Etichetă / Doru Pop

de VATRA

Cosmin Divile – „O telenovelă socialistă”: de la evaziune livrescă la subversiune juvenilă în raport cu regimul ceaușist

Plasat sub convenția mărturiei (naratorul-tată își rememorează copilăria și adolescența din „Epoca de Aur”, experiențe adunate într-un manuscris, pentru a fi publicate de fiul acestuia, destinatarul de jure al consemnărilor), romanul conține, într-o ordine cronologică, etapele (de)formării protagonistului, Doru, în regimul ceaușist. Spre deosebire de alte narațiuni despre copilărie și/sau adolescență petrecute în comunism, atât la nivel stilistic, cât și la acela al viziunii, în textul lui Doru Pop prevalează perspectiva adultului, un narator care adnotează și orientează experiențele formatoare ale copilului-adolescent. Obiectele și bunurile materiale (mai întâi cele din lumea comunistă, apoi cele occidentale) sunt, în copilărie, un refugiu emoțional pentru Doru, iar în adolescență primesc valoarea unor adevărate repere identitare. Afectat de decesele unor membri din familie (propriul tată, bunicul etc.), la vârsta de zece ani, eroul se hotărăște să colecționeze obiecte:

Citește în continuare →
de VATRA

La ce bun, științele culturii? – o dezbatere –

În toamna lui 2019 am ținut două conferințe la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Prima dintre acestea (What World Are We Entering? Reflecții despre fantasmagoriile timpului nostru) încerca să reanalizeze ideea de Universitate în contextul contemporan, remarcând deja că discuțiile despre criza Universității sunt atât de vechi încât au creat practic propriul lor gen academic. E un gen care își are probabil modelul în cartea-cheie a lui Thorstein Veblen din 1918 (The Higher Learning in America), care diagnostica deja o gravă comercializare a cunoașterii și cerea ca țelul universităților să rămână “scholarly and scientific enquiry”. Alte cîteva volume de referință (The Idea of Humanities publicată de R.S. Crane în 1935 sau, mai recent, The University in Ruins – Bill Reading, 1995,  Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanities – Martha Nussbaum, 2007, Speaking of Universities – Stefan Collini, 2017) merită pomenite ca voci esențiale în dimensiunea dublă a deplângerii crizei educației (și, în interiorul acesteia, a umanioarelor) și a solicitării unei reacții. A doua conferință (The Right to University. Reflecții despre relația dintre Universitate și comun) își propunea să imagineze, în prelungirea interpelărilor deschise de această tradiție de analiză, o înțelegere a Universității legată de conceptul de comun.

Citește în continuare →

de VATRA

Kocsis Francisko – Pălăvrăgind despre teme sensibile

demeny peter doru pop

Doru Pop şi Demény Péter au scos la sfârşitul anului trecut Pălăvrăgeala vagabonzilor,* o carte care face parte din categoria cărţilor care trec neobservate (trecute sub tăcere, mai bine-zis) tocmai pentru că ar trebui să stârnească discuţii, dispute, controverse, contestări, gălăgie şi mirare deopotrivă, asta ca să folosesc numai cuvinte deloc contondente. Nu m-aş mira dacă alţii le-ar folosi fără reţinere, deşi nu le-ar face cinste. De altfel, Demény are o astfel de intuiţie („Ce crezi, ce vom face noi cu dialogul ăsta? Dacă va apărea în volum, se va trezi ceva lume? Prostia o pot ghici, direcţiile inteligenţei mai puţin. Lui Cosaşu îi place. Dar se va fisura zidul ăla de care vorbeşti? Sau va fi doar o carte din sutele pe care le tipăresc într-un an editurile?”, p. 143), bănuind că augurii nu se vor arăta prea entuziaşti cu profeţiile în ceea ce-i priveşte. Citește în continuare →

de VATRA

Postuman/ismul (2/10)

postumanism 2

Cristina Diamant

 

a) Cred că o întrebare mai potrivită ar fi „Ce sperăm că va fi postumanul?” tocmai pentru că toată ipoteza singularităţii presupune un salt atât de spectaculos încât să scape posibilităţilor noastre de a-l gândi, deci cu atât mai mult de a-l proiecta ca imagine sau de a-i cartografia zona de impact. Tocmai de aceea întâmpină atât de multă rezistenţă: teama de necunoscut se asociază cu angoasa de a deveni redundant. Dacă nu putem „măsura” postumanul în termeni umani, omul şi-a pierdut ultima zonă în care se mai bucura de centralitate. Practic, nu putem vorbi despre postuman decât într-un context postumanist pentru că altfel se riscă vulgarizarea discursului în termeni cantitativi şi se pierde din vedere tocmai diferenţa calitativă dintre a fi „uman” şi „postuman”. Desigur, a fi om şi a fi umanist nu pot fi echivalate, aşa că poţi fi postumanist şi să doreşti depăşirea perspectivei umaniste fără să simpatizezi cu ideea postumanului, dar atunci ai o atitudine mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Să te temi să te „rupi” de sensurile pe care le poate actualiza „a-fi-om” poate fi suspectat de un esenţialism nerecunoscut. Ce ar fi nou faţă de celelalte dispariţii ale omului ca proiect cultural ar fi că o nouă imagine a omului nu numai că nu ar mai fi de dorit, dar nu ar mai fi posibilă. Odată ce va fi atinsă singularitatea, nu putem intra în marşarier.

Citește în continuare →