Minirecenzii (5)

 

Srećko Horvat, Slavoj Žižek, Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea

Cu un cuvânt-înainte de Alexis Tsipras

Traducere din limba engleză de Alex Moldovan şi Adrian T. Sîrbu

Idea Design & Print Editură, Cluj, 2014

ziz

Iată un estern cevapcici-tzatziki, remake intelectual şi politic al celebrului spaghetti western Il buono, il brutto, il cattivo! – E gândul ce te poate vizita la lectura discuţiei finale dintre Slavoj Žižek, Alexis Tsipras şi Srećko Horvat. Analogia e perfectă. Filmul lui Sergio Leone se termina cu un celebru „duel în trei”, Clint Eastwood, Eli Wallach şi Lee Van Cleef disputându-şi într-un cimitir comoara îngropată sub crucea unui necunoscut. La fel, filosofii ex-iugoslavi Slavoj Žižek şi Srećko Horvat, un sloven şi un croat, şi politicianul grec Alexis Tsipras par a se întâlni între ruinele UE pentru a descoperi mesajul noii stângi, rătăcit în protestele fără cap de tip Occupy, rămase la stadiul de indignare lipsită de program. Îl vom distribui în rolul celui bun pe Tsipras pentru că el dă formă politică şi reprezentativitate electorală mişcării europene a Indignaţilor. În intenţia nerostită dar vizibilă a cărţii, el ar încarna, cel puţin pînă apare altcineva, un „şi mai bunul”, figura aşteptată de Žižek, un/o Margaret Thatcher a stângii care, prin carisma sa, să reînsufleţească trupul Europei sociale prin reactualizarea ideii de egalitate radicală. El este prezentat şi se prezintă ca „omul serios”, gata să se apuce de guvernare şi să dea un chip uman politicilor europene post-austeritate. Urâtul din eastern-ului nostru este Slavoj Žižek. Şi nu doar pentru că la fel ca şi personajul Tuco Ramirez are în filmografia sa o scenă în cada de baie înspumată. Însă el ne joacă împreună cu Tsipras un renghi, la fel cum Blondie (Clint Eastwood) şi banditul mexican (Eli Wallach) joacă peste tot scena justiţiarului care-l predă pe răufăcător, pentru a-l salva din frânghia spânzurătorii după încasarea răscumpărării. Critica lor se rezumă la „capitalismul neoliberal” care a pus Grecia pe butuci şi nu găsim nicăieri vreun denunţ al imperialismului UE. Or, câtă vreme cei doi se mărginesc să promită o imposibilă reformare dinspre Sud a Europei în numele unui straniu realism, opus „utopiştilor” – pe cine se bazează în constituirea acestui Front Meridional: pe Italia lui Renzi? pe Spania lui Rajoi? pe Franţa lui Hollande? – e limpede că discursurile lor nu fac decât să prelungească agonia structurilor de protecţie socială a statelor Europei, întreţinând iluzia unei alternative atlantiste şi a unui capitalism bun. Evident filmul stă pe spatele personajului negativ: Sentenza (Angel Eye, în versiunea engleză) e un ucigaş plătit, însă unul care ţine la conştiinţa lui profesională. Pentru el, angajamentele sunt sfinte, chiar şi când victima plăteşte dublu pentru eliminarea comanditarului crimei. Asta înseamnă două contracte ferme! Îşi face treaba pe faţă, în opoziţie cu mascarada celorlalţi doi. Acelaşi spirit de consecinţă îl dovedeşte şi Srećko Horvat care vede cât de bine se potrivesc generalii naţionalişti croaţi în UE, toate discursurile lor sforăitoare despre eroismul slavilor catolici, reducându-se la strategii de îmbogăţire şi delapidare a avuţiilor naţionale în beneficiul propriu şi a unor „parteneri” occidentali. Periferia greacă sau croată este pentru el oglinda veridică a Europei, cu ascensiunea mişcărilor locale de extremă dreaptă, încurajată de politicile de austeritate, şi nu discursurile sforăitoare despre armonie ţinute la Bruxelles. Pistolul ironiei lui Horvat nu ratează ţinta când ciuruieşte ipocrizia umanismului occidental ce vede criza iugoslavă prin ochiadele pătimaş ademenitoare ale Angelinei Jolie sau privirea bulbucat visătoare a lui Bernard-Henri Lévi ca pe o luptă de triburi barbare şi naţionalisme iraţionale, fără niciun substrat social. Dar orice remake are slăbiciunile sale faţă de original, iar Srećko Horvat renunţă prea des la poziţia lui de pistolero mândru de independenţa sa pentru a-i servi drept scutier maestrului Žižek.

*

Éric Hazan, LQR : la propagande du quotidien, Raison d’Agir Éditions, Paris, 2006

haz

Primul studiu al unei limbi care luptă să rămână necunoscută. Autorul franco-palestinian îşi pune la bătaie competenţele de scriitor şi editor pentru a examina modificările limbii puterii din anii 60 până în zilele noastre. În ciuda referinţei franceze, LQR însemnând Lingua Quintae Respublicae, limba celei de a cincea republici, cea întemeiată pe Constituţia gaullistă din 1958, eseul surprinde impunerea unei limbi universale a neoliberalismului global. Ea poate fi franceză, rusă, engleză sau română, esenţa ei fiind de a-şi șterge particularităţile locale în numele unui jargon savant al specialiştilor. Specialişti în ce? Fără specializare particulară, noile elite politico-mediatice preiau o terminologie creată de comunicatele economiştilor şi tehnicile publicitare. E un limbaj născut spontan din guvernamentabilitatea liberală care, celebrând libertatea mărfii, vrea mereu să-şi facă uitat caracterul oprimant. Titlul volumului face trimitere la LTI. Carnetul unui filolog, observaţiile strânse între 1933 şi 1945 de către Victor Klemperer asupra transformărilor limbii germane sub presiunea totalitară a celui de-al Treilea Reich, de unde acronimul din titlu, Lingua Tertii Imperii. În afara ambiţiilor de critică socială incisivă, analizele nu se îndepărtează nici măcar cu un pas de la cărările deja bătute ale deplângerii abrutizării mediatice în lumea postdemocratică europeană sau a aplatizării expresivităţii limbii administrative şi politice când dă seama de conflicte sociale sau internaţionale. LQR… rămâne o colecţie de anecdotică jurnalistică  acolo unde cititorul ar aştepta o antropologie a limbajului în maniera lui Karl Kraus sau o critică flaubertiană a locurilor comune.

