Nu doar doctorul Tatarcan dispărea din când în când, ci și Trif, șeful de sală. Când Ceaușescu se afla la Vila din Neptun, era dus să servească la mesele Lui: la doi pași de hotelul nostru, era ca și când ar fi plecat pe lună. 

 Mai ții minte că pe vremea aceea, la București n-aveai cum să intri în zona din Primăverii? Închideau încă din capătul Aviatorilor, înainte de Piața Charles de Gaulle de azi. Ei, fix la fel era și cu Vila de la Neptun.

Normal că am fi fost curioși s-o vedem. Dar, de la mare distanță, de pe trotuarul celălalt, pe unde ne era permis să trecem, arătând, când eram întrebați, hârtia cu cazarea în Olimp, nu zăream  decât copacii  cu coroane stufoase din spatele gardului  păzit, în plin soare, de uniforme nemișcate.

Citește în continuare →

Erau amândoi purtători de tară – o clasică talasemie  minor. Își făceau analizele  la termen și erau atenți la ce le spuneam. Ea se mai plângea de oboseală, îi prescrisesem vitamine, și m-a asigurat că avea de unde face rost de Supradyn.

Problema era copilul. Veneau cu el la transfuzii, când unul, când altul. Îl adusesem până aproape de patru ani, păreau să aibă mijloacele să-i dea legume, fructe, dieta indicată etc., dar arăta de doi. Alb ca peretele, anemie hemolitică severă, splină mărită – talasemie majoră, ca la carte.

Îi avertizasem de la început:

Citește în continuare →

 În anul patru, când am făcut specializare în filologie romanică, nu mai audiam decât cursuri de lingvistică.

    Dar în camera de cămin le auzeam pe colegele mele vorbind despre cursul lor de critică literară interbelică, despre Lovinescu și mutația valorilor estetice.

   Teoria mi s-a părut corectă, și exemplul pe care l-am găsit a fost Craii de Curtea veche, ce stil desuet, învechit folosea Matei Caragiale! Citisem cartea cu condescendență, un pic pe sărite și n-am prins niciuna din aluziile erotice care, voi vedea mai târziu, făceau deliciul subtililor membri ai clubul ”mateinilor”.

Citește în continuare →

 Când Drumul egal al fiecărei zile a apărut în traducere franceză (Vienne le jour, 2009), autoarea cronicii din Le Monde, referindu-se la nevoia de singurătate resimțită într-un cămin studențesc, a făcut o trimitere la eseul Virginiei Woolf – O cameră separată/ A Room of One‘s Own – deja clasicizat ca manifest feminist, contestat, apărat etc.

   Îi admirasem cu gelozie romanele, conștientă că arta ei nu-mi era la îndemână. Nu aveau să mă convingă nici acei generoși lectori francezi care au apropiat Dimineața pierdută/Matinee Perdue de Doamna Dalloway, probabil tot prin prisma scrisului feminin.

Citește în continuare →