Argumente pentru o creolizare a teoriei (interviu)*
Alex Goldiș:Dragă Anca Pârvulescu, dragă Manuela Boatcă, vă mulțumesc din nou pentru că ați acceptat invitația revistei „Vatra” de a răspunde acestor întrebări și de a participa la numărul nostru special. E un număr special care își propune să interogheze modul în care au fost reinterpretați scriitorii clasici sau canonici români în ultimele decenii. Evident că volumul vostru, Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, apărut în Statele Unite în 2022 și recent tradus și la noi**, reprezintă un reper în această direcție, fiind semnalat ca atare deopotrivă în receptarea internațională și din România. De aceea vreau să vă întreb de unde a pornit ideea acestei cărți și, mai mult, cărei nevoi a corespuns ea în proiectul vostru inițial?
Pentru că este o anchetă, îmi permit să scriu oarecum mai colocvial ca ton și am să pornesc prin a afirma, apropo de întrebările care au generat această anchetă, că nu știu care sunt tendințele la nivel de practică didactică, în privința relecturii canonicilor. De ce nu știu? Pentru că nu există o diagnoză la nivel sistemic, iar programele școlare aflate în vigoare la liceu sunt de prin anii 2005. Ce se întâmplă pe teren, la firul ierbii, nu mi-este cunoscut decât prin cursurile de formare pe care le țin și unde am contact cu un număr mic de profesori, procentual vorbind, și prin puținele inspecții pe care le fac sau prin dialoguri cu amici profesori. Acopăr o plajă restrânsă, deci, de informații. Ce pot, însă, să spun, este cam cum văd eu lucrurile și ce încerc să promovez, fie prin articolele mele, fie prin alte implicări pe care le am. Nimic nou, pentru cine mi-a citit articolele din ultimii ani sau îmi cunoaște activitatea.
De ce şi în ce măsură mai avem nevoie de clasici, cum pot fi ei revizitaţi printr-o lectură proaspătă, prin interpretări inedite şi reactualizări ale unor sensuri mai greu de perceput azi, într-un alt context al receptării, toate acestea sunt întrebări legitime, în măsura în care actul lecturii este capabil să multiplice sensurile unui text, „să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului” (Alberto Manguel). Mai întâi, se poate spune că lectura clasicilor este, astăzi, întreţinută în primul rând de unii temerari critici şi istorici literari care se încumetă să edifice ediţii critice (Eugen Pavel, Alexandru Ruja, Nicoleta Călina Presură, Victor Durnea, Ștefan Firică, Alexandru Farcaș etc.). Relectura clasicilor este îngreunată, însă, în şcoală, de reorientarea studiului literaturii române înspre perimetrul comunicării, ignorându-se scriitori cu adevărat importanţi, dar şi evoluţia literaturii noastre, organicitatea ei, potenţialul său de semnificaţie şi valoare estetică. Trebuie reamintit mereu idealul sincronizării cu valorile europene, prin cele trei etape majore (pașoptismul, „Junimea”, modernismul interbelic), dar şi necesitatea traducerii clasicilor noştri în alte limbi, cu toate insuficienţele unor astfel de transpuneri, în absenţa reperelor explicative ale contextului social-istoric românesc, fără de care lectura scriitorilor români traduşi în altă limbă este problematică.
Problema reinterpretării scriitorilor „clasici” – sau a „scriitorilor canonici”, într-un sens mai larg – a reprezentat întotdeauna nu doar o chestiune de exegeză la firul ierbii, ci și un barometru cu privire la maturitatea critică a unei culturi sau un indicator al mutațiilor criticii la un moment dat. Cel puțin începând de la Noua Critică franceză, cele mai importante inovații conceptuale s-au produs, întâmplător sau nu, pornind de la comentariile dedicate clasicilor: Roland Barthes își inaugurează practicile structuraliste pornind de la opera lui Racine, Tzvetan Todorov formulează principii naratologice pe marginea operei lui Boccaccio, Jean Starobinski practică primele „lecturi de identificare” pornind de la Rousseau etc. Studiile psihanalitice, studiile de gen sau studiile postcoloniale din deceniile următoare n-au făcut decât să sporească prestigiul canonicilor și redescoperirea unor Shakespeare, Jane Austen sau James Joyce din aceste unghiuri noi a devenit aproape o normă. Exemple de reevaluări moderne nu lipsesc nici din critica românească postbelică, cu volume dintre cele mai curajoase metodologic dedicate lui Budai-Deleanu (Ioana Em. Petrescu), Slavici (Magdalena Popescu), scriitorilor literaturii vechi (Eugen Negrici). Mai mult, există scriitori, precum Rebreanu sau Bacovia, pe care fiecare generație critică pare să-i reinventeze după grile proprii, dacă măsurăm distanța de la primele lecturi până la volume apărute foarte recent.