Claudiu GAIU

***

Ernesto Laclau, The Rhetorical Foundations of Society,

Verso, London & New York, 2014

lac

Ultimul volum al lui Ernesto Laclau, apărut la câteva săptămâni după moartea autorului, cuprinde o serie de articole răsfirate prin ultimii 20 ani, dar a căror distanță temporală nu le știrbește deloc coerența – dimpotrivă, o ridică la nivel de monomanie. S-ar zice că post-marxismul a murit mult mai devreme decât purtătorul său de drapel, sau că cel puțin dizolvarea teoriei sociale într-un fel de retorică transcendentală s-a încheiat cu mult înainte ca Laclau să pună pixul jos. Această împotmolire a gândului în formalism lingvistic e cu atât mai deprimantă cu cât contrastează puternic cu promițătorul volum de debut din 1977 – Politics and Ideology in Marxist Theory. Acolo, Laclau lua poziție (și una întotdeauna corectă) în cele mai importante dezbateri ale vremii (Gunder Frank – Brenner, Milliband – Poulantzas), iar noțiunile incipiente de post-marxism erau introduse, testate și puse la lucru în vecinătatea imediată a obiectului social. În volumul de caput, în schimb, odată stabilită natura quasi-transcendentală a operațiilor retoricii, aceste concepte (articulare, echivalență, metaforă, metonimie etc.) devin cu totul independente de vreo realitate istorică, veritabilă ontologie generală a socialului din care socialul a fost de fapt evacuat. Din această perspectivă, critica recurentă, obsesivă a lui Laclau la adresa lui Marx își dezvăluie adevărata sa miză: din Marx, Laclau nu și-l amintește decât pe Hegel, și încă un Hegel foarte grosier: proletariatul qua clasă universală, istoria ca teleologie, plus, desigur, infama „Introducere” la Critica economiei politice (povestea cu baza bate suprastructura). Marxismul de care se tot desparte Laclau nu are nici o tangență cu materialismul istoric. E doar un idealism rudimentar, rigid, și care trebuie înlocuit cu un idealism mai suplu, mai modern, mai ferit de prezumții de certitudine și mai atent la amenințarea coagulării sensului. Doar astfel, democrația liberală – și natura apodictică a formalismului său pluralist – poate fi reîntemeiată „critic” acolo unde ne-am fi așteptat la alternativa ei.

Alex CISTELECAN

 

 

 [Vatra, nr. 11-12/2014]

Minirecenzii (4)

Andrei Cornea, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii,

Humanitas, Bucureşti, 2014

miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii_1_fullsize

 

Un grup restrâns de oameni se opun conformismului ce defineşte genul omenesc şi de care doar foarte puţini se pot dezbăra. Nu, nu suntem în budoarul doamnei de Saint-Ange sau în castelul Silling ori în alt loc ascuns în care noncoformiştii marchizului de Sade îşi satisfac poftele libertine, departe de ochiul moralizator al plebei. E vorba de un soi mai auster de iubitori de libertăţi, care nu-şi doreşte alt lux decât „o mâncare ceva mai elaborată sau puţin vin, în loc de hrana de bază sau apă” (p.192). Lor le este destinată această colecţie de idei filosofice, snoave cu tâlc şi comentarii politice de actualitate. Să le luăm pe rând. Ideea principală a lucrării e că există o natură umană şi ea e caracterizată prin spirit de turmă şi animalitate gregară. În aceste condiţii ivirea libertăţii politice la greci sau, apud Benjamin Constant, a celei personale la moderni ţine de miracol. Aceste forme de independenţă faţă de programarea biologică a speciei au la bază libertatea morală care în raport cu evoluţia generală a Universului e un accident încă şi mai mare. Un lucru atât de rar nu are cum să nu stârnească puzderie de duşmănii. Aici intervine povestirea: cetatea e în pericol, barbarii sunt la porţile democraţiei liberale! Modelul e cel al istoricilor greci vorbind cu dispreţ despre orientul despotic persan. Deja scepticii antici se întrebau: cum ar fi arătat o istorie scrisă de persani? Am fi aflat poate că Marathonul a fost o înfrângere nesemnificativă într-o campanie egeeană reuşită a regelui Darius sau că războaiele medice au adus numeroase elemente de civilizaţie răsăriteană în viaţa rudimentarilor elini. Dar analiza clasicistului bucureştean se doreşte accesibilă şi populară, de aceea descrierile sale aduc mai degrabă cu filmele de săbii şi sandale şi mai ales cu recentul succes hollywoodian „300”. Un alt model istoric este Anglia victoriană şi în general Europa şi America de Nord de dinaintea Primului Război Mondial, epocă văzută prin scrierile lui Stefan Zweig şi conceptele lui John Stuart Mill: o lume a libertăţii aşadar, în care Charles Dickens e nevoit să lucreze în fabrică la 12 ani şi în care „pământul aparţinea tuturor” (p. 36-37), conform pomenitul scriitor austriac. Desigur, mai ales puterilor coloniale. De altfel, Cornea propune o versiune proprie asupra luptelor de decolonizare: popoarele Lumii a Treia s-au ridicat preferând să intre în sclavia conaţionalilor lor decât să accepte tutela binevoitoare a altora, în virtutea naţionalismului şi a dorinţei de înrobire proprii naturii umane (p. 148). Nevoia de a fi în lanţuri se arată fie în comunism care este „ascensiunea sclavilor din fire”, fie sub diversele democraţii sociale apusene pentru care autorul nu are o mai bună caracterizare decât de „tiranii renăscute” (p. 223). Iubitorul libertăţii constată cu obidă că toate aceste regimuri politice au susţinerea majorităţii, la fel cum Rusia de azi e o „tiranie susţinută la urne de majoritatea poporului”. Bineînţeles, era preferabilă Rusia lui Elţin, unde preşedintele îşi impunea voinţa politică îndreptând tancurile împotriva deputaţilor. Libertatea şi legalitatea nu sunt mereu în armonie. Până la urmă, forţa rămâne ultimul mijloc de a proteja libertatea, de aceea eseul susţine spionajul de masă, intervenţionismul militar occidental, politicile de austeritate economică. Altfel, omul nu învaţă să fie liber!

Bref, miracolul e că noii liberali ai literelor acceptă încă să convieţuiască alături de poporul pe care-l detestă.

 

*

Walter Benjamin, Stradă cu sens unic,

Traducere, prefaţă şi note: Christian Ferencz-Flatz

Tact, Cluj-Napoca, 2014.

 

 Walter-Benjamin__Strada-cu-sens-unic-130

Ceci n’est pas un livre! E o meditaţie despre scriitură la începuturile transformării ei în design publicitar. Şi în aceste vremuri ce-i mai rămâne de făcut autorului? Poate încerca să compună asemeni turistului planul urban al rămăşiţelor zilei din osteneala preumblărilor sale. Scrisul fragmentar se apropie de acţiune, de unde compararea autorlâcului literar cu arta saltimbancului şi a atletului. Îşi aproprie tehnicile jurnalismului destinate lecturii verticale, opuse aşezării seculare a scrisului orizontal, acceptă şi deturnează  „dictatura perpendicularei”, aşa cum a ştiut-o face Mallarmé prin exploatarea albului foii şi a dimensiuniilor semnelor din poemul tipografic al Aruncării zarurilor. Desigur, poate rămâne şi un cărămidar, autor al unor volume groase ce servesc drept mijlocitoare între două cataloage de arhive. Găsiţi aici şi liste de principii pentru actuala şi atotputernica scientometrie: „Dar când se vor scrie cărţile direct ca nişte cataloage? (…) În cuprinsul lor, valoarea opiniilor ar fi din start indicată prin cifre, fără ca acestea să fie totuşi puse în vânzare.” Optimismul lui Benjamin îl face să întrevadă aici un viitor al poeţilor redeveniţi rapsozi ca-n vremurile arhaice şi exploatând noul scris ideografic internaţional. În solida sa prefaţă, traducătorul încearcă să extindă această reflecţia asupra internetului şi noilor medii. Deunăzi, veteranul reportajului britanic în Orientul Mijlociu, Robert Fisk, medita asupra cazurilor de tineri occidentali plecaţi să lupte într-un jihad îndepărtat în urma unor convertiri treptate la un Coran electronic intransigent, fără prea mare legătură cu versetele revelate odinioară de arhanghelul Gabriel lui Mahomed. El concluziona că, departe de a fi versiunea modernizată a rubricii „poşta redacţiei” comentariile de sub articolele publicate pe net sunt locul exprimării libere a celor mai îngrijorătoare caracteristici ale personalităţiilor timpurilor noastre. Poezia sms-urilor şi chat-urilor dă seama de violenta naştere a lumii viitoare

