„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescența, nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice.
O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe, nesemnificative.”
„Din nou, ideea din ce în ce mai persistentă, și parcă mai evidentă, că tot ce mi se întâmplă are un tâlc. Sau măcar are o coerență ascunsă. Pare că întâmplările, întâlnirile, persoanele, chiar și cărțile se atrag unele pe altele și vin întotdeauna către mine cu un mesaj. Simt numai că există un mesaj tăcut, dar nu îl pricep în totalitate, deși mintea vrea să-l capteze. Presimțirea mesajului nu îmi e de ajuns, e chiar dureroasă. Totuși nu e puțin, e o căutare a coerenței interioare pe cât exterioare. Mi se pare că dacă aș face o sforțare mentală intensă, dacă m-aș concentra îndelung și extrem de intens, aș reuși să cuprind mai bine acest tâlc. Care pare să fie, acum sesizez, întotdeauna același, transmis în diferite moduri și pe diferite canale. Dar aici nu e vorba de a înțelege limpede ordinea mare a lucrurilor – așa ceva pare peste măsura noastră umană, n-am suporta asta nici fizic, nici psihic – ci de a le surprinde cumva dintr-odată, fulgurant, inefabil, în interiorul ființei. Ceva care e mai puțin dar și mult, mult mai mult, mai cuprinzător, decât luciditatea rațiunii. Și bine înțeles că acel efort eu nu-l fac, îmi pare deocamdată peste putință, deși simt că îmi e, în adânc, în putință. E poate comoditate la mijloc, sau neștiința tehnicii acelei extreme concentrări. Sau poate e teamă. Ori plăcerea de a amâna la nesfârșit ceva care, parcă știu că tot mi se va da odată, în sfârșit, la sfârșit.
Prostia este o formă de libertate deplină, euforică, fără cenzură de principii. Totul îi e permis. Nu o constrânge nicio logică, nu o obligă niciun argument, nu o ghidează nicio exigență morală, nu o corectează niciun spirit geometric.
Severitatea cu care îmi cenzuram efuziunile lirice de când am început să scriu se datora imaginii negative a „literaturii feminine” – concept cu tradiție în critica interbelică, care plutea în aerul anilor 70. Nu-mi dau seama cum ajunsese la mine. Poate îl culesesem după absolvire, din cărți de teorie literară,citite cu creionul în mână pe plajă, ce aiureală! Sau l-am pescuit din discuțiile cu Nora Iuga, singura mea interlocutoare la acea vreme pe teme literare sub al cărei imbold/imitație am început să scriu. „Interdicția sentimentalismelor feminine” avea să existe permanent, de-atunci înainte, în mintea mea. Aveam 27 de ani și nici o tentativă anterioară de a intra în meseria de scriitoare, pe care subconștientul meu o respingea.
Eram în Berlin, prin 2006-2007, la o lectură publică. Încercam să găsesc editor pentru romanul Întâlnirea, ceea ce nu voi reuși decât peste vreo zece ani, la Wieser. În seara aceea, o actriță citise, în traducerea lui Georg Aescht, primul capitol, Visul emigrantului, care în alte ocazii emoționase. Dar tot așteptând o reacție din public, se așternuse o tăcere cam lungă, până când, în fine, un domn din ultimul rând a ridicat mâna. M-am uitat la el cu o speranță care s-a risipit imediat când i-am auzit glasul sever: „De ce scrieți despre bărbați dacă sânteți femeie?” m-a întrebat. „Literatura este plină de personaje feminine create de bărbați!” i-am răspuns, iritată.
