Etichetă / ars legendi

de VATRA

Ștefan Borbély – Centenarul Muntelui vrăjit – premisa burgheză

Prima ediție a monumentalului roman Muntele vrăjit (Der Zauberberg) al lui Thomas Mann a apărut în data de 28 Noiembrie 1924 la S. Fischer Verlag din Berlin, în două volume masive, cel dintâi terminându-se cu despărțirea Doamnei Chauchat de „prințul ei de Carnaval” la sfârșitul capitolului al cincilea, pentru ca al doilea să debuteze cu considerațiile lui Hans Castorp despre timp („Ce este timpul? O taină – ireală și puternică…”1), ceea ce înseamnă că în transpunerea românească de referință, cea a lui Petru Manoliu din 1969, de la Editura pentru Literatură (colecția BPT), editată în trei volume, linia imaginară de demarcație a celor două blocuri de text originale poate fi trasată cu puțin dincolo de jumătatea volumului al doilea, înainte de capitolul intitulat Schimbări, unde se modifică nu numai fluxul narativ al întregului, dar și comportamentul „bunului, răbdătorului, ordonatului Joachim” (Ziemssen, vărul protagonistului Hans Castorp, ofițer în devenire în viața sa civilă), care, deși „total pătruns de statorniciile serviciului și ale disciplinei, era, de o bucată de vreme, copleșit adesea de ispita răzvrătirii” (II, 269) împotriva obligației de a mai petrece cel puțin o jumătate de an la Sanatoriul Internațional Berghof, de deasupra Davosului, unde, cum toată lumea știe, el primește, la începutul romanului, vizita de curtoazie a vărului său hamburghez Hans Castorp, viitor inginer naval, sosit doar pentru trei săptămâni scurte, care se vor face, în cele din urmă șapte ani lungi, numărul anilor petrecuți de acesta în aerul rarefiat al Berghofului fiind doar un indiciu al obsesiei pentru cifra 7, pe care Thomas Mann o va introduce în roman nu doar pentru a-i provoca pe interpreți (sunt zeci de mii de soluții furnizate până în momentul de față), ci în primul rând pentru a sugera că protagonistului său, Hans Castorp, i se furnizează un ciclu inițiatic complet de-a lungul sejurului său de șapte ani la sanatoriu, dar care leagă, în cel din urmă, într-un subtil spirit ironic, două stadii de relevanță identitară în esență similare, caracterizate prin lipsa de sens, prin anonimitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea-Cristiana Oană – George Topîrceanu: memorii de război

Cele mai importante scrieri în proză, aparținând lui George Topîrceanu, sunt cele memorialistice, cu caracter autobiografic.Aminitirea „cumplitelor suferințe pricinuite de Primul Război Mondial”1 (Mircea Handoca) a dat naștere a două opere: „Amintiri din luptele de la Turtucaia” și „Pirin-Planina”. Nicolae Manolescu ne semnalează faptul că scriitorul Camil Petrescu „n-a putut avea, eventual, cunoștință, înainte de a scrie partea a doua a romanului «Ultima noapte», decât de «Amintiri din luptele de la Turtucaia.»”2 Așadar, experiențele de pe front și din perioada de captivitate ale scriitorului George Topîrceanu, au reprezentat adevărate izvoare de inspirație. „Însemnările de la Turtucaia și din captivitate, sunt mai întâi documente umane, care acuză autenticitatea reportajului”3, după cum afirmă Alexandru Săndulescu.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandra-Ioana Arsene – Întoarcerea realului în literatură: o perspectivă franceză

În ultimele decenii, teoretizarea literaturii non-ficționale a devenit un subiect de interes pentru mai mulți teoreticieni, iar acest fenomen a început în America cu Mas’ud Zavarzadeh, John Hollowell și Morroe Berger, iar ulterior în Europa cu teoreticieni precum: Marie-Jeanne Zenetti, Ivan Jablonka, Laurent Demanze, Dominique Viart, Philippe Daros, Alexandre Gefen și Aleksandar Prstojević. Alături de o lucrare apărută în Franța, La non-fiction, un genre mondial?1, ea vizând o introducere în teoretizarea non-ficțiunii, fiind incluse aici un amalgam de intervenții asupra literaturii non-ficționale și mai multe analize ale unor opere literare; Le Troisième Continent Ou la littérature du réel2 este ultimul eseu al lui Ivan Jablonka, apărut la începutul anului februarie la Paris. Aici, autorul urmărește delimitarea literaturii „realului”, dar în același timp și clasarea unor anumitor opere într-un nou gen.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă Corin Braga