Nu e nici o carte de aforisme. Nimic din arta concetrării frazei lăsată moştenire de Balthasar Gracián şi de la Rochefoucauld unui Guy Debord. Şi nici din străfulgerările sporadice à la Nietzsche sau Blaga ce pot cândva să-şi găsească dezvoltarea într-un capitol poetic sau într-un poem filosofic. E o carte ce ia forma inscripţilor unei străzi cu sens unic, dar cu numeroase ieşiri. Iar una din ele e chiar analiza crizei lumii burgheze care-şi refuză orice şansă de supravieţuire, evitând chiar şi cea venită prin surpriză, advenire ce necesită alt tip de atenţie decât tânguiala ridicată de intelectuali la rangul de filosofie a culturii. Lumea în criză e pentru Walter Benjamin cea a burgheziei germane înnămolită în instinctele de masă moderne, ce-o înstrăinează de vitalitatea adaptării, unde raporturile băneşti dau transparenţă completă, dar şi blochează totodată orice raport omenesc. E lumea a cărei expresie definitorie este ruşinea faţă de sărăcie şi înjosirea nevoiaşilor, reacţia celor respectabili în faţa propriului viitor.

*

Quentin Meillassoux, Le nombre et la sirène. Un déchiffrage du Coup de dès de Mallarmé,

Fayard, Paris, 2011.

517dsZ+6J6L._SY344_BO1,204,203,200_

Bingo ! Numărul câştigător e 707.

Se împlineşte un secol de când Mallarmé publica în La Nouvelle Revue française versiunea definitivă a poemului său Aruncarea zarurilor. Quentin Meillassoux, noul copil minune al filosofiei franceze, după dispariţia unui Deleuze sau Derrida, dacă e să ne luăm după mulţimea traducerilor şi, mai ales, a receptării americane, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât să dezlege misterul cuprins în cele 12 file ale celebrului poem în proză. Pasiune a lingviştilor şi mai rar a criticilor literari, numerologia este repusă în drepturi, după încercările infructuoase ale chomskienei Mitsou Ronat de a dezlega taina poeziei în numărul de silabe din versul alexandrin clasic, reproduse de versului liber din Un coup de dès. Meillassoux preferă să numere literele. Astfel, fila din mijloc a poemului începe şi se termină cu locuţiunea „COMME SI”, iar socoteala slovelor este egală cu suma păcatelor capitale sau, dacă preferaţi, cu cea a harurilor Sfântului Duh.

„COMME SI” … „COMME SI” = 7-0-7.

Comod în alegerea unui cod numeric pentru interpretarea literară e că odată ce ne-am oprit asupra lui, îl regăsim peste tot.

Deci nu e o poezie cu cod? Greu de spus, pasionante rămân însă rândurile junelui filosof când încetează numărătoarea şi-şi continuă meditaţia originală despre hazard, începută în eseul său După contingenţă. Pentru el, Stéphane Mallarmé e mesagerul unei modernităţi izbutite, acolo unde au eşuat Lamartine şi Nerval în poezie, Michelet şi Quinet în istorie, Hegel şi Comte în filosofie, Hugo şi Zola în roman, şi, în fine Marx într-un gen inclasabil al teoriei şi practicii. În Aruncarea zarurilor, poetul ermetic reuşeşte întemeierea unei religii civile lipsite de partea dogmatică şi a unei politici emancipatoare care nu se aseamănă cu povestea mântuirii. El devine părintele ascuns al unei metafizici viitoare pe care o nouă epocă şi-ar întemeia cunoaşterea şi organizarea socială. Mallarmé e în aceasta geamănul şi opusul lui Hegel, un filosof al totalităţii, al infinitului, care însă nu mai e, ca la maestrul german, un proces al Spiritului care se dezvăluie şi se cuprinde pe sine, chiar şi atunci când aparent se neagă. Infinitul mallarmean ar fi mişcarea Neantului, a absenţei Sensului, care determină chiar şi ceea ce pare să-i scape. Condiţia poeziei în evul modern e trăirea absenţei transcendenţei ca nimicire fecundă şi nu ca doliu nesfârşit. Celălalt frère ennemi al autorului francez este Richard Wagner. Amândoi vor să facă din artă o nouă religie, însă opera wagneriană nu e decât muzică ataşată legendelor Nordului şi nu sinteză completă a vieţii şi ficţiunii. Muzicianul revoluţionar nu a înţeles că trebuie să rupă cu reprezentarea pentru a depăşi creştinismul. Pentru Stéphane Mallarmé arta totală nu îşi poate găsi înspiraţia printr-o întoarcere la tragedia greacă (soluţia lui Nietzsche), deoarece Elada nu este decât o falsă origine. Creştinismul însuşi a căzut în această capcană construind liturghia pe o moştenire filosofică elină: (re)prezentarea Ideii. Or, în centrul ceremonialului poetic şi sacru al lui Mallarmé va fi nonreprezentabilul: ezitarea din aruncarea zarului decisiv, tremurul dinaintea unui naufragiu posibil. „Numărul unic care nu poate fi altul” despre care vorbeşte poemul e infinitul contingenţei cuprins în momentul căderii zarului.

Chiar dacă nu întru totul convingătoare, interpretarea lui Meillasoux are meritul de a ne reaminti că dacă primii filosofi francezi au numit filosofia „poezie sofisticată”, nu-i mai puţin adevărat că poezia marilor moderni e filosofie rafinată.

(Claudiu Gaiu)

***

Slavoj Zizek, Agon Hamza, From Myth to Symptom. The Case of Kosovo,

Dialekti, Pristina, 2013

 

perpara

Acest mic volumaş conţine o mare performanţă: ar fi putut scris chiar şi de către cineva care n-a auzit vreodată de Kosovo. Ceea ce ne demonstrează avantajele incontestabile ale formalismului lacanian atunci când e dus la ultimele sale consecinţe: că ne scuteşte cu totul de istorie şi empirie. Specificul istoric şi determinările materiale sunt cel mult nişte puncte de intersecţie ale arsenalului conceptual din pornire, iar subiectul – cum s-ar zice – e într-adevăr lacaniamente barat. În acest sens, Kosovo este aici, conform titlului, un simplu mit, un pre-text – înlocuibil cu oricare altul. Cât despre simptom, avem şi aşa ceva: alături de Srecko Horvat (împreună cu care Zizek a compilat volumul Ce vrea Europa?Uniunea şi necazurile cu ea, apărut recent la IDEA), Agon Hamza pare să configureze deja un tipar de discipolat şi co-autorat, în care un tânăr autor/cercetător, odată ivită şansa unică de a ieşi pe scena mondială de idei sub aripa protectoare a lui Slavoj Zizek, nu găseşte altă soluţie de afirmare decât să copieze până la indistincţie ticurile intelectuale ale marelui sloven: de la argumente, la bancuri, până la idiosincraziile şi incoerenţa-i specifică. O fi bine, o fi rău? Deocamdată pare cel puţin să funcţioneze.

