existat o implicare „textuală” a editorului, în persoana prozatorului Lucian Dan Teodorovici, care a avut grijă să-mi elimine excesul de „podoabe”. Romanul trecuse anterior prin lecturile succesive ale unor prieteni din branșa editorială și nu numai, în părerile cărora am și acum încredere oarbă.
3.
Asta este o întrebare care implică o judecată a posteriori, care forțează o oarecare falsificare a răspunsului. Ce pot spune, transportându-mă în luna iulie a lui 2016, când am scris mare parte din carte, este că mă preocupa problema memoriei, dar și construcția unei cărți în care traseul biografic al personajului principal să fie metonimic în relație cu „biografia” recentă a țării în care trăiește.
4.
Aici, răspunsul meu este NU. Așa cum am tot explicat, cel mai recent în eseul care deschide volumul Peștii cubanezi, „demersul creativ” este unul anamnetic și presupune o coborâre (deci în plan simbolic o ascensiune) în munții nebuniei. Orice altceva e zgomot de fond.
5.
Am fost, până la un punct, un răsfățat al criticii de întâmpinare, de care mă temeam în acea epocă, pentru că o practicam și eu, la rândul meu. Trebuie amintit că în 2017, când a apărut volumul meu de debut în proză, critica de întâmpinare tradițională, pe print, își trăia ultimii foarte puțini ani, dar era vie. În plan ideal, critica trebuie să implice ambele efecte: să inhibe ceea ce numeam acum zece ani „veleitarismul” – deci să practice rolul unui sanitar al literaturii – și să stimuleze acolo unde se simte existența unui filon autentic de creație.
*
Fragment dintr-un roman în lucru
Într-un orășel de provincie, un tată moare. Suntem în inima Bărăganului, plouă mocănește de o săptămână, cerul pare prăbușit peste miriștile crunte, croncănitul ciorilor acoperă orice altă zarvă. Din trenul oprit în gara din Țăndărei coboară un tânăr îmbrăcat la costum, ducând cu greu o valiză din piele groasă, de vițel. După ce face doi pași, nedumerit, abulic, aproape somnambul, înghițit de agitația fumurie a femeilor cu tulpan, care se îmbrâncesc sub povara papornițelor, încercând cu disperare să urce în animalul prelung și șuierător care nu va sta mult, pune valiza în primul loc uscat pe care-l zărește, sub streașina gării, apoi se așază pe ea. Lumea pare un vârtej și, chiar dacă merge acasă, își dorește din răsputeri să nu ajungă niciodată. Încearcă să disece rațional situația, ca tânăr student la filosofie, dar nimic nu pare să îmblânzească tremurul pe care-l simte în oase, îndeosebi în mâini și în picioare. Scoate batista și-și șterge fruntea asudată sub șapca de proletar, pe care a pus-o din obișnuință, gata oricând să-și sfideze tatăl, uitând că merge, de fapt, ca martor al ultimelor clipe ale acestuia, dacă e să credem scrisoarea patetică a mamei, primită din mâinile slinoase ale gazdei din Popa Soare:
„Dragul nostru Ernest, îți trimit de urgență această scrisoare cu speranța că vei sări în primul tren spre casă. Tatăl tău s-a prăbușit din senin și nu pare să se întrevadă nimic bun în ce privește sănătatea lui. E dus pe altă lume, nu mă pot înțelege cu el, iar doctorul Otobâcu suspectează un atac al creierului, de la prea multă muncă și surmenaj. Te implor să dai uitării certurile voastre și să vii să-l vezi atâta timp cât va mai fi în viață.
Mama”
A trecut cu greu peste acel „Ernest”, nume cu care i se adresa doar taică-su, drept care acum maică-sa abuza de eventuala vinovăție a fiului, și a început să îndese în valiza de pe dulap tot ce-i cădea în mână: cărți (Manifestul Partidului Comunist – între coperte pe care scria Ion, 18 Brumar, Pielea de șagri, Florile răului, L’Espoir), albituri (vorba vine, dat fiind că economisea banii de primeneală ca să-i dea pe tutun și pe cafeaua pregătită la spirtiera de sub pervaz), un costum de schimb și o pereche de ghete de box, cea dreaptă cu talpa modificată ca să-i atenueze șchiopătatul.