Iulian Boldea

Fascinația prozei onirice

Redutabil critic literar, comparatist și teoretician al literaturii (Nichita Stănescu – Orizontul imaginar, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, 10 Studii de arhetipologie, De la arhetip la anarhetip, Du Paradis perdu à l’Antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles, Les antiutopies classiques etc.), Corin Braga este și un important prozator, ce rămâne încă să fie receptat la adevărata valoare. Noctambulii, Claustrofobul, Hidra, Luiza Textoris, Ventrilocul sunt romane din spectrul epicii onirice, de atmosferă și de substanță ontologică, în care expresivitatea estetică pare estompată în favoarea trasării unor trăiri-limită, cu fervori, nuanțe, crispări și jocuri intense de culori și forme. Noctambulii, de pildă, oameni cu simțul vizual alterat, trăiesc viziuni onirice intense. Personajele emblematice (Anir, Adela Margus, Frigator, Luiza Textoris) au trăsături insolite, ele trăind cu fervoare fascinația abisalului, a subliminalului și marginalului.  Proza autobiografică este exersată în jurnalele de vise (Oniria și Acedia), cu explorări ale propriului psihism, cu acolade imagistice, simbolice și alegorice mai pregnante decât în proza propriu-zisă, dar și cu tentația mai apăsată a eliberării de tutela intelectului, cu scopul de a sonda în chip autentic interioritatea și de a explora legăturile multiple și dinamice dintre eu și lume. Accentul este plasat, așadar, asupra intuiției, asupra forțelor inconștientului și ale pre-conștiinței, care favorizează tensiunile, disimetriile, energiile arhetipale, forțele abisale, precum și imersiunile, nu puține, în tectonica imaginarului.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana-Maria Dumitrascu – Forme dialectice inerente realismului magic în romanele lui Milan Kundera

În anul 1925, criticul de artă Franz Roh introducea în articolul său „Nach-Expressionismus: magischer Realismus; Probleme der neuesten europäischen Malerei”, termenul de realism magic, atrăgând atenția asupra acestui concept care avea să stârnească, în scurt timp, un val de admirație în întreaga lume. Folosit inițial pentru a descrie elementele din pictură care sunt percepute și descrise ca fiind „magice” și „iraționale”, termenul a pătruns și în mediul literar, realitatea recognoscibilă cadrului istoric, geografic, etnic, social sau cultural devenind cadrul natural pentru manifestările miraculoase și onirice. Acest curent artistic realizează o unitate a contrariilor sintetizând două perspective, care, în mod obișnuit, sunt antinomice: perspectiva rațională asupra realității și acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică, zugrăvind astfel o realitate recognoscibilă, transfigurată de imaginar. În cadrul acestei orientări literare, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice. În limbajul contemporan, realismul magic este cel mai adesea considerat un fenomen de origine latino-americană care, începând cu anii 1960, s-a răspândit în restul lumii și, în primul rând, în literaturile postcoloniale, scriitorii de aici călătorind adesea între țările lor natale și centre culturale din Europa, cum ar fi Paris sau Berlin, lăsându-se impregnați de mișcarea artistică a timpului. Nefiind un curent literar sau o mișcare de avangardă, cu un program estetic bine definit și cu un manifest literar, precum futurismul, dadaismul ori surrealismul, realismul magic s-a suprapus peste Boom-ul literar latinoamerican, care a reprezentat o înflorire a literaturii, poeziei și criticii literare din America Latină în perioada anilor 1960 și 1970. 

Citește în continuare →
de VATRA

Cosmin Divile – „O telenovelă socialistă”: de la evaziune livrescă la subversiune juvenilă în raport cu regimul ceaușist

Plasat sub convenția mărturiei (naratorul-tată își rememorează copilăria și adolescența din „Epoca de Aur”, experiențe adunate într-un manuscris, pentru a fi publicate de fiul acestuia, destinatarul de jure al consemnărilor), romanul conține, într-o ordine cronologică, etapele (de)formării protagonistului, Doru, în regimul ceaușist. Spre deosebire de alte narațiuni despre copilărie și/sau adolescență petrecute în comunism, atât la nivel stilistic, cât și la acela al viziunii, în textul lui Doru Pop prevalează perspectiva adultului, un narator care adnotează și orientează experiențele formatoare ale copilului-adolescent. Obiectele și bunurile materiale (mai întâi cele din lumea comunistă, apoi cele occidentale) sunt, în copilărie, un refugiu emoțional pentru Doru, iar în adolescență primesc valoarea unor adevărate repere identitare. Afectat de decesele unor membri din familie (propriul tată, bunicul etc.), la vârsta de zece ani, eroul se hotărăște să colecționeze obiecte:

