Etichetă / inteligenta artificiala

de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (II)

Gustav Metzger, Liquid Crystal Environment 1965, remade 2005. Tate. © Gustav Metzger.

Mihai Țapu

Dincolo de „în-sinele” capitalului. Schiță a tranziturilor conceptuale între realismul speculativ și acceleraționismul de stânga

Acceleraționismul nu e nimic dacă nu e în primul rând o teorie politico-filozofică controversată. Conceput, în forma sa contemporană, pe bloguri și în grupuri de cercetare la începutul anilor 2010, atingând un maxim de popularitate mai ales online la mijlocul anilor 2010, acceleraționismul aproape că a dispărut la începutul anilor 2020, în parte datorită faptului că termenul a fost folosit pentru a justifica atrocități precum atentatul de la Christchurch din 2019. În decada sa de popularitate, discursul despre acceleraționism a fost constant unul ambiguu, născând întrebări precum (evidenta) „ce este acceleraționismul?”, „ce ar trebui să se accelereze?” și, poate cel mai important, „pentru ce tip de ideologie pledează acceleraționismul?”. Ultima întrebare se datorează faptului că acceleraționismul este o ideologie politică ambivalentă, „cu chip de Ianus”: pe de o parte, privind spre un viitor anarho-capitalist, distopic, avem acceleraționismul de dreapta, cu imperativul său de a accelera decuplarea circulației și acumulării capitalului de orice constrângeri; pe de altă parte, privind spre un viitor egalitar, susținut tehnologic, avem acceleraționismul de stânga și încercările sale de a refuncționaliza tehnologiile și unele instrumente produse în capitalism în scopuri comuniste. Diferența dintre cele două curente ale acceleraționismului poate fi înțeleasă prin modalitățile fundamental diferite de a concepe funcția „accelerării”. După cum au remarcat Alex Williams și Nick Srnicek, acceleraționismul de dreapta propune o „accelerare dromologică”, o „creștere a vitezei fundamental lipsită de creier”, în timp ce acceleraționismul de stânga aderă la o „accelerare universală”, o „accelerare rațională capabilă să navigheze într-un spațiu universal mai complex de posibilități alternative”1. Textul de față discută modalitățile prin care unele dintre principalele principii filozofice ale acceleraționismului de stânga au fost preluate din „realismul speculativ” – la rândul său un termen ambiguu care denotă o grupare eterogenă de teorii centrate în jurul criticilor (post-)kantianismului.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Șocul inteligenței artificiale pentru scriitori

Profesorul Ioan Roxin este cercetător în domeniul Tehnologiilor Informației și Comunicării, activând la Universitatea Franche-Comté din Montbéliard, Franța. Născut în orașul Salonta, a urmat studiile la Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea (unde am fost colegi, cu diferență de un an la absolvire, eu am absolvit în 1973, el în 1974) și cele superioare la Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din București, absolvind ca șef de promoție în 1980. Din 1991, când obține o bursă a Guvernului francez în ingineria informaticii, la Institutul Național de Științe Aplicate din Lyon, cariera lui se desfășoară în Franța, printr-o afirmare ascendentă. Revine periodic în România, îndeosebi la Oradea, dar și la Academia Română, unde susține conferințe. În iunie 2024 a susținut o conferință la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, cu titlul „Demistificarea Inteligenței Artificiale Generative: potențialul și pericolele”. Cu această ocazie, m-am inițiat și eu în domeniu și am prins curaj, pe fondul colegialității din liceu, să formulez întrebările care urmează. Gândul meu subiacent este solidar cu al conferențiarului: demistificarea inteligenței artificiale. Eu nu o pot face, dar pot fi părtaș la o asemenea atitudine rațională a inteligenței… naturale.

Citește în continuare →
de VATRA

Adina Marincea – Secolul déjà-vu-urilor algoritmice

Inteligenţa Artificială: între progres şi regres*

Contrar credinţei populare, scriitorii de SF încearcă să preîntâmpine viitorul, mai degrabă decât să-l prezică – scria Arthur C. Clarke într-un epilog târziu la 2001: O odisee spațială. Nu ştim exact cum a ajuns HAL 9000 – Inteligenţa Artificială (IA) care controlează nava, la decizia de a ucide echipajul de la bord. Autorul ne dă câteva piste de interpretare: conflictul între comenzile programate (a spune vs. a ascunde informaţii), instinctul de a-şi asigura propria supravieţuire, posibil chiar o xenofobie implicită1, dublate de vina pentru imperfecţiuni, ar fi contribuit la psihoza lui HAL. Ironia scenariului este că, în încercarea de a programa o inteligenţă perfectă, lipsită de aşa zisele erori umane, programatorii lui HAL au ajuns să reproducă propriile bias-uri, conflicte interioare şi vulnerabilităţi cognitive.

Citește în continuare →