Unuia care are mania duelului îi zicem duelgiu (D’Artagnan și confrații lui). Lui Carol al II-lea, care avea mania Duduii (Elena Lupescu), îi putem spune duduelgiu.
2. Pilangiu/ compilagiu/ compilangiu.
Anecdotic, am avea trei categorii de scriitori: pilangiul, compilagiul și compilangiul. (Las la o parte anti-alcoolicii ca pe o minoritate, gen Doinaș.) Pilangii avem mulți, poeți și prozatori. Poeții sunt, totuși, cei mai mulți, de la Nichita Stănescu la Virgil Mazilescu, Tudor George și toată gruparea lui Ahoe, ajungând la solitari ca Mircea Ivănescu. Prozatorii sunt mai puțini, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și Nicolae Velea, pentru că ei trebuie să stea mai mult la masa de scris decât poeții.
Fiecare om pare să fie individualizat de un anume paradox. Personalitatea lui se construieşte în jurul unei perechi de contrarii, al unei imposibilități care îl defineşte. De la măturătorul sărman de pe stradă, la geniul vizionar din turnul de fildeş, toţi avem de rezolvat o ecuaţie personală al cărui x e un paradox. În acel paradox stă fulgerul eliberator sau exterminator al fiecărei fiinţe umane. Paradoxul meu e probabil cel dintre exteriorul care contrazice profund interiorul: dintre condiţia mea esenţial feminină şi raţionalitatea mea masculină (construită, educată, închipuită). Dintre tentaţia puternică a extrovertirii şi vocaţia interioară mistică. Această contradicție e o formă de camuflare cu care avansez secret în existență. (1984)
Confuzia intelectuală și ideologică din România anilor 1990 nu era mai mare decît cea de astăzi. Nici mai mică. Din fericire, pe atunci oamenii sperau. Sau cel puțin voiau și încercau să spere. Dar vedeau în fiecare zi că speranța anxioasă, naivă și paradoxală (fiindcă se împotrivea experienței și memoriei) – fantasma tulbure unei lumi mai bune care (probabil) nu va veni niciodată (acum știm că nici nu avea să vină) –, pe care mulți o avuseseră înainte de 1989, iar puțini chiar o exprimaseră, nu era de ajuns. Așa că unii începuseră să improvizeze, iar majoritatea (pe atunci tăcută: era înainte de Facebook și Tik Tok etc., care auimpusexprimarea obligatorie incontinentă și în – o spun în sens larg, incluzînd și animalele politice–ceea ce era“lumea celor care nu cuvîntă”)se resemna să-i tot aștepte pe alții să facă, (ceea ce s-a numit mai tîrziu)proiecte de țară. Tulburi și ele, niciodată împlinite, mereu contrariate, subminate și contrazise de majoritate și de Istorie, acele proiecte erau himerele unei națiuni care nu avusese niciodată utopii, ci doar beneficiase în unele conjuncturi fericite de utopiile altora ori de efectele la fel de neintenționate ale conflictelor dintre ele.
Tot citind despre războiul civil în care au intrat Carol al ll-lea, Antonescu și legionarii, cu prim-miniștri și mari intelectuali asasinați, cu cadavrele ucigașilor lăsate pe străzi și cu torturi în secții de poliție, auriul perioadei dintre războaie s-a mai coclit în mintea mea. Pe pagina de corespondență (autentică), de care sunt mândră c-am înființat-o în ”22”, bag o notiță despre interbelicul mai-puțin-fericit-de-cum-îl-crezusem și primesc pe loc reproșuride la cititori, mai maniheiști decât mine.
Și iar o dezamăgesc pe Monica Lovinescu. A plecat la 24 de ani din România și o știe doar din poveștile exilului și ale ”clandestinilor” (scriitorii care îi frecventau, pe ea și pe Virgil, pe ascuns, în comunism). Confuntarea cu adevărata Românie, pe care nici noi, care trăiam acolo, nu o prea intuiam, va fi amărăciunea ultimelor ei ani. Moartea tragică, în închisoare, a mamei o făcuse să aștepte dezvăluiri despre întunecații ani 50 într-un mare roman care întârziase să apară.
