Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Citește în continuare →