Un prozator par excellence: Petru Cimpoeşu (2/5)

intalnire cu Goethe.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

 

Ioan GROȘAN

Putere și orgoliu

Când am citit prima oară un text de Petru Cimpoeşu („Firesc”, unul din cele mai bune romane nu numai ale generaţiei optzeciste, ci ale întregii noastre proze postbelice, apărut în 1985), am fost foarte curios – şi, recunosc, temător, căci el mi se anunţa drept un concurent absolut redutabil – să văd cum va evolua autorul, care stăpânea foarte bine construcţia epică, avea o curgere… firească a paginilor, fără nimic redundant, cu personaje memorabile ş.a.m.d. Iar de ce mi-a fost frică, n-am scăpat: cu fiecare roman, Cimpoeşu îşi confirma şi augmenta calităţile iniţiale, în cărţi pe care nu le puteai lăsa din mână: „Povestea Marelui Brigand” (ce i-a plăcut mult şi lui Nicolae Breban), „Simion Liftnicul”, „Christina Domestica şi Vânătorii de suflete”, „Celălalt Simion”.

 Nu voi face cine ştie ce analiză asupra universului prozastic al lui Petru Cimpoeşu; mă voi mărgini să constat două lucruri evidente – cel puţin pentru mine! – care reies din felul cum se aşează la scris şi compune autorul: putere şi orgoliu. Cimpoeşu are puterea să-şi stăpânească perfect personajele, chit că ele – şi aici e tot farmecul! – au – la fel precum creatorul lor – „o relaţie inadecvată cu adevărul” şi, adaug eu, şi cu realitatea (familială, socială, politică etc.). Mărturisirea cu „inadecvarea la adevăr” o face Cimpoeşu în numărul 5-6/2017 din „Vatra” şi-l cred pe cuvânt şi poate că această relaţie inadecvată este şi motorul de pornire al prozelor sale, oarecum la fel cum motorul de pornire al simpatiei noastre pentru Bill Clinton a fost relaţia lui „nepotrivită” cu Monica Lewinski.

 Din această putere de a-şi controla talentul şi intuiţiile epice vine, firesc (cuvânt inevitabil!), şi orgoliul. Nemărturisit direct multă vreme, dar care, după atâtea cărţi excelente, iese ca uleiul deasupra apei, când, după propria-i apreciere din acelaşi text din „”Vatra”, a făcut „primii paşi spre celebritate”. Suficienţi însă ca să refuze participarea la o dezbatere de la Târgul parizian de carte din 2013, pe motiv că acolo era prezent şi Bogdan Teodorescu, un simplu „analist politic” şi nicidecum scriitor, unul care vituperase la „Realitatea tv” contra lui Mircea Cărtărescu ce, chipurile, cheltuise prin ICR banii pensionarilor.

 Aş face, în finalul acestui scurtissim text, o menţiune specială pentru umorul autorului băcăuan, prezent, uneori fin difuzat, în toate cărţile sale (vezi în acest sens paginile despre „compiuter” în viziunea personajului Bazil din „Celălalt Simion”).

Aşa că, lecturând proza lui Petru Cimpoeşu, constat, după atâţia ani, că de ce mi-a fost frică, n-am scăpat…

 ***

Dan PERȘA 

Poveşti cu P. C.

Joi, 24.08.2017, sună telefonul după trei luni de lâncezire şi Dan-Bogdan Hanu, venit la pilele electrice din Bacău pentru a-şi încărca bateriile, îmi spune că are o cerere mai neobişnuită: să treacă pe la mine să se spele pe cap. Mă pot eu opune dorinţei poetului? Aprob cererea, pun apostila şi în cincisprezece minute Bogdan e la mine. Cât se spală el pe cap, eu termin ce mai aveam de scris la un text început pe la ora 6 dimineaţa, la care lucram de trei ore şi jumătate, finalizez satisfăcut, pun punct, mototolesc foile şi le arunc la coş. Liberi!