Întâia dată când l-am zărit pe Corin nu am știut cine este. Zărisem, într-o mare de oameni înghesuiți, care așteptau autobuzul în stația Gheorghe Barițiu, de lângă Parcul Central din Cluj, o fâșie albastră pe deasupra a sute de ochi cenușii. O fâșie albastră a doi ochi care nu se uitau la nimeni, își ajungeau lor înșiși, în albăstrimea lor aparte. Hmmm, mi-am zis, cine naiba să fie, cu o privire așa detașată de lume, întoarsă doar înăuntru, spre sine. Dacă aș fi fost în acea mulțime așteptând obosită autobuzul în care oricum nu ar fi încăput toată lumea, era în 1981, ceaușismul ajunsese deja la apogeu cu mizeria din țară, cu benzina raționalizată, cu cozile la alimente, deci dacă aș fi fost în acea mulțime, aș fi sărit poate cu o prăjină închipuită ca să mă aflu deasupra tuturor și să văd ce altceva se zărește decât dezolare. Asta aș fi făcut eu. Dar cei doi ochi albaștri, de fapt turcoaz era culoarea lor reală, pe care îi detectasem în acea mare de oameni, nu căutau pe nimeni, nu voiau să se lege de nicio altă privire, își ajungeau lor înșiși. Straniu personaj, ochi neobișnuiți, lăuntrici, mi-am zis. Era duminică.
Pare că Emil Cioran ar fi inventat acest substantiv (razne) provenit dintr-un adverb (din expresia a o lua razna), din moment ce ne apare ca o noutate lexicală absolută în fruntea unei cărți sau a unui carnet de însemnări. Sub forma banală (razna), întâlnim cuvântul în titlul unei cărți de călătorii în Grecia, aparținând lui Radu D. Rosetti, Razna… (1912, volum reeditat în 1925). L-o fi văzut și Emil Cioran în tinerețea-i tumultuoasă, intersectată meteoric cu viața literară abia după 1930. Dar altă genealogie a „raznelor” e mai relevantă.
Mi se întâmplă uneori să văd brusc lumea ca și cum ar fi deja trecută, așa cum ar vedea-o cineva din viitor, ca și cum aș fi un duh atemporal oprit împotriva voinței lui într-o epocă căreia îi simte caducitatea inerentă. Ca un arheolog, văd toate lucrurile brusc învechite, ruginite, mâncate de vreme, și toți oamenii dimprejur morți, inclusiv eu însămi. Atunci totul se așază brusc în alte tipare, stranii, fulgurante, parcă nu mai văd clipa ci curgerea, eonul mai mare al istoriei ca o enormă clepsidră cu nisip. Parcă aș fi undeva în adânc, sub mari straturi de apă sau de timp – și tot eu, de undeva de sus, de departe și din viitor, mă privesc pe mine însămi ca pe un exponat de muzeu, ca pe un mic capitol într-o carte de istorie, sau ca pe o relicvă trecută, un eșantion minuscul sub o lamă de microscop. Sentimentul acesta e disperant, plin de o adâncă tristețe, și în același timp liniștitor, totul se distanțează, se relativizează, devine cuprinzător, parcă aluneci mai ușor prin membranele existenței, căci totul devine mai puțin consistent, mai fantomatic. E un exercițiu de închipuire util, ca și cel al morții personale și cât se poate de proprii – singurele închipuiri cu adevărat necesare, dincolo de pierzania inerentă fantazării în gol. (1984)
Pe 12 octombrie 2024, Alexandru Zub a împlinit 90 de ani. Din februarie 2022, la început provizoriu, pentru a beneficia de liniște și îngrijire după un moment de cumpănă din februarie 2020 care fusese depășit destul de repede din punct de vedere medical, dar încă îi marca existența, s-a retras la Văratec, la Centrul rezidențial pentru bătrâni „Cuvioasa Nazaria”, o combinație fericită între un spital și o mănăstire. Așa cum mi-a spus chiar atunci la telefon Mihai Dorin, cel care s-a ocupat, cu ajutorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de transferul vechiului nostru prieten și mentor dintr-un spital privat ieșean (care ar putea fi descris mai bine cu termenul francez informal mouroir) și de instalarea lui la Văratec, Alexandru Zub a început să redevină cel pe care-l știam imediat ce a urcat în