*

Ernst Lohoff, Norbert Trenkle, La grande dévalorisation. Pourquoi la spéculation et la dette de l’Etat ne sont pas les causes de la crise

Traduit de l’allemand par P. Braun, G. Briche, V. Roulet

Post-editions, f.l., 2014

 

gdedevalhd

Cei doi economişti, membri ai grupului german Krisis, încearcă în acest volum să ofere o lectură a crizei economice actuale din perspectiva analizei formei-valoare, curent teoretic marxist avându-l drept înaintaş pe Isaac Rubin şi care a fost revigorat în ultimii ani prin textele unora ca Moishe Postone sau Hans Georg Backhaus. O încercare care dezvăluie avantajele dar totodată şi limitele, dificultăţile acestui curent de gândire: pe de o parte, un grad extrem de ridicat de abstractizare şi speculaţie filosofică, ce-şi ia drept punct unic de pornire prima secţiune din Capitalul şi mai ales teoria fetişismului mărfii, şi care – tocmai graţie acestei înalte abstractizări – are avantajul unei aplicabilităţi practic nelimitate, pe orice subiect general sau particular. Dar totodată o încercare care, pe de altă parte şi din exact acelaşi motiv (abstracţia maximă), riscă să întindă nucleul teoretic originar (bateria conceptuală valoare/muncă/marfă/bani) peste limitele plauzibilităţii şi, în tentativa de a explica orice fenomen prin trimiterea la dinamica acestui arsenal categorial, să rateze astfel specificul subiectelor discutate. Măsura în care aceste două aspecte, pozitiv şi negativ, sunt negociate ţine până la urmă de abilitatea autorilor din cadrul acestui curent: la Rubin sau Postone, speculaţia filosofică suculentă şi densitatea gândului aproape că fac inutilă aplicarea teoriei la fenomene particulare, contemporane. La Lohoff şi Trenkle, stilul lemnos de economişti precum şi subiectul ales (criza actuală) fac ca în prim plan să iasă mai degrabă dezavantajele acestei teorii. Astfel, încercarea de a citi criza economică declanşată în 2008 prin lentila analizei formei-valoare sfârşeşte practic în a postula – în ciuda voinţei autorilor – două fire istorico-narative între care legăturile sunt tot mai greu de distins: pe de o parte, o dinamică automată a legii valorii, care face ca acest mecanism de bază al modului capitalist de producţie să-şi fi atins deja limitele acum aproape o jumătate de secol (anii 70). Pe de altă parte, o evoluţie actuală a capitalismului care pare să fi devenit independentă de producţia efectivă de valoare şi care se susţine doar pe infuzia de încredere şi speranţă prin care băncile centrale şi statele încearcă să menţină intactă şi în perpetuă expansiune bula capitalului fictiv. Problema nu e doar raportul de esenţă vs. aparenţă pe care aceste două fire narative îl postulează; problema e încăpăţânarea cu care capitalismul actual refuză să abandoneze iluzia acumulării fără valoare şi să recunoască astfel sfârşitul logicii sale. Iar pentru un fenomen care, în ciuda naturalităţii pe care toată lumea i-o presupune, nu are decât trei-patru secole vechime, a explica jumătate de veac din evoluţia sa doar în termenii întârzierii aparenţei faţă de esenţă pare să sufere puţin la capitolul acurateţe istorică.

(Alex. Cistelecan)

[Vatra, nr. 10/2014]

 

 

Minirecenzii (3)

Jonathan Wilson, Inverting the Pyramid. The History of Football Tactics, new edition

Orion Books, London, 2014

 inverting-the-pyramid

Există mai multe feluri în care fotbalul e mai mult decât fotbal. Există, mai întâi, varianta Traian Ungureanu, în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport ne(prea)fiind niciodată de fapt aşa ceva: aici, isprăvile individuale de pe teren sunt expresia imediată a unor mari destine naţional-culturale, reflecţia spontană a unor conjuncturi epocale şi evoluţii civilizaţionale. Viteza şi uşurinţa cu care pasele şi driblingurile sunt traduse în semne ale declinului occidental, mărturii ale triumfului barbariei sau indecşi ai spiritului protestant te fac să te-ntrebi de ce mai pierd vremea bieţii jucători alergând de colo-colo pe teren când ar putea face direct Cultură Mare. Cealaltă variantă, ilustrată excelent de Jonathan Wilson, e cea în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport nefiind totuşi altceva decât fotbal: adică, un microsistem (două echipe de 11 jucători, confruntându-se după un anumit sistem de reguli) care generează o anumită dinamică şi îşi scrie o anumită istorie tocmai ca rezultat al inovaţiilor tactice pe care le permite şi provoacă acest microsistem. Pe scurt, o lectură structural-istorică, diametral opusă cifrului suprastructural-destinal în care se prezintă pentru TRU fenomenul fotbalistic. Dacă, în mâinile lui TRU, fotbalul se transformă într-un joc cu mingea la perete, în care golurile şi ratările ricoşează imediat în confirmări ale obsesiilor neoconservatoare ale autorului, la Jonathan Wilson relevanţa socială a fenomenului fotbalistic rezultă tocmai din insistenţa cu care autorul zăboveşte asupra fenomenului analizat, încercând să-i despacheteze istoria ca o serie de soluţii parţiale de articulare a tensiunilor care subîntind acest sistem (strategie vs. improvizaţie, tactică vs. talent, sistem vs. individ). Departe de a fi o istorie aridă a sistemelor şi contra-sistemelor tactice din fotbal, cartea lui Wilson ne arată, tocmai, că there’s plenty of drama in the structure şi că, într-un fel, tocmai prin asta, fotbalul ne spune ceva mai mult decât scorul.

* 

Giorgio Agamben, Pilato e Gesu

Nottetempo, Roma, 2013

 

pilato-e-gesu-d227

În tradiţia deja încetăţenită de mici eseuri care însoţesc şi dezvoltă marginal proiectul Homo sacer, ultimul volum al lui Giorgio Agamben se opreşte asupra întâlnirii dintre Isus şi Pilat, pe care o citeşte ca pe o confruntare – în cele din urmă ratată – dintre ordinea lumii, supusă ideii de justiţie, şi ordinea divină, întemeiată pe principiul salvării. Judecarea lui Isus de către Pilat şi caracterul său paradoxal – un proces care nu se soldează cu o judecată, ci doar cu o condamnare – devin astfel punctul în care cele două lumi se întâlnesc pentru o clipă, doar pentru a se separa pentru totdeauna. Ceea ce devine astfel imposibil e, în acelaşi timp, o teologie politică creştină şi o justificare teologică a puterii profane. Dar, într-o mişcare tipică pentru abordarea lui Agamben, ceea ce pare a fi o condiţie originară, anistorică sau chiar pur etimologică, este identificat cu însuşi specificul istoriei şi al modernităţii: aici, neîntâlnirea dintre ordinea profană a justiţiei şi ordinea divină a salvării traduce însăşi natura modernităţii, înţeleasă ca proces nesfârşit şi fără posibilitate de judecată finală, altfel spus, criză permanentă.