– Hai la Cora, îi spun la Bogdan, e în lateral o terasă…

Dar până să aranjeze chelnerii terasa, dăm o raită prin Cora. Şi tocmai când eram pe picior de ieşire, îl văd pe Petru Cimpoeşu, ce împingea un coş doldora cu bunătăţi. Întâlnire nearanjată, neprogramată!

Ei bine, când am ajuns acasă, mi-am notat întâlnirea în jurnalul meu scris de mână cu scrisul meu încifrat – ca nu care cumva, după purcederea mea pe cele căi, cineva să-l culeagă şi să-l dea publicităţii: cifrul îl ştiu doar eu. Mă scuzaţi acum două minute, până culeg din el vreo două fraze.

„Dar în drum spre ieşirea din Cora îl văd pe Petru Cimpoeşu (arăta fix ca Faulkner din unghiul din care l-am văzut), îl strig, alergăm după el, îi spun că mergem ca băieţii la bere şi-l întreb dacă nu vine cu noi. Spre bucuria mea acceptă şi pleacă să-şi ducă la portbagaj cumpărăturile şi apare curând la masa unde ne-am aşezat eu şi Bogdan, deja cu o bere nefiltrată în faţă. Şi cum aveam o ureche înfundată, îi spun lui Petru Cimpoeşu că, din pricina surzeniei, vorbesc tare şi autoritar.

– Tare, poate, dar autoritar nu prea, mă dezumflă el”.

Şi nu mai culeg din jurnal, pentru că tustrei, buni convivi, ne-am întins la vorbe şi e mai bine ca ele să rămână încifrate în scrisul meu de mână – başca, nici nu au legătură cu subiectul. N-am discutat ca Berlioz cu Bezdomnîi despre Iisus şi Dumnezeu (unde musai să-şi bage dracul coada), ci, la fel de satiric, despre treburi din cetate.

Şi uite aşa am ajuns unde-am vrut. Anume, să arăt de ce simt aşa o mare bucurie când îl întâlnesc pe Petru Cimpoeşu. Poartă cu sine un joi de vivre (că tot era joi când ne-am întâlnit), care se transmite imediat celui ce-l întâlneşte şi îi dă saţietate sufletului. Însă 97 procente a oamenilor din poporul Bacăului, nu cred că ar spune la fel. Din ce pricină oare? Pe lângă bucuria de a trăi, Petru Cimpoeşu mai are şi un grad de conştienţă extraordinar. Şi ce este, la urma urmei, conştienţa, dacă nu o oglindă ce arată realitatea întocmai cum este? Dacă regele e gol, îl arată gol, nu-l înzorzonează cu bogate veşminte imaginare. Or, societatea, din moşi strămoşi, e făcută să funcţioneze unsă pe baza minciunilor convenţionale. Petru Cimpoeşu nu ţine seama de convenţie şi spune totul pe şleau. Eu, mai timid din fire, sunt obedient faţă de societate, dar cum nu-mi plac nici minciunile, ca s-o gâdil, stau tăcut în banca mea. Din pricina asta, cei 97% de concitadini (zic şi eu, e o apreciere subiectivă, sunt poate mai mulţi), nu vor fi de acord cu ce spun eu despre Petru Cimpoeşu. Pentru ei, dânsul este o persoană cât se poate de răutăcioasă. Măsura exactă, oglindită pe şleau, a personalităţii lor le repugnă.