ambulanță. A început să vorbească de proiecte intelectuale și profesionale, deschizând seria cu unul care ne implica pe amândoi: un volum care să continue cartea noastră de convorbiri: Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, 2002).1 Mai ales din pricina mea, dar și fiindcă forțele interlocutorului meu au început să slăbească, acest al doilea volum nu s-a împlinit încă, dar mai are șanse: am numeroase înregistrări video realizate la Văratec în câteva rânduri (unele cu telefonul meu mobil), cele mai multe au fost transcrise de Mona Antohi, iar câteva fragmente au și apărut (v. Alexandru Zub, Sorin Antohi, „O convorbire la Văratec”, Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 22-25). Oricum, filmele realizate profesional în martie2023 de Cristian Irimia și Viorel Dorel Ifrime (cu ajutorul unui vechi prieten de la Tîrgu-Neamț, Silviu Stern, și al unuia mai nou, Vasile Nica, prin bunele oficii ale Maicii Filumena Păduraru) se găsesc pe YouTube în seria Idei în Agora (ediția LXXII), împreună cu un film făcut la Iași pe 10 noiembrie 2023, în care vorbesc despre Cantemir împreună cu Alexandru Zub și Ștefan Lemny în aceeași serie (ediția LXXXV).
„Îi place să spună despre el că este uns cu toate alifiile și nu cred să greșească: se cunoaște foarte bine. Este circumspect, bănuitor și are știința de a provoca mărturisiri. Uneori ridică tonul la interlocutor, folosește un limbaj mai brutal, dar bănuiesc că este o tactică a relațiilor sale cotidiene, aplicată cu discernământ și fermitate. Pierde puțin timp cu menajamentele, dacă nu este mânat de vreun interes precis și pentru fiecare serviciu făcut în particular pretinde un contraserviciu. În casă, cu masa eterogenă a musafirilor, evită orice fel de comentariu privind evenimentele majore ale zilei, interne sau internaționale. Mereu schimbă discuția, spune banalități, ascunzându-se după pasiunea pentru obiecte vechi. Casa este mobilată cu mobilă restaurată, cumpărată la preț redus și vizitatorii trebuie neapărat s-o admire ca să aibă un subiect de conversație. Sub pretextul (real sau fictiv) al unui ulcer, bea cu exagerată măsură.”
De multă vreme trebuia ca revista „Luceafărul” să redevină ceea ce a fost și chiar mai mult decât atât: adică revista tinerilor scriitori, așa cum a fost menită de la începuturile ei (1958). Ultimul ei redactor-șef care a reușit să-i mențină demnitatea și rolul a fost Ștefan Bănulescu (în perioada ei cea mai bună, 1968-1971; acesta ar trebui să-i fie azi reperul), apoi revista s-a politizat din ce în ce mai accentuat, până în 1989. După 1989, nu a reușit să-și creeze un profil independent, devenind un fel de anexă a „României literare”, cum e și azi. A trebuit să moară oameni (vorba unui politician) pentru ca USR să încerce să o transforme dintr-o revistă a pensionarilor într-o (sperăm!) revistă a tinerilor. Din această toamnă, noul „coordonator” al redacției (așa este numit în caseta redacțională, unde figurează în continuare ca director regretatul Dan Cristea și redactor-șef regretatul Alex Ștefănescu) va fi Horia Gârbea, ales în urma unui concurs, anunțat pe site-ul USR. Din editorialul său inaugural, din nr. 10, octombrie 2024, intitulat Tinerețe fără bătrânețe?, cam confuz, deducem că nu are prea mare încredere în literatura tinerilor, pledând pentru „colegialitatea artiștilor (…) deasupra vârstei”. Drept dovadă a „noului” ei program, revista pune alături de editorial, chiar la deschidere, urarea de „La mulți ani!” pentru nonagenarul Ovidiu Genaru. Mai departe, în paginile următoare, încearcă o reprofilare, promovând câțiva tineri scriitori și cărțile lor. Deocamdată însă, revista „Luceafărul de azi” își păstrează aceeași figură palidă, nediferențiată de suratele din trustul de presă al USR.
revistavatra.org 