(Alex Cistelecan)

***

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Polirom, Iaşi, 2014

 nevoia-de-miracol-fenomenul-pelerinajelor-in-romania-contemporana_1_fullsize

Romanul începe într-o gară, mai precis în Gara de Nord, iar zumzăiala matinală de babe evlavioase şi călugări somnoroşi acoperă primele însemnări ale autorului. Toate gările se aseamănă între ele. (…)

Se poate începe cronicheta best-seller-ului lui Mirel Bănică parafrazând primul alineat din Dacă într-o noapte de iarnă un călător… al lui Calvino. Atât doar că naraţiunea cercetătorului brăilean – locuieşte şi lucrează în Capitală, dar pomenirea frecventă a locului de baştină e o folositoare tehnică de acroşare a intervievaţilor – debutează pe 13 octombrie 2009, în trenul ce-i duce pe închinătorii sfintei Parascheva către Iaşi. Să spunem din capul locului că e o reuşită literară şi nu una întâmplătoare. Antropologul deghizat în pelerin sau, mai degrabă, pelerinul împăvăzat de studii antropologice socoate că scriitura poetică şi condeiul romancierului sunt singurele căi de pătrundere a pietăţii populare. Rămân în urma lecturii o mulţime de scene memorabile: perechea de gangsteri ce-şi fac loc către moaştele aducătoare de bunăstare prin cruzimea din priviri şi forţa unui BMW 4X4 cu care vor să treacă peste masa de credincioşi; jandarmul cultivat ce recunoaşte în cercetător un confrate în ale credinţei şi-i propune să-l strecoare fără aşteptare lângă racla sfinţită; ori poliţia în civil care-l „umflă” pe bietul specialist în sociologia religiei, văzând în carnetul de notiţe şi aparatul de fotografiat însemnele unei autorităţi concurente. Notele de teren ce ocupă trei sferturi din lucrare alcătuiesc totodată un tulburător roman social, prin vizitarea peste ani a aceloraşi locuri. Vedem în prima sa descindere la Suceava mândria unui vânzător de cute, ce-l ia peste picior pe curiosul orăşean care chipurile ar avea nevoie de o sculă de ascuţit coasa. Un an mai târziu, din ţăranul sfătos, criza economică, vârsta biologică şi răspândirea motocositoarelor mai lăsaseră doar un om necăjit.

Volumul ne reaminteşte că unealta principală a antropologului e trupul său şi că, spre deosebire de cerşetorul ce-şi expune rândurilor de pelerini mutilările spectaculoase, el trebuie să-şi folosească instrumentul cu discreţie, prin epuizarea în drumuri grele, pe trenuri de noapte şi în lungi aşteptări printre confraţii săi întru rugă. În cazul de faţă, un instrument la fel de important al analizei este conştiinţa scindată, dacă nu de-a dreptul nefericită, a „pelerinului între pelerini”, obligat să se dedubleze în cercetător obiectiv al fenomenului la care ia parte. Mirel Bănică e un scriitor al organicităţii maselor de oameni, al regrupărilor spontane şi aglutinărilor forţate, al schimburilor de pomeni şi păreri la ceas de seară, al mirosurilor aşteptării miilor de drumeţi adunaţi de relicvele binecuvântate. E în acelaşi timp un critic al privirii mass media care ratează ansamblul în căutarea detaliului răvăşitor, copleşitor, moralizator şi batjocoritor. Printre rânduri, sunt trimise câteva săgeţi şi către o intelectualitate ortodoxizantă, incapabilă de o apropiere de trăirile sincere ale conaţionalilor lor.

Nici titlul cărţii, nici cuvântul înainte nu avertizează că „România contemporană” invocată de autor e una mărginită la universul ortodox. Singura alteritate religioasă e prezenţa restrânsă a greco-catolicilor la locurile sfinte pravoslavnice. Ratează astfel marile pelerinaje catolice, cel bucovinean de la Cacica sau cel secuiesc de la Şumuleu (în treacăt fie spus, cel mai mare din ţară). Varietatea etnico-confesională a istoriei pelerinajelor din România e indicată în postfaţa lui Sorin Antohi, cu precizarea că recunoaşterea ei e o piatră de hotar pentru inimile pelerine. Dar şi pentru contextualizarea unei cercetări, am adăuga noi.

Sceptic în privinţa posibilităţii unei depline neutralităţi axiologice, autorul nu se refuză exerciţiului formulării unor judecăţi de valoare. Avem astfel „memoria lungă a comunismului” – sintagma chemată mai peste tot pentru a da seama de tensiunile dintre pelerini, de fricile provocate de aparatul de fotografiat, de aroganţa politicienilor, de comportamentul oprimant al jandarmilor, etc. Dar memorie înseamnă şi uitare, prin urmare e lăsată deoparte discuţia privind trecutul legionar al unor „sfinţi ai închisorii” recuperaţi de religiozitatea popular-televizuală. Cultul lor e îngăduit de BOR şi promovat uneori cu jumătate de gură, dar tot mai des cu gura întreagă, de istorici, politicieni, jurnalişti, ierarhi ecleziali, toţi slujind preschimbarea istoriei ortodoxiei sub comunism într-o martirologie.

Cartea risca să fie o capodoperă, dacă şi autorul risca să-şi pună în joc valorile religioase.

 *

Michael Walzer, Revoluţia sfinţilor. Un studiu despre originea politicii radicale

Traducere de Ciprian Şiulea, Tact, Cluj, 2013

 ???????????????????????????

Revoluţia înseamnă libertate! – iată o prejudecată surpată de analiza istorică a modernităţii, care ne arată că în spatele transformărilor politico-spirituale izbutite stau stăpânirea de sine, supravegherea celor apropiaţi şi constrângerile impuse societăţii.

Studiu clasic asupra politicii puritane şi al universului ideatic şi sentimental al făptuitorilor primei revoluţii moderne: Oliver Cromwell şi sfinţii calvinişti. Revoluţionarii iacobini şi bolşevici ar reproduce prin gravitatea şi autocontrolul lor această primă experienţă revoluţionară modernă.

Lucrările lui Norbert Elias ne-au obişnuit cu opoziţia dintre burghezul parizian, care imită în purtarea şi vorbirea sa pe curteanul de la Versailles, şi funcţionarul german, kleinbürger al cancelariilor sau universităţilor, dispreţuit de nobilimea germană francofonă. Cartea lui Walzer descrie fizionomia unui alt model de civilizare modernizatoare: pastorul puritan, format în exilul politic impus de regina Maria (Bloody Mary) sau în surghiunul voluntar al conştiinţei sale în mijlocul păcătoasei Londre. El pregăteşte apariţia comerciantului liberal al lui John Locke, care nu mai are nevoie de zelul şi controlul totalitar exercitat de primul asupra marii nobilimi excentrice, sărăcimii trândave sau negustorilor puşi pe căpătuială. Ei au nivelat societatea şi introdus un spirit egalitar şi contractual în familii şi în politică în scopul instalării în Marea Britanie a unei comunităţi sacre cu aşteptări milenariste. Opusul iese din căile bătute ale exegezei marilor nume ale filosofiei şi teologiei pentru a bate terenurile înţelenite ale predicaţiei populare.

