IA lărgește câmpul vizibilului; umanioarele păstrează busola sensului
Umanioare și științele formale! Primele sunt discipline care studiază creațiile, ideile, limbajele și valorile umane prin interpretare critică, nu (în primul rând) prin experiment cantitativ: limbă & literatură, istorie & arheologie, studii religioase & teologie, arte & media, studii culturale & de gen, studii clasice generale & regionale, comunicare (componenta umanistă: retorică, discurs, semiotică), etică aplicată & estetică aplicată, studii de patrimoniu, umanioare digitale (digital humanities).
În lumea actuală se desfășoară multe simpozioane și colocvii, conferințe ori congrese despre inteligențele artificiale, fie că este vorba de oameni de știință ori de specialiști în umanioare, cu toții preocupați de dezvoltarea tehnologiei extreme. Am avut șansa să particip și eu la unul dintre acestea: congresul cu tema Imaginarii tehnoștiințifice, organizat de Rețeaua Centrelor de Cercetare a Imaginarului (CRI2i), împreună cu Universitatea IULM din Milano și Universitatea din Insubria, între 15-19 octombrie 2024, la Milano și Como, coordonatorii principali fiind doi profesori din spațiul academic italian de cercetare a imaginarului: Paolo Bellini și Renato Boccali. Au fost susținute aproape șaptezeci de conferințe (în format hibrid), din care o pătrime de către doctoranzi. Celelalte conferințe au fost susținute de cercetători reputați din Italia, Franța, Spania, Portugalia, Brazilia, Romania, Mexic, Argentina, Polonia, Republica Moldova, Maroc.
AI sau IA. Să-i spunem „entitate” – termen derivat din latinescul entitas, care înseamnă „ceea ce există”. Doar că AI nu doar există, ci produce! Produce continuu prin continuă corelare, într-un fel de escherianism instantaneu. E o creație colectivă umană, un imens asamblaj (în termeni deleuzieni), un „hyperobject” (în sensul lui Timothy Morton).
Îmi vine în minte și oceanul gînditor din Solaris – romanul lui Stanisław Lem și ecranizarea lui Andrei Tarkovski. Sigur, acolo era vorba despre o inteligență non-umană, despre un „ocean-creier”. „Dar puteau fi denumite gîndire procesele desfășurate în ocean?”, se întreabă naratorul din roman. „Mereu ni se părea că ne aflăm la un pas de descifrarea acestei mări de înregistrări ce sporea necontenit” – iată o altă frază din Solaris. O posibilă descriere a Inteligenței Artificiale.
În prezent, inteligența artificială joacă un rol important în destinul nostru, în cultura contemporană, în literatură și în dezbaterile actuale, scriitorii fiind interesați de posibilitatea exercitării influenței inteligenței artificiale în procesul creativ, prin imitarea capacităților umane, prin simularea și coagularea informațiilor, abilităților și percepțiilor. Sistemele informatice sunt acum cunoscute pentru capacitatea lor de a învăța, planifica și procesa informații, rezolvând probleme pe baza datelor asimilate și exploatate prin prisma comportamentelor anterioare care permit sau chiar garantează ordonarea, configurarea și construirea schemelor lingvistice, a rețelelor imaginative-situaționale sau a jocurilor simbolice cu un grad ridicat de predictibilitate. Posibilitatea de a concepe opere literare prin funcționalitățile inteligenței artificiale este destul de mare, chiar dacă mecanismele creative se bazează pe rețele complexe și arhitecturi de informații stocate în mediul online. Cu toate acestea, generarea de text are un grad semnificativ de automatism, astfel încât universul ficțional al operelor literare nu poate fi modelat de o conștiință imaginativă care nu este înzestrată cu sensibilitate, emoții, sstări afective, aşadar cu un repertoriu de sentimente care pot umaniza procesul de scriere. Pe de altă parte, este dificil să se presupună că mecanismele generative de acest tip sunt susținute de principii morale sau de o busolă axiologică care ar putea umaniza şi valoriza opera.