„Certurile voastre” se refereau la pasiunea comunistă a tânărului Paul Ernest, care nu-i picase tocmai bine bătrânului Poenaru, deși acesta era o legendă a Bărăganului datorită abnegației cu care căuta cazurile cele mai disperate și a îndărătniciei cu care străpungea câmpia în trăsură, ca să salveze de la moarte câte o lehuză care nu avea să-i plătească nici măcar nutrețul calului. De altfel, chiar schimbarea numelui, din Georgescu în Poenaru, era ca o tresă de mareșal pe umerii bătrânului: abnegația cu care slujise „umiliții și obidiții” între cele două războaie îi făcuse pe aborigenii din Țăndărei să-i impună acest nume, după satul ialomițean în care se născuse. Atunci de unde intransigența acestui slujbaș al sărăcimii în fața alegerii politice a fiului său?
„Nu sunt convins că în spatele vreunei mișcări politice nu se află interesul material. Nu cred în ideologia pură”, îi aruncase, strivitor, tânărului palid și șchiop care tocmai se lansase într-o diatribă legată de construcția unei societăți fără bani, fără clase sociale și, în cele din urmă, fără stat.
„Și urmează să-mi vorbești despre crima numită proprietate privată, nu?” a continuat bărbatul uscățiv, care părea să-și privească mereu de sus fiul, deși nu era mai înalt decât el. Îl înălțau însă drumurile cu sania prin zăpadă, când îl lua cu el, copil fiind, la vizitele pe care le făcea bolnavilor din județ. Îl înălțau acele imagini cu țărani care pupau mâna, cu femei care încercau să-i îndese ouă de găină prin buzunare, lovindu-se însă de intransigența lui legendară.
„Femeie, păstrează-le pentru ăștia mici. Hrănește-i bine, să treacă prin iarnă. Și nu uitați igiena!”
„Atâta timp cât va exista proprietatea, natura umană va cere specimenelor corupte să acumuleze cât mai mult, pe spinarea clasei muncitoare și a țărănimii!” recita pe dinafară tânărul Paul, dar în timp ce vorbea simțea că a ratat, că tot ce spune sună fals în gura lui și în prezența acelui bărbat.
„Scopul tău ar trebui să fie acela de a ilumina țărănimea și muncitorii, de a-i face să-și dorească o existență ieșită din bezna medievală în care trăiesc. Dar ascultă-mă pe mine: nu există clase pure, ele sunt alcătuite din indivizi care se vor comporta diferit în condiții similare. Dacă vrei să faci ceva bun, după ce termini facultatea, vino să-i înveți carte, lasă agitația politică. Tu te joci de-a ilegalismul, iar noi dăm în brânci în mijlocul clasei asuprite. Și apropo, mai lasă-l pe Rousseau și citește și câte ceva de pe raftul ăsta!”, încheia disprețuitor bătrânul arătând cu mâna cele câteva cărți de-ale doctorului Freud pe care le avea în franceză.
Cuvintele lui dureau, își atingeau mereu ținta, pentru că și tânărului student îi era limpede că adăpostea în el un echivoc, o ambiguitate perversă care-l împingea fie spre radicalismul credinței politice, fie spre o decadență balcanică, o zeflemea gata să irumpă în cele mai nepotrivite momente și care-l îndepărta de „lupta de clasă”, pe care o vedea dintr-odată ridicolă, oricât de aprins ar fi fost tot el în a o sluji în regim diurn.
Singura ființă care-i putea observa în voie ambii lobi ai creierului, cum îi plăcea să spună, era Ida, colega evreică de la filosofie, pe care știuse s-o amețească mai întâi cu discursurile lui despre distribuția făcută după nevoi, apoi recitându-i din Baudelaire în franceză și, în cele din urmă, cu apetitul lui sexual de băiat care visa de ani de zile să frământe un trup de femeie. Ida era roșcată, pistruiată, înăltuță și, mai presus de orice, foarte bogată: părinții ei dețineau un lanț de orientale prin tot orașul, iar despre un unchi de-al ei dinspre tată se spunea că ar fi fost milionar, fără a se cunoaște sursele acestei bogății demne de Crassus. Firește, tânăra Ida devenise o idealistă care plângea de mila clasei muncitoare, iar apariția lui Paul, materialistul marxist din anul I, șchiop ca un Byron de Bărăgan, palid aidoma și iute la roșit când era privit în ochi, se dovedise catalizatorul perfect pentru a-și arunca pe umeri cămașa de luptătoare în ilegalitate.