Un rol important este acordat analizei războiului, care din luptă interioară cu demonii devine nouă strategie militară, testată mai întâi de trupele suedeze ale lui Gustav II Adolf, apoi de Noua Armată Model a parlamentarilor englezi antiregalişti din 1645-1648. Fideli analizei lui Michael Walzer, putem duce mai departe comparaţia între „victoriile providenţiale” ale trupelor lui Cromwell şi bătălia „miraculoasă” purtată de trupele revoluţionare franceze la Valmy (1792), unul din semnele naşterii Marii Armate napoleoniene. Putem alătura comparaţiei rolul disciplinei şi coerciţiei în constituirea Armatei Roşii în 1919 şi a victoriilor sale din prima jumătate a secolului XX.

Versiunea românească a Revoluţiei sfinţilor e un tur de virtuozitate a traducătorului care redă numeroase extrase din engleza pastorală a secolelor XVI-XVII, citate de Walzer. Intrăm în atmosfera de suspiciune totalitară a familiei puritane descrise de John Dod şi Robert Cleaver în A Godly Form of Household Government (1598):

„Copilul mic care stă în leagăn este în acelaşi timp îndărătnic şi plin de afecte; şi chiar dacă trupul său este mic, el are o inimă mare şi e cu totul înclinat spre rău (…). Dacă această scânteie este lăsată să crească, ea va mătura şi va arde complet întreaga casă. Căci noi suntem schimbaţi şi devenim buni nu prin naştere, ci prin educaţie. (…) Prin urmare, părinţii trebuie să fie precauţi şi circumspecţi (…) trebuie să îi admonesteze în mod corect şi tăios pe copiii lor pentru vorbe şi fapte rele.”

 *

Immanuel Wallerstein, Pentru a înţelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume

Traducere de Ovidiu Ţichindelean, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2013

 

pentru-intelege-lumea-206261

Un epitaf al lumii moderne! Asta încearcă să scrie şcoala de gândire socială pornită de la lucrarea lui Immanuel Wallerstein Sistemul mondial modern (1974). Gândind „revoluţia” cultural-societală din 1968 ca sfârşitul imaginii unei lumi care s-a construit începând cu secolul al XVI-lea, această filosofie istorică nu-şi atinge oare limitele? Mai e loc azi pentru conceperea unui sistem acolo unde nicio lume nu mai reuşeşte să se încropească: un (ne)loc al crizei continue şi al războiului fluid interminabil?

Avem aici un bilanţ al cercetării a sistemelor-lume din anii 70 până azi, redactat de capul acestui curent de istorie totală. Concepţia discutată s-a ivit din denunţarea specializării disciplinelor universitare care traduc o artificială divizare a umanului în economic, politic şi social, din expunerea iluziilor unei practici savante a istoriei moderne ce explica autonom evoluţia fiecărui stat, din critica etapizării timpului istoric în epoci (sclavagism, feudalism, capitalism) prin care toate popoarele ar trece mai devreme sau mai târziu. Explicaţiile globale produse de admiterea existenţei unui unic sistem-lume dau o viziune asupra umanităţii secolului XXI extrem de apropiată de doxa jurnalist-politică ce reduce prezentul la două fenomene: globalizarea şi terorismul. Apropierea celor două perspective înseamnă şi imposibilitatea suprapunerii lor, prima fiind o încercare de a da seama de complexitatea realităţii, cealaltă caricatura acestei descrieri.

Pentru relecturi şi confruntări cu alte viziuni ale modernităţii, traducătorul a pregătit un util glosar al terminologiei wallersteiniene.

 *

Leonardo Boff, Ética da vida. A nova centralidade,

Record, Rio de Janeiro, 2009

etica-da-vida-leonardo-boff-8501086878_200x200-PU6e466b0f_1

Ruptura dintre mişcările sociale sud-americane şi stânga europeană vine în parte şi din dimensiunea spirituală a celei dintâi, neînţeleasă de marxiştii Bătrânului Continent, rămaşi obedienţi faţă de un laicism pozitivist de secol XIX, camuflat uneori de fineţurile filosoficale postmoderne. În mod spontan, europenii consideră referinţele discursurilor emancipatoare din lumea latino la zeităţi precolumbiene sau la Hristos-ul nevoiaşilor ca rămăşiţe ale unei gândiri premoderne. În ciuda acestei dogme pseudo-iluministe profesată de progresişti la Londra sau Paris, credinţa era iniţial parte din învăţătura şi practica mişcărilor populare, cel puţin la Rousseau sau la Robespierre.

În cartea de faţă, cel mai prolific teoretician al Teologiei Eliberării descrie în culori sumbre criza ecologică şi spirituală a umanităţii. Fidel mesajului evanghelic, în scrierile şi cuvântările sale, el pune şi speranţa unei renaşteri în spatele catastrofelor, poate, purificatoare. Publicaţia reuneşte diverse intervenţii ale preotului brazilian în forumuri sociale în care claritatea sa filosofico-pastorală este reclamată. Leonardo Boff propune o lectură creştină a istoriei ultimilor 400 de ani în care omenirea a creat un sistem social generator de mizerie şi distrugător al naturii. Ecologia socială la care aderă denunţă prăbuşirea simultană a omului şi a Terrei, a avansării mână-n mână a sărăciei şi pustiului toxic. Nu vorbim de un teoretician retras, căci îl găsim implicat în luptele regionale cum e cea împotriva „hamburgerizării” Americii Centrale: distrugerea pădurii şi a aşezărilor din istmul american în scopul lărgirii păşunilor ce alimentează reţelele McDonald’s. Scriitorul sud-american caută să spiritualizeze aceste lupte căutând sprijin în diverse tradiţii sapienţiale şi religioase şi acuzând orgoliul bisericilor creştine de a se pretinde posesoare a monopolului revelaţiei divine şi a mijloacelor de mântuire. Totuşi, prin universalismul său constitutiv, creştinismul, crede Boff, ar putea să dea un temei noii lumi, în care destinul naţiunilor a apus, călăuzindu-ne spre formarea unei „comunităţi a Pământului” opuse „Imperiului”, actuala paradigmă a globalizării.