Aşa îl cunosc eu pe Petru Cimpoeşu, într-o perspectivă totalmente pozitivă. Inimă mare, altruism, optimism, bucurie de a trăi, conştienţă. Dar, cum spuneam, pentru unii o fi având şi o latură negativă. Iată ce mi s-a întâmplat. Trebuie să fi fost într-o zi în urbe un cenaclu. Şi mă întâlnesc după vreo două zile cu un participant, care îmi spune: „A fost şi Petru Cimpoeşu. I-a făcut harcea-parcea pe toţi cei care au citit. E un infatuat. Nu se iubeşte decât pe sine. Nu e bun decât ce scrie el!”. „Acuzaţii” absolut ridicole, garantez sută la sută. Şi nu o fac la modul subiectiv (deşi la această dată, când mă cunosc cu Petru Cimpoeşu de ani buni, i-aş da oricât credit în alb – încrederea într-un om vine din extrapolarea acţiunilor sale trecute). Şi nu o fac la modul subiectiv deoarece… nu suntem oare scriitori? Şi care este treaba scriitorului? Cum a spus-o Paul Vinicius, este scanarea sufletului omenesc. Iar din generalul „suflet”, prozatorul cercetează mai ales umanitatea omului. Iar Petru Cimpoeşu, dincolo de faptul că este un mare prozator, este un om. L-aş îndrăgi la fel fie şi dacă n-ar fi scris un rând. La urma urmei, noi jucăm un rol, jucăm rolul unor scriitori, dar ce contează este omul din spatele scriitorului, pentru că a fi om nu mai este un rol. Este esenţa noastră, care nu poate fi jucată. Şi tocmai această esenţă este cea care trece în scrisul unui prozator. Ea îi dă măsura. Şi urmăriţi toţi oamenii-personaj din proza lui Petru Cimpoeşu, proză scurtă sau romane. Cât îi iubeşte, cât îi cercetează, cât de grijuliu este cu ei!

Dar iată că oamenii reali, orgolioşi cu ce produc literar, când li se spune fără ocolişuri unde sunt, se supără (îmi aprind şi eu acum paie în cap, dar asta e). De aceea, într-o vreme au scornit o strategie. Mi-am dat seama de ea de prima dată când am fost salutat de cineva cam cu următoarea formulă: „ce mai face cel mai mare prozator al Bacăului?”. Şi vorba lui Rabelais: „un om de ispravă, cu mintea sănătoasă şi cu scaun la cap, nu se îndoieşte niciodată de ceea ce i se spune, sau vede cu ochii că e scris”. Dar eu am înţeles pe dată unde bate omul. Petru Cimpoeşu, indezirabil devenit, trebuia înlocuit în conştiinţa publicului cu un altul. Eu, proaspăt descins în Bacău, se pare că eram potrivit. Cu aceeaşi formulă m-au întâmpinat vreme de trei luni, până când, într-o zi, am spus: n-ar fi nici o laudă asta, dacă nu ar trăi Petru Cimpoeşu aici! Atunci şi-au dat seama că am aceleaşi păreri despre literatură ca Petru Cimpoeşu şi mi s-a dat „block” sau „ignore”. De atunci trăiesc fericit la Bacău!

De altfel, revenirea mea în Bacău (unde copilărisem şi am făcut şcoala până am terminat liceul), i se datorează lui Petru Cimpoeşu. Mă mutasem de la Constanţa la Bucureşti, unde am dat de tot soiul de editori ţepari, muncind zi de vară până-n seară. Găseau tot soiul de tertipuri să nu te plătească. I-am spus lui Bogdan Hanu într-o zi la telefon că m-aş muta în Bacău, dar e imposibil să-mi găsesc acolo slujbă. Bogdan a vorbit cu Petru Cimpoeşu… şi curând am fost în Bacău cu slujbă bună. Cumva, Petru Cimpoeşu mi-a salvat viaţa, pentru că, de-aş fi rămas în Bucureşti, sucombam până la urmă ca şoarecele lui Topârceanu de inaniţie, dacă nu cumva, înainte, de tristeţe. În paranteză, nu sunt chiar aşa modest din fire cum pare din această relatare. Dacă băcăuanii mi-ar fi spus: „ce mai face cel mai mare prozator din estul Europei”, poate acceptam tămâierea. Dar aşa, „prozator din Bacău”, lauda era uriaşă doar pentru că, aşa cum am spus, Petru Cimpoeşu trăieşte aici. Însă, oricât de zăpăcit aş fi, am conştiinţa valorilor şi n-aş putea să mă las tămâiat doar de dragul tămâierilor, când ştiu ce şi cum scrie Petru Cimpoeşu!