Dincolo de „în-sinele” capitalului. Schiță a tranziturilor conceptuale între realismul speculativ și acceleraționismul de stânga
Acceleraționismul nu e nimic dacă nu e în primul rând o teorie politico-filozofică controversată. Conceput, în forma sa contemporană, pe bloguri și în grupuri de cercetare la începutul anilor 2010, atingând un maxim de popularitate mai ales online la mijlocul anilor 2010, acceleraționismul aproape că a dispărut la începutul anilor 2020, în parte datorită faptului că termenul a fost folosit pentru a justifica atrocități precum atentatul de la Christchurch din 2019. În decada sa de popularitate, discursul despre acceleraționism a fost constant unul ambiguu, născând întrebări precum (evidenta) „ce este acceleraționismul?”, „ce ar trebui să se accelereze?” și, poate cel mai important, „pentru ce tip de ideologie pledează acceleraționismul?”. Ultima întrebare se datorează faptului că acceleraționismul este o ideologie politică ambivalentă, „cu chip de Ianus”: pe de o parte, privind spre un viitor anarho-capitalist, distopic, avem acceleraționismul de dreapta, cu imperativul său de a accelera decuplarea circulației și acumulării capitalului de orice constrângeri; pe de altă parte, privind spre un viitor egalitar, susținut tehnologic, avem acceleraționismul de stânga și încercările sale de a refuncționaliza tehnologiile și unele instrumente produse în capitalism în scopuri comuniste. Diferența dintre cele două curente ale acceleraționismului poate fi înțeleasă prin modalitățile fundamental diferite de a concepe funcția „accelerării”. După cum au remarcat Alex Williams și Nick Srnicek, acceleraționismul de dreapta propune o „accelerare dromologică”, o „creștere a vitezei fundamental lipsită de creier”, în timp ce acceleraționismul de stânga aderă la o „accelerare universală”, o „accelerare rațională capabilă să navigheze într-un spațiu universal mai complex de posibilități alternative”1. Textul de față discută modalitățile prin care unele dintre principalele principii filozofice ale acceleraționismului de stânga au fost preluate din „realismul speculativ” – la rândul său un termen ambiguu care denotă o grupare eterogenă de teorii centrate în jurul criticilor (post-)kantianismului.
Profesorul Ioan Roxin este cercetător în domeniul Tehnologiilor Informației și Comunicării, activând la Universitatea Franche-Comté din Montbéliard, Franța. Născut în orașul Salonta, a urmat studiile la Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea (unde am fost colegi, cu diferență de un an la absolvire, eu am absolvit în 1973, el în 1974) și cele superioare la Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din București, absolvind ca șef de promoție în 1980. Din 1991, când obține o bursă a Guvernului francez în ingineria informaticii, la Institutul Național de Științe Aplicate din Lyon, cariera lui se desfășoară în Franța, printr-o afirmare ascendentă. Revine periodic în România, îndeosebi la Oradea, dar și la Academia Română, unde susține conferințe. În iunie 2024 a susținut o conferință la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, cu titlul „Demistificarea Inteligenței Artificiale Generative: potențialul și pericolele”. Cu această ocazie, m-am inițiat și eu în domeniu și am prins curaj, pe fondul colegialității din liceu, să formulez întrebările care urmează. Gândul meu subiacent este solidar cu al conferențiarului: demistificarea inteligenței artificiale. Eu nu o pot face, dar pot fi părtaș la o asemenea atitudine rațională a inteligenței… naturale.
Contrar credinţei populare, scriitorii de SF încearcă să preîntâmpine viitorul, mai degrabă decât să-l prezică – scria Arthur C. Clarke într-un epilog târziu la 2001: O odisee spațială. Nu ştim exact cum a ajuns HAL 9000 – Inteligenţa Artificială (IA) care controlează nava, la decizia de a ucide echipajul de la bord. Autorul ne dă câteva piste de interpretare: conflictul între comenzile programate (a spune vs. a ascunde informaţii), instinctul de a-şi asigura propria supravieţuire, posibil chiar o xenofobie implicită1, dublate de vina pentru imperfecţiuni, ar fi contribuit la psihoza lui HAL. Ironia scenariului este că, în încercarea de a programa o inteligenţă perfectă, lipsită de aşa zisele erori umane, programatorii lui HAL au ajuns să reproducă propriile bias-uri, conflicte interioare şi vulnerabilităţi cognitive.
revistavatra.org 