(Claudiu Gaiu)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

Minireceznii (2)

 

Alexandru Polgár, Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel

Idea Design & Print, Editură, Cluj, 2013

diferenta-dintre-conceptul-206258

 

O şlefuire a instrumentelor conceptuale pentru a gândi revoluţia sub forma unei decizii (în sensul lui Kierkegaard, adâncit de Heidegger) de răsturnare a capitalismului, prezentată sub forma unui studiu subiectiv şi academic despre un filosof major al epocii noastre, Gerard Granel (1930-2000). Radicalitatea gândirii e ceea ce rămâne după epuizarea experienţelor politice emancipatoare ale modernităţii, istovire camuflată tot mai puţin de competiţia electoralistă. Ceea ce falsifică aparentele deosebiri politice între o falsă stângă şi o falsă dreaptă e temeiul lor comun: Piaţa ca mod de manifestare al fiinţării. Piaţa ca esenţă a Fiinţei nu este anunţul unei noi epoci venită după lumea veche, evul mediu şi modernitate, ci blocarea procesului de constituire a oricărei lumi, căci esenţa sa este de a refuza orice limitare în numele unei producţii infinite. Odată cu marginile ce hotărau lumea, sunt măcinate şi caracterele ce defineau cândva diversele tipuri istorice şi geografice ale umanităţii. Cvasilumea noastră rămâne populată de stafiile indistincte a unor mărfuri-producători-consumatori. Granel aprofundează istoria citită de Heidegger sub forma unor noduri de gânduri metafizice în care Fiinţa se dă ascunzându-se, dar, în interpretarea sa, Fiinţa îşi pierde caracteristicile solare, întunecându-se, devenind sursa oricărei limitări ce face posibilă alcătuirea lucrurilor şi fiinţelor. Se preschimbă în Diferenţă! Deschiderea faptul de a fi în lume, de la care pornea analiza existenţială a lui Heidegger, se transformă în rană, buze ale rupturii, oferind uneltele de limbaj necesare pentru a înfrunta direct criza economică, catastrofa ecologică sau excluderea ca anomalii ce devin norma vremii noastre. Contemplarea diverselor sfârşituri ale Infinitului ce nu-şi mai opreşte re-producerea, sfârşind cu tot ce-i stă în cale!

 

 

*

Giorgio Agamben, Mijloace fără scop. Note despre politică, trad. Alex Cistelecan,

Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013.

Giorgio-Agamben__Mijloace-fara-scop-note-despre-politica-130

 

Succesul ne face optimişti! E o colecţie de articole, majoritatea publicate în presa cotidiană, unde autorul îşi reia şi ilustrează temele favorite: viaţa nudă, homo sacer, biopolitica, starea de excepţie. E bună o recapitulare, dar mondenitatea mass-media îşi pune amprenta asupra unei gândiri ce găseşte în tăceri şi în alegerea temelor numeroase înrudiri cu viziunea despre lume a unui lazy journalism foarte util puternicilor zilei. Astfel, propunerea de „extrateritorialitate reciprocă” –  ce ar trebui să regleze conflictul israelo-palestinian sau constituirea unei Europe dincolo de naţiuni, în care fiecare s-ar vedea pe sine ca refugiat, înainte de a se simţi cetăţean al unei entităţi naţionale. Jocuri intelectuale fără mare legătură cu realitatea: sub bombardamentele Ţahal sau sub regulile de austeritate impuse de Germania, palestinianul sau grecul ar putea să fie mai puţin entuziasmat de statutul său filosofic de erou în avangarda popoarelor desprinse de pământul sau de suveranitatea lor. Avântul speculaţiei lăsă mereu în uitare existenţa raporturilor de forţe. Şi atunci, dacă la baza scrierilor stă oralitatea, la baza limbii oficiale e argoul, iar la baza sedentarismului un nomadism originar, acest temei slab, elementul secund al relaţiilor de mai sus, e înscăunat ca principiu utopic al politicii. Din nefericire pentru ultimele triburi ale oralităţii, pentru minoritari şi pentru nomazi, scrierile politice ale lui Agamben rămân doar simple exerciţii literar-filosofice!

 

 

*

Charles Melman, Omul fără gravitate. A juisa cu orice preţ, trad. Dan Radu, Horaţiu Trif, Virgil Ciomoş,

Eikon, Cluj-Napoca, 2012

res_771c8af5aca7d12cf8bdf73cda6c728f

 

Dacă omul nou al socialismului real nu a existat decât ca logo al propagandei prosovietice, imagine recuperată de birocraţia culturală anticomunistă sub forma monstrului apatrid (eventual evreu) şi torţionar (eventual incult), capitalismul liberal a reuşit o transformare radicală a umanităţii: omul egalităţii şi toleranţei culturale, clona perfect adaptabilă cerinţelor economiei de piaţă. O discuţie între doi psihanalişti, Charles Melman răspunzând întrebărilor lui Jean-Pierre Lebrun, sau psihanaliza descotorosită de jargonul ei de specialitate pentru a da seama de nevoile epocii: noua economie psihică instituită de cel mai recent capitalism. Acest elev a lui Lacan riscă şi un pronostic: evoluţia societăţii spre un „fascism voluntar” chemat de confuzia unei comunităţi în care toate dorinţele de juisare devin exigenţe politice emancipatoare. Discuţia asupra imaginii psihanalizei, ce face azi figură „reacţionară” prin limbajul său despre autoritate, lege sau diferenţă sexuală, se întinde asupra riscurilor destinului uman.

 

*

Jacques Sapir, La Démondialisation,

Seuil, Paris, 2011.

9782021034981

 

Pentru economistul francez, secolul XXI este definit de refluxul globalizării economice, a reîntoarcerii statelor şi a războaielor lor. E un manifest internaţional chemând la o demondializare concertată menită să atenueze violenţe schimbăriilor deja începute. E totodată o solidă lecţie de istorie economică contemporană, cu descrirea riguroasă a celor două valuri ale globalizării şi a distrugerilor lor: 1) globalizarea pieţelor plasată sub egida liberului schimb; 2) globalizarea financiară a dereglementărilor produse sub egida Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale şi Comunităţii Europene. Consecinţele lor: punerea în competiţie şi distrugerea sistemelor sociale (indemnizaţii de şomaj, sănătate, pensii); transformarea imediată a crizelor locale a marilor centre financiare în crize mondiale; austeritatea europeană ca produs al excedentelor comerciale germane. Dacă voluntarismul politic al lui Sapir ne poate lăsa sceptici, volumul e în schimb o documentată răsturnare a mitului încă vioi al “blândului comerţ”: azi, ca şi ieri, nava de război a precedat corăbiile de negustori!

 

 

(Claudiu Gaiu)

 

 

 

Minirecenzii (1)

Horia-Roman Patapievici, De ce nu avem o piață a ideilor

 Humanitas, București, 2014

ebook-de-ce-nu-avem-o-piata-a-ideilor-horia-roman-patapievici-humanitas-evobook

Se ia o premisă radical idealistă (ideile și schimbul de idei dintre profesioniști sunt cele care susțin și construiesc realitatea socială obiectivă) și se cuplează cu o observație empirică indiscutabilă: deși avem filosofi și cărți de filosofie românești (dovadă succesul de casă al știm noi cui), ele nu creează o școală, o direcție și o piață de idei. Concluzia imediată: atâta timp cât alde Sorin Lavric și alții nu se vor mobiliza să instituționalizeze ideile maeștrilor într-o structură de continuitate, dând astfel substanță și fundament realității românești, riscăm ca, mâine-poimâine, să nu mai vedem nimic pe geam și să nu ne mai înțelegem om cu om. Ceea ce n-ar fi tocmai plăcut.

Dar mai există o soluție, pe care tocmai autorul – sau „editorul [său] exemplar” – o pune în practică în acest volum: se ia o carte de acum câțiva ani (Despre idei & blocaje [2007], care deja în sine era propria ei reeditare, mai bine de jumătate constând doar din reformulări, recapitulări și anexe), i se lipește o scurtă prefață de actualizare prin reconfirmare, și se scoate la vânzare cu un cu totul alt titlu. După care ne întrebăm serios de ce nu avem o piață a ideilor.