Au trecut 45 de ani de la expoziția Marta și Miklós Jakobovits pe care am organizat-o la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Atunci am început să descopăr minunata artă a ceramicii care a continuat să mă fascineze și să mă îndemne să o aprofundez de-a lungul timpului. În 2003, am fost din nou curatorul unei expoziții semnată Marta Jakobovits – „Metaterra”, la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Artista se afla la apogeul creației sale, fiind astăzi una dintre cele mai valoroase ceramiste din Europa. Și interesul meu pentru ceramică a devenit mai intens concretizat prin cele peste 20 de interviuri cu ceramiști români, prin numeroasele cronici în revistele „Arta”, „Vatra”, „Neue Keramik” (Germania) și, mai ales, prin finalizarea studiului pentru cartea „Ceramiști români – Școala clujeană”, totul începând de la întâlnirile mele cu creația Martei Jakobovits.
Regizorul și dramaturgul Robert Icke a adaptat tragedia lui Friedrich Schiller, Maria Stuart (apărută în 1800) și a pus-o în scenă la Teatrul Almeida din Londra în urmă cu opt ani. Andrei Șerban, entuziasmat de adaptările făcute de Icke, se află, cu Mary Stuart la a treia montare a unui text scris de englez, după ce a realizat la Teatrul Maghiar din Cluj (2022) și Teatrul Bulandra din București (2023) Oedip (după Sofocle) și la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara (2022), Doctorul (după Profesorul Bernardi de Arthur Schnitzler) . Premiera cu Mary Stuart a avut loc în Sala Studio a Naționalului bucureștean în zilele de 12 și 13 decembrie 2024, fiind precedată de mai multe repetiții generale cu public. Daniela Dima semnează o versiune scenică remarcabilă, fiind și regizor asociat, dar și naratorul din off al spectacolului, comentînd și analizînd, cu o voce egală și profundă situații, gînduri, trăiri ale personajelor.
Născut în Wordsley, Anglia, Gary Bills a studiat engleza la Universitatea Durham, a lucrat ca jurnalist, iar în prezent este editor pentru Poetry on the Lake. Recent a absolvit un program de Scriere Creativă la Birmingham City University. A publicat poezii în The Guardian, Magma, HQ, Acumen. I-au apărut trei colecții de poezie: The Echo and the Breath (Peterloo Poets, 2001), The Ridiculous Nests of the Heart (bluechrome, 2003) și Laws for Honey (erbacce 2020), două romane: A Letter for Alice (2019) și Sleep not my Wanton (2022), precum și o colecție de povești: Bizarre Fables (2021).
Romanul Prăvălia de miracole* a apărut în 1969, fiind expresia cea mai clară a înțelegerii specifice a lumii și a literaturii la care ajunsese Jorge Amado în această etapă pe deplin matură a creației sale. De altfel, exegeții nu au ezitat să numească textul acesta capodopera sa, „un monument de inestimabilă valoare pentru cultura latino-americană, privită în ansamblu și în special pentru cultura braziliană, căreia îi dă glas.”1
Prima ediție a monumentalului roman Muntele vrăjit (Der Zauberberg) al lui Thomas Mann a apărut în data de 28 Noiembrie 1924 la S. Fischer Verlag din Berlin, în două volume masive, cel dintâi terminându-se cu despărțirea Doamnei Chauchat de „prințul ei de Carnaval” la sfârșitul capitolului al cincilea, pentru ca al doilea să debuteze cu considerațiile lui Hans Castorp despre timp („Ce este timpul? O taină – ireală și puternică…”1), ceea ce înseamnă că în transpunerea românească de referință, cea a lui Petru Manoliu din 1969, de la Editura pentru Literatură (colecția BPT), editată în trei volume, linia imaginară de demarcație a celor două blocuri de text originale poate fi trasată cu puțin dincolo de jumătatea volumului al doilea, înainte de capitolul intitulat Schimbări, unde se modifică nu numai fluxul narativ al întregului, dar și comportamentul „bunului, răbdătorului, ordonatului Joachim” (Ziemssen, vărul protagonistului Hans Castorp, ofițer în devenire în viața sa civilă), care, deși „total pătruns de statorniciile serviciului și ale disciplinei, era, de o bucată de vreme, copleșit adesea de ispita răzvrătirii” (II, 269) împotriva obligației de a mai petrece cel puțin o jumătate de an la Sanatoriul Internațional Berghof, de deasupra Davosului, unde, cum toată lumea știe, el primește, la începutul romanului, vizita de curtoazie a vărului său hamburghez Hans Castorp, viitor inginer naval, sosit doar pentru trei săptămâni scurte, care se vor face, în cele din urmă șapte ani lungi, numărul anilor petrecuți de acesta în aerul rarefiat al Berghofului fiind doar un indiciu al obsesiei pentru cifra 7, pe care Thomas Mann o va introduce în roman nu doar pentru a-i provoca pe interpreți (sunt zeci de mii de soluții furnizate până în momentul de față), ci în primul rând pentru a sugera că protagonistului său, Hans Castorp, i se furnizează un ciclu inițiatic complet de-a lungul sejurului său de șapte ani la sanatoriu, dar care leagă, în cel din urmă, într-un subtil spirit ironic, două stadii de relevanță identitară în esență similare, caracterizate prin lipsa de sens, prin anonimitate.
Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic.
revistavatra.org 