Ei bine, revin asupra cercetării părţii întunecate a lui Petru Cimpoeşu. Dacă ea există, mi-am spus, pentru că el este scriitor, e uşor de găsit în romanele sale. Să fie cumva saturnian? Trist, fără încredere în oameni, posac? Sau, ce consider cel mai mare rău la un om, să fie dezabuzat. N-am descoperit aşa ceva. Petru Cimpoeşu este solar. E luminos şi radios. A, că este satiric? Da, Petru Cimpoeşu este (şi) un scriitor satiric. Dar asta mi se pare o mare laudă. Satirizezi când ierţi beteşugurile firii omeneşti şi îi priveşti pe oameni cu zâmbetul pe buze şi cu dragoste. Fără acest zâmbet şi această dragoste, cum să se fi născut un Simion liftnicul şi alte atâtea personaje memorabile, care aproximează, în spaţiul ficţiunii, omenirea?

Petru Cimpoeşu luminează Bacăul.

(Nota red.: Nu numai!)

***

  miner de aur.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

 

Victor MUNTEANU

Un nume destinat viitorului

Venirea lui Petru Cimpoeșu în mediul scriitoricesc băcăuan a făcut pârtie de la bun început nu numai printre tinerii aspiranți la gloria literară, ci și printre condeierii aflați la distanță de-o generație de el. Puțini sunt cei care cunosc tensiunea vieții prozatorului băcăuan trăită la extreme, cu gloriile și căderile ei.

„Pentru mine, scrisul nu e propriu-zis o muncă, ci mai degrabă un fel de rugăciune, o formă de incantație”, spune el într-un interviu.

Dotat cu talent, voință și inteligență, a sărit peste limita obișnuinței din proza românească, explorând atât dimensiunea umorului, cât și psihologia conflictului dramatic. Metafizica și umorul său nativ sunt locuite de firea justițiară, acest lucru resimțindu-se și în scrierile lui.

Conștient de propria-i valoare, sancționează dur mediocritatea, impostura și veleitarismul, afirmând la o televiziune că, din cei vreo sută de membri ai Filialei Bacău a U.S.R., dacă sunt patru-cinci scriitori adevărați! „…Problema mea este una singură, că am talent, iar problema lor este tot una singură, că nu au”, conchide în stilul său inconfundabil.

Celebritatea și deschiderea sa europeană vin după reeditarea, la „Polirom”, a cărții Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni, marcând startul fulminant spre gloria sa literară.

Petru Cimpoeșu este și va rămâne un reper în literatura română contemporană și nu numai.

*** 

 

Vasile DAN

Un prozator empatic

Aţi trăit vreodată senzaţia asta: un nume să-ţi fie într-atît de familiar încît persoana care îl poartă să nici nu mai conteze cine ştie cît, să nu mai aibă decît consistenţa lui? Cam asta simt eu cînd spun Petru Cimpoeşu. Îmi dau seama că îl cunosc demult deşi nu l-am întîlnit niciodată altfel decît în scris. În primul rînd în proza lui. Una la care reacţionez empatic după primele fraze. Mă seduce. Nici nu mai ştiu prin ce împrejurare am ajuns cu o apreciere critică pe coperta a patra a romanului său memorabil – nu mă sfiesc să o spun – Siminon liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni. În orice caz ideea nu-mi aparţinea, aşa că descoperirea m-a flatat. Era a autorului? Era a editorului? Nici acum nu ştiu, şi nici nu are nicio importanţă. O reproduc acum, aici, fiindcă trecerea vremii şi puzderia de opinii, dintre cele mai diverse, fără excepţie favorabile, nu mi-a schimbat-o: „Simion liftnicul este un fel de reportaj metafizic, incredibil ca formulă – ascuţit ironic şi cu un umor irezistibil, superior intelectual, aşadar un arsenal alcătuit din elemente disparate, contradictorii, greu compatibile, devenit însă sub viziunea originală a autorului impecabil.”