 

*

Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coord.), Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori

Curtea Veche, București, 2013

bisnitari_descurcareti_coperta1

„Tataie, cum a fost viața dumitale de când te-ai născut și până în ziua de azi?”.

Palpitant, relevant și, mai ales, autentic ca o călătorie cap-coadă cu Iași-Timișoara. Cam aceeași proporție și aceeași probabilitate să dai peste povești interesante, cu tâlc, utilizabile, sau dimpotrivă, perorații, banalități și sforăieli interminabile. Tot acest ghiveci consistent de chit-chat presărat cu informație istoriografică e ținut laolaltă, desigur, de pretextul și principiul – atât de venerat astăzi – al experienței directe, contactului imediat, într-un cuvânt: al autenticității.  Problema cu genul acesta de experiență a autenticității, comprimată și directă ca-ntr-un compartiment cu ușile închise, este că, totuși, la un moment dat trebuie să mai ieși pe coridor, la aerisire. Munca istoricului sau a sociologului abia de-aici începe.

 

*

N. Larsen, M. Nilges, J. Robinson, N. Brown (eds.), Marxism and the Critique of Value

MCM’ Publishing, Chicago, 2014

Page_1

În principiu, volumul ar trebui să fie un mic eveniment editorial – prima prezentare în engleză a grupului german Krisis, descendent al celei mai interesante direcții de analiză din genul marxist, și anume critica valorii. Practic însă, linia ereditară a Wertkritik-ului trebuie să fi suferit undeva un grav moment de inflexiune, dacă de la textele entuziasmante ale unui Isaac Rubin sau Moishe Postone ea ajunge astăzi să constea în a plimba impasibil același nucleu conceptual ready made peste toate domeniile posibile ale existenței sociale și în a proiecta, totodată, implicit și la tot pasul, metafore romanțate despre abstractizarea fatală a concretului și alienarea omului în medierea socială. Oare să fie chiar nevoie de toată dantelăria marxistă a criticii valorii ca să aflăm că modernitatea și Iluminismul, cu universalismul și egalitarismul lor, sunt sursa tuturor relelor, că apocalipsa socială (sfârșitul capitalismului) a și venit, dar că salvarea constă în răzgândirea interioară a fiecăruia și în decuparea unor oaze de comunitate i-mediată și rezistență prin agricultură? Pentru toate astea îl avem deja pe Dan Puric.

 

 *

Ellen Meiksins Wood, Liberty & Property. A Social History of Western Political Thought from Renaissance to Enlightenment

Verso, Londra & New York, 2012

Untitled

„For all its dangers, Enlightenment universalism has provided a theoretical underpinning for emancipatory projects much more effective than anything postmodernists have been able to devise”. O excelentă lectură a canonului teoriei politice moderne, în care textele fondatoare ale democrațiilor occidentale (Locke, Rousseau etc.) sunt proiectate pe propriul lor fundal istoric marcat de nașterea capitalismului și a statului modern. O resursă teoretică necesară în confruntările ideologice actuale, în care iluminismul modern este, pe de o parte, istoricizat și dez-abstractizat, prin raportarea sa la determinările obiective, variațiile locale și interesele dominante din epoca articulării sale, și (parțial) reabilitat, pe de altă parte, ca instrument de emancipare politică în continuare preferabil alternativelor aflate azi la ofertă.

 

*

Hannah Arendt, On Revolution

Penguin Classics, 2006 [ed. orig. Viking Press, 1963]

 9780143039907

Visul umed, revoluționar, al liberalismului contrarevoluționar, expresia filozofantă, sublimată în înțelepciune, a anticomunismului american.

O relectură „istorică” și „filosofică” a conceptului și fenomenului de revoluție, care urmărește obsesiv, din premise până-n concluzii (nici doi pași, în fond), aceeași teză și misiune: să curețe revoluția (ideea cât și istoria ei autentică) de orice depunere sau ingerință a chestiunii sociale – și implicit de orice tentație sau urmă socialistă. Revoluția astfel revoluționată este un fenomen pur politic, din care lipsește și trebuie să lipsească orice aspect legat de constrângerile imediate, materiale și economice ale existenței individului, care sunt, ne spune Hannah Arendt, supuse iremediabil necesității și incapabile să poată fi vreodată sublimate în politic altfel decât prin teroare și totalitarism. Pe scurt, o disecție cu paloșul a fenomenului revoluției, în două mari hălci opuse: pe de o parte, revoluția bună, liberală și democratică, în care s-a luptat pentru politică, libertate și individ, și care se potrivește cumva istoric cu revolta micilor proprietari de afaceri și marilor proprietari de sclavi împotriva taxatorului britanic (pe scurt, Revoluția Americană), și pe de altă parte, revoluția nasoală, cu teroare și inevitabil totalitară, în care s-a murit degeaba pentru chestiuni frivole și oricum eterne, precum sărăcia și inegalitatea – concept de revoluție prin care Arendt vizează, desigur, Revoluția Franceză, dar mai ales, pe cât se poate așa mai peste umăr, Revoluția din 1917. Dacă nu luăm în calcul victimele colaterale – cum ar fi istoria, sacrificată rapid pe eșafodul gata pregătit al argumentației autoarei – se poate spune că misiunea reușește. Altfel, tot așa cum în Condiția umană conceptele și treptele existenței umane (muncă-lucru-acțiune, necesitate-libertate, economie-politică) se nășteau imaculat din experiența grecească și treceau direct în tabla de valori eterne, eliberate de orice pată istorică precum prezența covârșitoare a sclaviei în democrația originară ateniană, la fel și aici, opoziția revoluție americană bună, pentru libertate vs. revoluție franceză/rusă rea, pentru egalitate, saltă prin fenomenologia efectivă a revoluției, către teza finală, fără să se-ncurce vreodată în vreo complicație a istoriei efective, precum masacrul populației indigene, sclavia, imperialismul ș.a.m.d.

Dar oare să mai aibă rost să maltratăm în felul acesta istoria revoluțiilor, când avem acum exemplul perfect de revoluție curat liberală în fața ochilor? Unde oare întâlnim acest teatru în care cetățenii liberi se mobilizează ca niște spirite abstracte, imaterializate, și totuși ca la un semn, în vederea unei experiențe pure a libertății – ca să instituie, altfel spus, spațiul separat, golit de orice conținut și totuși autosuficient al politicului, ca să vegheze în mod pozitiv o libertate pur negativă, din care orice chestiune socială, materială și economică este respinsă politicos ca vulgaritate pre-politică? Unde altundeva, altfel spus, economicul și socialul sunt depolitizate și naturalizate direct din definiție, iar politicul anemic astfel obținut e exaltat ca bun democratic și datorie politică supremă – unde mai votăm doar ca să votăm, pentru că așa e frumos, politicos și democratic, dacă nu astăzi și pretutindeni în lumea noastră liberă.

Așa, într-adevăr, liberalismul a învins, și Hannah Arendt are dreptate. Da-i bine oare?

 

(Alex Cistelecan)