Veronica Lazăr și Andrei Gorzo – Un modernism politic updatat: Radu Jude și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”

radu jude barbarii

  1. Brecht, Godard, Nicolaescu

În Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Radu Jude duce mai departe niște reflecții care au rezultat deja în filmele Aferim! și Țara moartă. Legătura cu filmul de non-ficțiune din 2017 este mai evidentă, ea ținând de subiect: participarea românească la Holocaust. Astfel, în noul film e vorba despre masacrul din 1941 de la Odessa. Metoda artistică e îndatorată însă și experienței reprezentate pentru Jude de Aferim! – nu în ultimul rând de receptarea de care a avut parte acel film istoric din 2015. Jude a insistat în interviuri[i] că reprezentarea secolului al XIX-lea, în Aferim!, este asumat-artificială; de pildă, dialogul filmului e, în bună parte, un colaj de citate din diverse texte literare, unele familiare spectatorului român și menite să semnaleze, tocmai prin această familiaritate, că accesul la trecut e în mod inevitabil unul mediat, că trecutul românesc în care e plasat filmul nu poate fi decât o reconstrucție ulterioară. Citește în continuare →

Christian FERENCZ-FLATZ – Trei șanse ratate. Despre Inimi cicatrizate al lui Radu Jude

inimi-3

Inimi cicatrizate este – la fel ca Aferim! sau Țara moartă („documentarul” pregătit de Jude din fotografiile lui Costică Acsinte) – un experiment în genul filmului istoric. Acest experiment constă în încercarea de a pune trecutul istoric în tensiune cu prezentul, creând rime sau ecouri între ele. Iar dacă un atare demers a izbutit admirabil în Aferim!, merită spus pe scurt de ce Inimi cicatrizate n-ajunge totuși la o reușită similară. Succesul lui Aferim! se datora, în esență, unei combinații de două circumstanțe: pe de o parte, faptului că, abordând perioada pre-pașoptistă1, el nimerise peste o pată oarbă, netapetată cu clișee, din imaginarul istoric popular, iar pe de altă parte, faptului că, referindu-se la tema robiei țigănești, el lovise eficace un punct nevralgic în conștiința publică a prezentului. Or, dacă Inimi cicatrizate nu produce un scurt-circuit similar în pofida eforturilor lui Jude, acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că perioada la care se referă filmul, în speță interbelicului, este deja obiectul unui clișeu persistent, pe care el nu face îndeajuns să-l contrarieze; în al doilea rând, faptului că tema prin care filmul ar fi vrut să atingă prezentul, în speță ascensiunea naționalismului extremist în anii 30 și ecourile sale prezente, nu devine suficient de acută măcar și numai fiindcă ea e la rândul ei deja o parte amplu metabolizată a clișeului cu pricina, iar cele câteva încercări altminteri ingenioase pe care le întreprinde Jude pentru a nuanța tema – prin aluzii comice („Mozart și Marin”), small-talk politic sau știri radio electorale – nu sunt suficiente pentru a o face să sune a mai mult decât o lozincă placată peste un material mai curând refractar la ea. Privită sub acest aspect, problema filmului nu este deci până la urmă aceea că el nu oferă o reprezentare suficient de autentică în termeni realiști a perioadei interbelice, ci dimpotrivă aceea că el cimentează același vechi clișeu al interbelicului cu legionari, amoruri, romanțe și discuții filozofic-literare, pe care ar fi trebuit mai întâi să-l demonteze pentru a reuși în tratamentul său ce-a reușit Aferim! fără preparații similare. – Și totuși: prin trei detalii anume ale filmului său, Jude atinge deopotrivă niște teme, care ar fi putut eventual obține efectul istoric dorit.  Citește în continuare →