M-am născut în timpul războiului, deci copilăria mea s-a petrecut într-o perioadă care în Istoria tuturor țărilor din jumătatea estetică a Europei a fost o perioadă în care teroarea „de partid și de stat”, cum se spunea atunci, pătrundea până în cele mai secrete și intime cute ale vieții. Copilăria mi s-a desfășurat între cele câteva arestări ale tatei care se leagă în amintirea mea prin geamantanul cu haine groase care stătea în dosul ușii din antreu, pregătit pentru o arestare care se putea petrece oricând, pentru că Tata era preot, deci dușman de clasă. Cea mai dramatică amintire este chiar o asemenea arestare: mai precis percheziția de dinaintea ei, când trei bărbați au răscolit întreaga casă din pod până în pivniță și au „descoperit” în sertarul meu cu jucării un revolver, pus de ei ca să existe un motiv al arestării. Tata a fost luat cu cătușe la mâini și condamnat pentru „port ilegal de armă”, iar mie mi-a rămas ca amintire din copilărie, mai mult chiar decât întâmplarea la care asistasem înspăimântată, lungul șir de nopți în care mă trezeam țipând din coșmarul în care cei trei îmi arătau printre jucăriile mele un revolver și părea că eu sunt vinovată pentru asta. Aveam 5 ani.
„… v-ați sfătuit în familie? Dar despre ce familie vorbești?! Tu și fiica ta? Doar voi două? Doar voi două nu sunteți o familie! Nu, înțelege, nu vreau să te supăr, dar numai tu cu fiica ta, n-aveți cum să vă numiți familie!”
N-avea intenția s-o facă să se simtă prost, așa cum îi reproșa privirea ei umilită.
Dar grija lui profesională e să utilizeze sensul corect al cuvintelor și să cântărească atent ce-i iese pe gură. Familii în adevăratul sens al cuvântului sunt cele ca a lui: soție și doi copii. Pot fi și trei copii, și zece, poate fi și numai un copil, dar pentru o familie e nevoie de doi părinți, cu asta e de acord toată lumea!
Când în seara zilei de 31 august 1988 am aflat că, din nou, nu voi mai putea să public și am hotărât să încep un jurnal minuțios al acestei noi perioade de viață, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i țină acesteia locul.
Mi-ar fi destul de greu să spun în ce fel, dar ceea ce simțeam era că urmează un gol de care pot să încerc să mă apăr descriindu-l, nepermițându-i să devină neant. Poate că subliminal presupuneam că această descriere ar putea fi de folos cândva, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată în registru logic la asta, după cum nu cred că am fost cu adevărat convinsă că acel cândva va exista. Cea mai bună dovadă este că, atunci când s-a întâmplat, cele patru caiete de câte o sută de pagini au stat ani de zile pe un colț al mesei mele de lucru, clădite unul peste altul ca niște pete de culoare (aveau coperte de vinilin roșu, albastru, bej, vernil), fără să am timp sau curiozitatea să le citesc, apoi – pentru a lăsa probabil locul altor hârtii mai actuale – au fost mutate într-un dulap unde pur și simplu am uitat de ele.
În ciuda a ceea ce se crede, n-am fost tentată să-i ficționalizez pe legendarii mei unchi. Nu mă oprea doar respectul paralizant, ci și complexitatea lor intelectuală. Cred că n-aș fi reușit, chiar dacă încercam. Am povestit câte ceva despre ei doar în Anii Romantici.
Bunicul, preot fără avere și tată a nouă copii (unul îi murise de mic), își vârâse doi dintre băieții mai mari, pe Cornel și pe Oiță, în școli militare, unde nu plătea taxă, aveau internat și uniforme gratuite. Amândoi au făcut medicină de vârf, dar au scăpat cu greu de haina militară.
„Toate lucrurile mărunte pentru care ne facem griji
nu merită să ne facem griji” (PhillZdybel)
Săptămâna trecută, un instructor australian de taekwondo a murit timp de douăzeci și opt de minute, după un atac de cord. Pe urmă și-a revenit și a putut povesti ce i s-a întâmplat „dincolo”, cum a plutit aproape lipit de tavan și ce alte chestii extracorporale a mai simțit. Nici vorbă de vreo lumină albă sau figuri cerești. „Este ca și cum aș fi stat acolo și mă uitam la un film sau priveam totul ca un spectator”, a explicat el, conform site-ului știripesurse.ro, preluate din The Jerusalem Post care a preluat știrea din mirror.co.uk, care a preluat-o din dailystar.co.uk, care a preluat-o din geelongadvertiser.com.au – și așa mai departe.
revistavatra.org 