Întâlnirile de celulă, ținute în secret prin case conspirative, aureolate de pericolul dublu al urmăririi de către legionari ori de către Siguranță, aveau un caracter atât de erotic, încât simpla atingere a mâinilor se transforma într-un preludiu care risca de multe ori să-i dea de gol. Drumul până la cămăruța lui din Popa Soare părea nesfârșit, la fel și mica discuție preliminară care trebuia purtată, din politețe, cu gazda lui, o hoașcă cu zâmbet lubric, care spunea „evident că știu ce se întâmplă, dar hai să vă mai prelungesc puțin așteptarea”, dezbrăcarea febrilă de după ușa închisă, cu radioul dat tare, unde se auzea câteodată răcnind vocea supraomului de la Berlin, iar câteodată, să zicem, concertul pentru pian al lui Schumann și, în funcție de acest fundal sonor, împreunarea lor era fie frenetică și pasională, fie plină de tandrețe și de intensitate emoțională. De obicei, în cea de-a doua situație, Ida îi șoptea că-l iubește, iar el îi răspundea că respectiva inflamație a cordului e reciprocă, deși i se făcea rușine chiar când rostea aceste cuvinte, pentru că o mințea și pentru că i se părea ridicol să spună așa ceva. De aceea considera nespus mai erotice cuvântările lui Hitler, pentru că acel sex viguros, tovărășesc, sportiv îl excita mult mai mult decât romantismul lui Schumann și al Idei. Rămâneau apoi în întuneric, fumând, până când el făcea cafea la spirtieră și o beau umăr lângă umăr, la geamul care dădea în stradă – pentru că grădina era în spatele casei – spre Romulus, de unde se apleca amenințătoare spre ei fațada casei Rieber și a fabricii de trăsuri Rieber, cu ascuțimile lor neogotice, cu balcoanele ieșite în stradă și acoperișurile țuguiate, un implant imperial într-un târg de provincie, cum părea a fi Bucureștiul, mai ales în nopțile de primăvară, când înflorea zarzărul. Fabrica de trăsuri funcționa deja ca centru de depanare pentru carosabilele germane, așa că strada era în permanență păzită, iar aerul nopții era sfâșiat periodic de lătrături în limba lui Goethe. Paul avea să-și amintească mereu acele nopți cu aromă de cafea, flori de primăvară și sex ca pe un tărâm pierdut ireversibil, al potențialității. Pentru că-i era evident că Ida nu avea nicio ancoră aruncată în viitorul lui, era doar un element provizoriu, iar până la urmă ea a rămas ceva ce ar fi putut fi, chiar pentru propria lui ființă.
„Schimbarea trebuie să înceapă de undeva, tată, iar acel undeva nu e la țară. În primul rând, educația trebuie făcută în sânul clasei muncitoare, de acolo va începe revoluția.”
„Revoluția!!! Niciodată o revoluție nu a lăsat în urmă altceva decât sânge, moarte, sărăcie și teroare. Revoluția e ca o decompensare clinică, te stoarce și te lasă apoi epuizat. Schimbarea trebuie făcută lent și temeinic.”
„Asta-i gândirea unui laș și a unui burghez.” Și deodată amuțea, pentru că-și dădea seama că întinsese coarda, iar sufletul îi era inundat de dragoste pentru omul slab ca un ogar, cu mustața rară, care-și sacrificase întreaga viață pentru alții și care-l privea dintr-o dată cu amărăciune, o privire care durea mai mult decât o palmă sau decât niște cuvinte aspre.
Dar, cum sufletul lui era încă prins în ghearele unei vârste ingrate, pline de contradicții și de ură de sine, se detestă pentru slăbiciunea pe care o arăta, pentru simplul fapt că putea iubi, și ieși din salon val-vârtej, trântind ușa. Se încuie la el în cameră, unde rămase toată seara, fără a ieși măcar la cină, apoi își făcu bagajul și plecă la București cu primul tren de dimineață, târâindu-și prin praf valiza grea până la gară. Întregul drum cu trenul i-a fost bântuit de acea ultimă privire a domnului Poenaru, dar și de imaginea celor doi părinți luând cina singuri, în tăcere, cu sufletele grele. Când trenul a intrat în Gara de Nord, camuflată împotriva bombardamentelor, și a auzit strigătele în germană, țipetele vânzătorilor de covrigi, bragă și semințe, s-a lăsat cuprins de uitarea senzorială, cea a lașității prezentului.
[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 54-63]
