Etichetă / proza

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt Frumos din viitor. Ispitirea Anetei (4)

Cu scuzele de rigoare, ajunși abia la capitolul patru al poveștii noastre, mă văd nevoit să modific puțin trecutul. În sensul că numele fetei care îl însoțea pe Regele Manelelor în momentul accidentului era de fapt Prințesa Emilia Pătlăgică fon Clejani, județul Giurgiu, iar accidentul s-a produs nu din cauză că Regele Manelelor ținea picioarele pe volan, deși le ținea într-adevăr acolo, ci din cauză că, în acest timp, Prințesa îi făcea sex oral. Îmi pare rău că a trebuit să vă spun asta. S-a întâmplat taman în ziua când ziarul britanic Daily Star publica știrea că Inteligența Artificială poate convoca ședințe de spiritism, iar Mehmet Özyürek, bărbatul cu cel mai mare nas din lume, de altfel un om foarte bun la suflet, împăcat nu doar cu nasul lui, ci și cu viața lui, a făcut un infarct și a murit. Așa că acum e împăcat chiar și cu moartea lui.

Citește în continuare →
de VATRA

Lavinia Braniște – Visul (fragment)

Scăpată din laborator, liberă pe străzi, aleargă bezmetică în jurul meu. Dă târcoale minții mele, așteptând un moment de neatenție, în care să se infiltreze, să capete contur, să declanșeze amintiri. Să revină. Să mă invadeze.

            O persoană pe care am crezut c-am îngropat-o. Mai adânc decât m-am îngropat pe mine.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor (3)

„Toate lucrurile mărunte pentru care ne facem griji 

nu merită să ne facem griji” (PhillZdybel)

Săptămâna trecută, un instructor australian de taekwondo a murit timp de douăzeci și opt de minute, după un atac de cord. Pe urmă și-a revenit și a putut povesti ce i s-a întâmplat „dincolo”, cum a plutit aproape lipit de tavan și ce alte chestii extracorporale a mai simțit. Nici vorbă de vreo lumină albă sau figuri cerești. „Este ca și cum aș fi stat acolo și mă uitam la un film sau priveam totul ca un spectator”, a explicat el, conform site-ului știripesurse.ro, preluate din The Jerusalem Post care a preluat știrea din mirror.co.uk, care a preluat-o din dailystar.co.uk, care a preluat-o din geelongadvertiser.com.au – și așa mai departe.   

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Răsuceanu – Linia Kármán (fragment)

O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.

Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.

 Gabriela Gheorghișor

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-Frumos din viitor (2)

Un lucru pe care puțini oameni îl iau în considerare este că anumite mesaje subtile transmit stereotipuri de care nu suntem conștienți. De exemplu, dacă îi spui unei femei lipsite de imaginație că are pantofi frumoși, ea s-ar putea gândi chiar la pantofi, deși aprecierea se referă de fapt la picioarele ei și abia după aia la alte chestii. Dar oare există femei lipsite de imaginație? Partea proastă e că această regulă funcționează și invers. De aceea, în studiourile de la Hollywood, pornind de la afirmații cât se poate de neutre, unele vedete intră în panică, ajungând frecvent la insuportabila senzație de #MeToo, însoțită de coșmaruri, insomnii, acuzații de hărțuire sexuală, procese în instanță și despăgubiri de milioane de dolari. Concret, în cazul nostru, Rujatu îi spusese Anetei că pare o persoană deosebită din simplul motiv că dorea să încheie cât mai repede conversația și să meargă la toaletă sau în altă parte – rămâne de văzut unde. În loc de asta, Aneta interpretă cuvintele lui ca anticipând intenția de a-i da cincizeci de lei, așa cum se procedează de obicei cu infirmierele din spital, pentru a le câștiga bunăvoința. Mai ales că, imediat după aceea, Rujatu adăugase că „persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui”. Ok, atunci apreciază-mă! ar fi putut răspunde Aneta. De fapt, chiar acesta este înțelesul cuvintelor ei aparent inocente: „Vai, domnule!… Hi, hi!”

Citește în continuare →
de VATRA

Constantin Abăluță – Minerul dispărut

Epilog

32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.

Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-Frumos din viitor

A fost odată ca niciodată un baron local, nu contează culoarea. Nici prea tânăr, nici prea bătrân, nici prea gras, nici prea slab și de statură potrivită. Nu mai știu cum îl chema, că a trecut mult timp de atunci, dar lumea îi zicea Rujatu, deși omul nu se rujase niciodată. Așa erau buzele lui, umede de la natură. Umblă vorba că era însurat cu o femeie cu barbă, fiindcă toate au o explicație. Pe vremea când era o fetiță de abia doisprezece anișori, iar primele semne ale pubertății se manifestau haotic, femeia asta s-a gândit că viața ei ar fi mai interesantă dacă, în loc să fie fată, ar fi băiat. Măcar nu ar mai sângera în fiecare lună. Și iată că, după un număr însemnat de ani, dorința ei era pe cale de a se împlini. Nu doar că nu mai sângera, dar începuse să-i crească și păr pe față. Mai bine mai târziu decât niciodată. 

Citește în continuare →
de VATRA

Constantin Arcu – Pe drumul exilului

XXX.

Centrul de gerontologie își ducea ultimele zile. Era în lichidare, cum s-ar zice. Bolnavii de covid fuseseră preluați de alte spitale, iar o parte din vîrstnici erau deja la Poieni. Aici se mai aflau cîțiva handicapați și o mînă de nehotărîți. Handicapații nu puteau fi transportați cu autocarul, iar bătrînii, dintr-un motiv sau altul, nu erau deciși dacă plecau acasă sau acceptau să fie transferați dincolo. În orice caz, se făceau ultimele formalități înainte de predarea clădirilor deținute cu titlu gratuit.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Stadii (fragmente)

(cap. 9)

— Ce se întâmplă? Ce faci? i-am auzit glasul gâtuit de uimire.

Intuiam că îi crescuse pulsul şi că adrenalina îl împiedica deocamdată să priceapă ce i se întâmplă, iar lucrul acesta îl făcea să se zbată şi să încerce să-şi desfacă legăturile de plastic de la mâini. Aproape că se sufoca. Îi urmăream privirea tulbure, aţintită spre mine, care căuta un răspuns, o explicaţie.

Am rămas tăcut, mă străduiam să fiu calm, deşi îmi simţeam inima zbătându-mi-se în gât. Nu puteam scoate niciun cuvânt, ştiam că glasul mi-ar fi tremurat. Mi-am fixat în minte această imagine, înmărmurită în timp, ca un prezent de nespulberat, ca marea care îşi întoarce valurile la mal. Nu eram legat, ca el, dar mă simţeam prizonier, prins în plasa unui scenariu pe care mi-l cream singur, acolo, printre pereţii prăbuşiţi ai halei unei fabrici abandonate de la marginea orașului. Am ştiut că îmi voi aminti clipa aceea pentru tot restul vieţii.

Citește în continuare →