Citind şi recitind ciclic Fraţii Karamazov, am rămas, de fiecare dată, uimit de lipsa de stil a autorului. Marele roman al lui Dostoievski e scris aproape reportericesc, metafizic reportericesc, împăcînd, aş zice incestuos, o realitate vie, imediată cu idei şi întrebări cutremurătoare existenţial de dincolo de iminenţă, uimit de epicul pur, de personaje aievea şi umile prin concreteţea lor, de conflicte comune şi deznodămîntul lor tragic, fatal. Nimic construit, nimic scris căutat-ingenios. Un veac mai tîrziu, James Joyce, în Ulise, răstoarnă carul: toată cartea, masivă, interminabilă, e un exerciţiu unic şi inegalabil de stil. El devine un substitut al epicului din veacul trecut. O capodoperă a modernităţii. Păstrînd proporţiile, contextul social, naţional şi virtuţile, unele de nerefuzat, ale limbii române, iar prin ea a spiritului ludic al autorului român în genere, şi în Simion liftnicul nu stilul face muzica, ci ceea ce stă sub el: ideile nude, izvorînd firesc dintr-o natură umană proaspătă, în crudă regenerare după un dezgheţ istoric postdecembrist. Petru Cimpoeşu mi se pare cel mai epic şi, iertată-mi fie expresia, apetisant prozator român de astăzi. Umblă la idei, personaje, conflicte, şi nu, aşa cum se întîmplă aproape la toţi congenerii lui de astăzi, cu obstinenţă, la exprimarea lor. El plonjează direct în inima unei realităţi social-politice imediate, postdecembriste, cu toată tulburarea şi incertitudinile ei.

De aceea cred că Petru Cimpoeşu este, azi, mai mult decît o şansă a prozei române: e o certitudine.

***

nisa.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

 

Adrian JICU 

Outsiderul – revanșa provinciei

„Dintre tinerii prozatori, mai puțin cunoscutul și mai puțin răsfățatul Petru Cimpoeșu mi se pare unul dintre cei mai interesanți, mai exact spus, dintre cei mai dotați pentru roman – capabil poate chiar, cândva, de marea performanță.” Ce-l va fi determinat pe Valeriu Cristea să facă o asemenea predicție în 1992 poate fi doar presupus. Cert este că teribila sa intuiție avea să se confirme în doar câțiva ani, când vor apărea trei cărți substanțiale, Povestea Marelui Brigand (2000), Simion Liftnicul (2001) și Christina Domestica și Vînătorii de suflete (2006). Petru Cimpoeșu devine, abia acum, Petru Cimpoeșu, succesul proiectându-se și asupra cărților anterioare, care nu trecuseră tocmai neobservate, dar nici nu rupseseră gura târgului. Ele se colorează altfel, din perspectiva notorietății dobândite de autor, ceea ce duce la reeditarea câtorva dintre ele. Cred de altminteri că ăsta este și modul în care trebuie citit Petru Cimpoeșu, în sens invers, ocultând cronologia și căutând înțelegerea felului în care se articulează volumele apărute în diferite perioade ale creației sale. O lectură strict cronologică (de felul celei propuse în Dicționarul general al literaturii române, ediția a doua) mi se pare insuficientă pentru a descrie devenirea unui prozator pe care critica l-a catalogat drept „atipic”, deși, între noi fie vorba, un scriitor este important tocmai pentru că e altfel.

Cum însă asta e o altă căciulă (discuție), m-aș întoarce la dificultatea de a defini profilul unui prozator în cazul căruia criteriul istoric și abordarea diacronică se cer eludate. Deși apropiate ca apariție, Povestea Marelui Brigand (2000) și Simion Liftnicul (2001) aparțin unor vârste diferite în scrisul lui Cimpoeșu. Simpla vecinătate cronologică nu ar trebui să ne înșele. Aș propune de aceea ideea unui Cimpoeșu incipient (cu Amintiri din provincie), unul de tranziție (în Firesc și Erou fără voie), unul de maturitate (Povestea Marelui Brigand), altul de succes (Simion Liftnicul și Christina Domestica și Vînătorii de suflete) și unul re-branduit (Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite și Celălalt Simion). Liantul rămâne, în opinia mea, Erou fără voie, un roman teoretizant, relevant pentru înțelegerea concepției lui Cimpoeșu despre scris. O narațiune pluristratificată, pe un pattern Bălăiță-Breban, predecesori cărora Cimpoeșu le datorează foarte mult. Un text voit alambicat, pe mai multe voci, în care ceea ce contează cu adevărat nu e narațiunea propriu-zisă, ci pasajele cu miză teoretică. Autorul amestecă elemente de poetică din romanul camilpetrescian cu noțiuni sofisticate din structuralismul francez („În literatură efectul este determinant al cauzei și nu determinat, «sensul cărților este înaintea și nu în urma lor» – G. Genette”), urmărind o replică acidă atât la adresa romanului șaizecist, cât și la adresa instrumentarului critic al vremii, redus la clișee tehnicizante, străine de spiritul cărții.

***

Nuca tare a prozei lui Petru Cimpoeșu este, fără îndoială, Povestea Marelui Brigand, care, din pricina complexității, nu a prins la public, punând serios la încercare răbdarea și, de ce nu, puterea de înțelegere a cititorului. E un adevărat exercițiu de rezistență și o provocare sinucigașă pentru un deceniu dominat de cărți facile, cum erau la acel moment romanele fierbinți ale Sandrei Brown sau delirantele texte scrise de Pavel Coruț. Dens, voit abscons, romanul dezvoltă un tipar narativ cunoscut, introdus la noi de George Bălăiță, propunându-ne Cazul: dispariția misterioasă a unui tânăr, care devine obiectul unei anchete, pe scheletul căreia Cimpoeșu brodează, abil, o replică parodică la mitul cristic. Nu știu cât de postmodern poate fi socotit romanul, dar, dacă e să ținem cont de poziția polemică a autorului față de postmodernism, e lesne de înțeles că o asemenea etichetare e un pat al lui Procust. Ceea ce contează cu adevărat la acest text este că definește un prozator matur, care s-a fixat într-o anumită scriitură, pe care și-o asumă. Și pentru că și-o asumă o și salvează prin următorul roman, Simion Liftnicul (roman cu îngeri și moldoveni) unde Cimpoeșu glisează către o altă abordare, mai accesibilă, care a putut înșela câțiva comentatori foarte serioși de altminteri. Același material e acum îmbrăcat într-o altă formă. Nu e, așadar, o mutație în scrisul său, ci o poziționare diferită față de cititor, căruia i se servește ceea ce așteaptă, fără ca autorul să abdice vreo clipă de la crezul său privind parodierea unor clișee mentale și a unor prejudecăți atât de răspândite în societatea românească postdecembristă.

Odată găsită, rețeta succesului va fi urmată în Christina Domestica, parabolă distopică despre temerile noastre provocate de revoluţii sau de conspiraţii universale, satiră a apucăturilor unor personaje contemporane şi bâlci al deşertăciunilor lumii, carte care pune laolaltă extratereştri, agenţi C.I.A., F.B.I. ori MSAMDR, securişti, spioni ruşi, americani şi rolanzi, nebuni, pisici asexuate folosite la traficul de droguri, şefi de state, oameni simpli, profesori sau scriitori. Cu bună ştiinţă, Petru Cimpoeşu complică și aici materialul epic, adăugându-i pagini de memorii, decupaje mediatice, convorbiri telefonice etc.

***

Privind în urmă (fără mânie), debutul lui Petru Cimpoeșu stă sub semnul conformismului. Aspirant la statutul de scriitor, el trimite manuscrisul Amintirilor din provincie, iar juriul (format din Al. Andriescu, Andi Andrieș, Al. Călinescu, Ada Fărtăiș, Val Gheorghiu și Liviu Leonte) îi dă girul, cartea apărând în Colecția Debut a Editurii „Junimea”, în 1983. Ne găsim în epoca debuturilor colective, când sita cenzurii cerne fără milă. Petru Cimpoeșu propune câteva proze scurte, în care se simt influențe din filosofia absurdului, din caragialism, dar și modelele Bălăiță și Breban. Însă nu relevarea surselor și a influențelor este importantă, ci atmosfera pe care autorul o construiește în texte care se vor lumina din perspectiva reușitelor de mai târziu. Două exemple sunt semnificative pentru cel care avea să devină Cimpoeșu. Unul implică o problemă de atitudine față de materialul epic abordat, anticipând ironia atât de caracteristică pentru stilul său. Este vorba despre Temă pentru acasă (Descrieți o întâmplare deosebită din viața voastră), care ne propune povestea unei familii în care tatăl și fiul se coalizează împotriva mamei, obsedată de prezența unui șoarece în apartament. Un text care anticipează predilecția pentru ironie a autorului: „Tata mi-a explicat că dacă mama pleacă, vecinii vor vorbi numai despre asta. Nu te joci cu opinia publică. Și pe americani i-a pus la punct, cu înarmarea lor.” Celălalt ține de asimilarea unei tradiții literare pe care Petru Cimpoeșu și-o însușește, jonglând cu registrele și cu vocile narative, într-o manieră pe care o vom întâlni, mai abil strecurată, în țesătura romanelor. Deocamdată, ea se reduce la un joc narativ aparent naiv, deloc inocent, care vizează manipularea cititorului, așa cum se întâmplă în Borny: „Asta-i tot. Povestea se poate încheia foarte bine aici. Doar că vă veți întreba un pic nedumeriți: de ce? De ce n-a mai venit Borny, nici în ziua aceea, nici în următoarele, niciodată?”

***

Cât privește încercarea de re-branduire despre care vorbeam, ea se manifestă pregnant în Celălalt Simion (2015), un text repetitiv în care ni se prezintă povestea unui grup infracțional care, la cârciuma Regrete Eterne, pune la cale o inginerie tipic balcanică prin care să se îmbogățească: un call-center (cu suprataxă, firește) unde pot fi reclamate abuzurile în trafic ale șoferilor indisciplinați. O făcătură ieftină, care umple conturile Fundației Umanitare „Rafael”, căci nemulțumirile românilor și setea lor de dreptate sunt fără margini. Adevăratul roman nu ține însă de schelăria epică (o simplă ramă), ci de spațiile dintre personaje și situații, pe care Cimpoeșu le umple cu mai vechiul său material parodic, reciclând teorii despre centrul energetic al lumii din Curbura Carpaților, despre dispariția unui pluton de securiști prin Poarta Stelară, despre Tărâmul Ardeilor Iuți din Himalaya, despre războiul psihedelic împotriva României, despre obsesia lui Bazil (monitorizat de KGB-ul lui Putin, care ambiționează refacerea Uniunii Sovietice), despre Hans din Podul Turcului, a cărui plombă funcționează ca un radio cu tranzistori la care ascultă Radio România Cultural sau mesajele șoferilor de TIR etc. Li se adaugă eterna și fascinanta naivitate a românilor (sensibili la tot felul de asociații și fundații umanitare), cenaclul domnului Tavi (aluzie la filialele U.S.R. și la activitatea lor prodigioasă) sau tagma postacilor, o nouă specie în peisajul contemporan, din limbajul cărora naratorul citează abundent pentru că e simptomatic pentru vremurile pe care le trăim. Așa cum scriam într-o cronică din „Ateneu”, Petru Cimpoeșu rămâne Petru Cimpoeșu. Mijloacele sale narative și stilistice sunt ale unui prozator conștient de propriile posibilități, care manipulează textul cu abilitate, într-un limbaj în care ironia se duce spre sarcasm, spre o detașare lucidă, superioară, vecină cu aroganța. El continuă lupta împotriva provincialismului îngust (una dintre obsesiile sale), dar și împotriva centrului, cu disprețul său suveran față de periferie.

***

Ar mai fi de discutat felul remarcabil în care a reușit Petru Cimpoeșu să-și gestioneze talentul și să se impună drept unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani. Cine-ar fi crezut că autorul Amintirilor din provincie, profesor în Bacăul anilor ’80, avea să devină un romancier de top, publicat în cele mai importante reviste din țară și la edituri de prestigiu, tradus în mai multe țări din Europa, premiat în țară și în străinătate etc.? Probabil că nici el… Și totuși s-a întâmplat. Traseul său scriitoricesc reflectă o inteligență superioară și, cum spune clișeul, un management de invidiat. