E cât se poate de firesc și pentru feminism să aibă în manifestarea sa literară soarta oricărui stil sau curent, și anume să se erodeze, să intre în fază decadentă. Acesta e, desigur, un truism, la care apelez acum doar pentru a-mi justifica gândul cu care am început lectura volumului de debut al Simonei Sigartău^*: încă un volum feminist, căci aceasta e direcția ideologică în care îl înscrie Olga Ștefan pe coperta a patra. Să ne înțelegem însă de la bun început: nu de vreun sentiment al preaplinului de feminism în practica socială românească e vorba aici. Nici gând de așa ceva. Dimpotrivă, susțin răspicat că în discursul cultural autohton și, mai ales, la nivelul manifestărilor sociale extraliterare, incluzând aici mentalitatea generală, precum și la cel al instituțiile care activează în câmpul literaturii (publicații, edituri ș.a.m.d.) este vorba în continuare de un misoginism anevoie de înlăturat, din păcate. Dar, chiar dacă literatura poate avea un rol important în difuzarea persuasivă a valorilor feministe necesare progresului civilizațional, simplul fapt de a le promova nu constituie neapărat, în sine, și un progres strict literar. Pentru ca el să se întâmple mai e nevoie și de acumulări energetice care să producă efecte nu atât în tectonica estetică a textului, cât și în cea a genului.