Etichetă / memorialistica

de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, depresia și faza critică

Cum intri în doliu e o fatalitate. Cum ieși din doliu e un cinism. Dacă poți să ieși. Mi se pare că, dacă ești cu adevărat devotat ființei pierdute, nu poți să ieși niciodată din doliu. Cum să uiți sau să ignori ruptura pe care ai trăit-o și care ți-a produs o traumă? Unii spun că e mai bine să închizi în tine suferința. Așa ar fi decent: să nu-i contaminezi pe alții cu tristețea ta. Terapeutic însă, pentru alinare, e mai bine să vorbești, să ai cu cine să vorbești, să-ți explici suferința. Pentru alinare, nu pentru uitare. Ești consolat de alții cu „asta-i viața!”, când tu simți și știi că „asta-i moartea!” Foarte puțini apropiați știu să vorbească cu un suferind, cu un îndoliat sau cu un depresiv, după cum e cazul, sunt situații diferite. Cel mai adesea, se evită subiectul, cauza suferinței, și ești îndemnat să uiți, să te gândești la altceva, ca și cum ai putea. Ceea ce te ajută e ocazia de a-ți analiza stările, dar pentru asta ai nevoie de un confesor de încredere. Și tu însuți, în deplină solitudine, poți să fii analitic, să ieși din tine, să te observi ca pe un altul, să vezi cum te-a transformat trauma și care sunt riscurile. În cazul în care nu ești copleșit, depășit, zdrobit.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite). Anul 2000: încă un an aparte (3)

dintr-un caiet mai vechi

Dimineață splendidă, caldă. În tren, un tren personal amărât, era lume multă. Am văzut un câmp cu stânjenei violeți. M-am gândit la arhitectura savantă a petalelor lor, ca niște ogive de ametist translucide suprapuse – la frumusețea lor pură și gratuită m-am gândit. Inutilă pentru perpetuarea speciei lor, pentru nevoile evoluției naturale, în termeni darwiniști. Misterul frumuseții lumii, în cele din urmă, m-a frapat din nou, m-a „lovit”: fie că e un hazard sau o predestinare, frumusețea lumii conține în ea atâta forță vizuală, atât șoc ființial, atâta suspendare a simțurilor și aporie a gândurilor, încât nu poți să nu te gândești, trecând prin plăcerea ei pură, la un sens, la un înțeles: abia el oferă vârful suprem al bucuriei misterioase a acesteia. Opacă, trimițând doar la sine, frumusețea e aproape insuportabilă, îți explodează cumva creierul, cu legile ei necunoscute. Dar dacă savurând-o ai presimțirea unui înțeles, fiorul enigmatic, freamătul unor bănuieli supramundane, parcă integrezi mai ușor impactul ei violent, și nu-l stingi, dimpotrivă, îl intensifici. Nu mă pot opri, de câte ori am acest șoc vizual, să nu găsesc frumusețea ca pe un semn, un semn exterior al unui tâlc care o depășește și o transfigurează, fie acesta pur și simplu armonia surprinzătoare, extaziantă a lumii; fie acesta pura revelare a Ființei, a Existenței, ca grad superlativ al ei; sau fie acesta un fel de treaptă pregătitoare (căci trăită prin simțuri) pentru un Înțeles mult mai vast pentru care nu suntem pregătiți. Am de fapt în fața ei, a frumuseții, aceeași neobosită perplexitate cu care trebuie să-ți lași deoparte rațiunea, să-ți desfaci simțurile, să te pregătești pentru un Altceva, care de fapt nu vine ci doar se lasă presimțit. Și nu pot decât să exclam: Asta e! Asta e ! Frumuseții nu-i poți răspunde decât printr-o uriașă Interjecție, care înăuntrul tău te-ar putea dizolva în Beatitudine. (1987)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Rădăcinile fricii de literatură

Trauma pubertății

În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la Școala de Menaj Teiuleanu din Pitești, pe care avea s-o desființeze reforma învățământului din ʼ49, apoi educatoare și, acasă, gospodină perfectă, era profund neliniștită de soarta mea viitoare când mă vedea drogată de citit. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță, eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. (Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.)

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă – Ana Blandiana, „Mai-mult-ca-trecutul”

Ion Buzași 

Jurnalul – ca roman anamorfic

Scriitoarea a avut trei interdicții de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. La sfârșitul lunii august, Ana Blandiana află că din nou i s-a interzis să publice. Cum pentru ea scrisul era o necesitate aproape vitală, interdicția a fost resimțită și ca o lovitură asupra demnității sale: „singurul lucru care mă poate umili este imposibilitatea de a scrie” (p.470), se hotărăște să scrie un jurnal și cu pagini ce nu vor putea fi destinate publicării ci să se substituie, să țină locul acesteia, „un loc în care să-mi pot descărca revoltele, pentru a nu turna întreaga zgură în cărțile adevărate” (p.192). Este o perioadă de mai puțin de doi ani, de la data interdicției, – 31 august 1988 până aproape de căderea comunismului – 12 decembrie 1989.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, singurătatea și deprimarea.

Cum poți să scrii când îți țiuie urechile de singurătate?! Sau să scrii tocmai pentru a umple acest gol?! Dar pustiul e sonor, muzică abstractă, și nu poate fi bruiat cu scrisul, care e grafică surdă, acționează în alt registru, nu poate fi un substitut sau o compensație. Nu există decât un leac pentru singurătate: muzica clasică. De fapt, nu e leac, ci alinare. Mai funcționează și un refugiu cotidian, care să facă să vibreze absențele: radioul. Nu poți să desenezi sau să scrii când singurătatea îți paralizează toate mișcările, te fixează într-o stare de pasivitate și perplexitate, de stai și te uiți cu ochii în gol. Simt uneori de parcă m-ar ține cineva de mâini și de picioare! Cum să scrii în această stare? Și, dacă scrii, cum să scrii de bine? Nu te lasă supărarea pe o lume rău alcătuită. De ce-aș fi rău? Și totuși…

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite). Anul 2000: încă un an aparte (1)

dintr-un caiet mai vechi

„Din nou, ideea din ce în ce mai persistentă, și parcă mai evidentă, că tot ce mi se întâmplă are un tâlc. Sau măcar are o coerență ascunsă. Pare că întâmplările, întâlnirile, persoanele, chiar și cărțile se atrag unele pe altele și vin întotdeauna către mine cu un mesaj. Simt numai că există un mesaj tăcut, dar nu îl pricep în totalitate, deși mintea vrea să-l capteze. Presimțirea mesajului nu îmi e de ajuns, e chiar dureroasă. Totuși nu e puțin, e o căutare a coerenței interioare pe cât exterioare. Mi se pare că dacă aș face o sforțare mentală intensă, dacă m-aș concentra îndelung și extrem de intens, aș reuși să cuprind mai bine acest tâlc. Care pare să fie, acum sesizez, întotdeauna același, transmis în diferite moduri și pe diferite canale. Dar aici nu e vorba de a înțelege limpede ordinea mare a lucrurilor – așa ceva pare peste măsura noastră umană, n-am suporta asta nici fizic, nici psihic – ci de a le surprinde cumva dintr-odată, fulgurant, inefabil, în interiorul ființei. Ceva care e mai puțin dar și mult, mult mai mult, mai cuprinzător, decât luciditatea rațiunii. Și bine înțeles că acel efort eu nu-l fac, îmi pare deocamdată peste putință, deși simt că îmi e, în adânc, în putință. E poate comoditate la mijloc, sau neștiința tehnicii acelei extreme concentrări. Sau poate e teamă. Ori plăcerea de a amâna la nesfârșit ceva care, parcă știu că tot mi se va da odată, în sfârșit, la sfârșit.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare (II)

Tentative de autoreeducare

Severitatea cu care îmi cenzuram efuziunile lirice de când am început să scriu se datora imaginii negative a „literaturii feminine” – concept cu tradiție în critica interbelică, care plutea în aerul anilor 70. Nu-mi dau seama cum ajunsese la mine. Poate îl culesesem după absolvire, din cărți de teorie literară,citite cu creionul în mână pe plajă, ce aiureală! Sau l-am pescuit din discuțiile cu Nora Iuga, singura mea interlocutoare la acea vreme pe teme literare sub al cărei imbold/imitație am început să scriu. „Interdicția sentimentalismelor feminine” avea să existe permanent, de-atunci înainte, în mintea mea. Aveam 27 de ani și nici o tentativă anterioară de a intra în meseria de scriitoare, pe care subconștientul meu o respingea.                                                

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana – Amintiri din Copilărie

M-am născut în timpul războiului, deci copilăria mea s-a petrecut într-o perioadă care în Istoria tuturor țărilor din jumătatea estetică a Europei a fost o perioadă în care teroarea „de partid și de stat”, cum se spunea atunci, pătrundea până în cele mai secrete și intime cute ale vieții. Copilăria mi s-a desfășurat între cele câteva arestări ale tatei care se leagă în amintirea mea prin geamantanul cu haine groase care stătea în dosul ușii din antreu, pregătit pentru o arestare care se putea petrece oricând, pentru că Tata era preot, deci dușman de clasă. Cea mai dramatică amintire este chiar o asemenea arestare: mai precis percheziția de dinaintea ei, când trei bărbați au răscolit întreaga casă din pod până în pivniță și au „descoperit” în sertarul meu cu jucării un revolver, pus de ei ca să existe un motiv al arestării. Tata a fost luat cu cătușe la mâini și condamnat pentru „port ilegal de armă”, iar mie mi-a rămas ca amintire din copilărie, mai mult chiar decât întâmplarea la care asistasem înspăimântată, lungul șir de nopți în care mă trezeam țipând din coșmarul în care cei trei îmi arătau printre jucăriile mele un revolver și părea că eu sunt vinovată pentru asta. Aveam 5 ani.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Jurnal de scriitor interzis

Se prea poate ca temerile din Cuvînt înainte – cuvînt după la Mai-mult-ca-trecutul (Humanitas, 2023) să se adeverească și Ana Blandiana chiar să constate că publicarea jurnalului ”interdicției” (a patra – și ultima – în ordine cronologică, de care a beneficiat) ”nu-(m)i face bine, /…/, nici ca om, nici ca scriitor”. Sînt însă riscuri asumate, chiar dacă după multe ezitări și după ce ispita de a lăsa jurnalul pentru o apariție postumă (ce-i drept, jurnalele așa-zis ”postume” – interesantă expresie intrată definitiv în uz, deși n-am auzit de vreun scriitor care să fi scris și după moarte ceva ”opere postume” – au un consistent spor de credibilitate) a cedat în fața imperativului de a înfățișa, oricît de riscant ar fi, ”un portret al epocii” construit din instantanee luate la fața locului. Supărări omenești jurnalul cu siguranță va stîrni, căci portretele multor persoane și personalități care traversează paginile sînt făcute, firește, sub impresiile de moment și beneficiind de libertatea de sinceritate pe care i-o asigura ”certitudinea că nu voi putea publica niciodată” însemnările. Eventualele concesii portretistice sînt eliminate, indiferent de cine ar fi vorba. Dar nu aceasta e angoasa cea mai acută din pragul publicării, ci teama că generațiilor post-comuniste ”aceste pagini nu li se vor părea doar incredibile, ci de-a dreptul ireale, stranii, imaginare”.

Citește în continuare →