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Realiter vs virtualiter

Călin Vlasie e un paradox. Deși nu împărtășește nimic din poeticile regente optzeciste – nici din cea postmodernistă, nici din cea neo-expresionistă –, el e cel mai entuziast și cel mai tenace promotor al optzecismului. Editurile pe care le-a înființat, nu chiar puține (pentru că, după ʼ89, un Vlasie fără editură e de neconceput), au fost (și sunt), toate, în slujba optzeciștilor; e programul lor principal, chiar dacă nu neapărat și exclusiv. Dar dacă n-a participat la spiritul poetic optzecist, Vlasie n-a lipsit de la bătălia canonică (ba din contră!) și de la efervescența programatică.

Citește în continuare →
de VATRA

Cosmin Divile – Povestiri de pe Calea Moșilor: „Epoca de Aur” și primii ani postrevoluționari pe înțelesul copiilor

Cele douăzeci și patru de povestiri de pe Calea Moșilor1, unde familia Adinei (protagonista întâmplărilor) se mută în noul complex imobiliar din București, ne spun povestea copilăriei de pe finalul „Epocii de Aur” și a adolescenței din anii postrevoluționari. Cele două vârste sunt rememorate la persoana I, urmărind în manieră cronologică trecerea de la copilărie (grădiniță) la adolescență (gimnaziu) prin surprinderea câtorva instantanee ce poartă însemnele contextului socio-politic. Romanul se aseamănă (atât la nivel stilistic, cât și cel al viziunii) cu narațiunea lui Claudiu M. Florian, vârsta copilăriei fiind prin excelență una a inocenței politice, în care bunurile materiale și produsele culturale din Occident țin locul unei pedagogii paralele despre lumea comunistă. E vorba, așadar, de o receptare pasivă a regimului politic, copila înregistrează comentariile politice ale adulților (care uneori „scapă” bancuri și ironii subversive despre comunism sau înjurături adresate conducătorului etc.), dar nu le înțelege și nici nu e preocupată de sensul acestora:

Citește în continuare →
de VATRA

Cosmin Divile – „În spatele blocului”: adolescența în cartierul muncitoresc din comunism

Romanul cu care Mara Wagner debutează, În spatele blocului1, reconstruiește imaginea cartierului muncitoresc de la periferia orașului Brașov din comunism, unde se derulează copilăria și prima tinerețe din anii ’80 a protagonistei Maria. Ca în cazul romanului lui Ovidiu Verdeș, În spatele blocului e un text cu intriga disipată, care înregistrează întâmplările din viața cotidiană a adolescentei Maria de-a lungul unui an de zile (spre final, eroina împlinește treisprezece ani), narate la persoana a III-a. Similar narațiunii lui Adrian Sângeorzan, Occidentul nu e un „personaj” central în roman, însă obiectele sau bunurile de acolo sunt un reper esențial în adolescența Mariei.

Citește în continuare →
de VATRA

Teodora Dumitru – „Neutrohtonizarea” – o soluție de abordare indirectă a temei evreității în literatura lui Mihail Sebastian

Neutrohtonizarea Bucureștiului în Orașul cu salcâmi

Eseul de față analizează o soluție utilizată de tânărul Mihail Sebastian (1907-1945) pentru a insera indirect tema identității – o temă a evreității, implicit – în prozele lui considerate neinteresate de această temă, mare parte redactate în debutul deceniului 1930, precum Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), Femei (1933), Orașul cu salcâmi (1935). E vorba de soluția delegării unor identități cât mai puțin particulare și cât mai facil șanjabile personajelor, dar și locurilor, spațiilor și în genere referințelor de orice fel care circulă în literatura lui.

Conceptul pe care l-am considerat oportun pentru a sintetiza această soluție – pe care am argumente să cred că a avut-o în vedere Sebastian, deși el nicăieri nu a menționat-o ca atare – este acela de „neutralizare etnică” sau de „neutrohtonizare”. Este un concept la care am ajuns coroborând datele din acele proze ale lui Sebastian care nu ating în mod direct și explicit tema iudaității cu informațiile oferite de unele fragmente inedite din jurnalul său din 1930 și 1931, recent descoperit de Alexandra Oprescu. E vorba, mai precis, de pasajul unde Sebastian afirmă că nu-și poate „imagina”/ reprezenta personajele romanului Orașul cu salcâmi decât ca evrei și evreice, dar că la final – când romanul va intra în faza publicării și procesul de creație va fi încheiat – va schimba numele tuturor; nu doar numele, ci și apartenența religioasă1:

Citește în continuare →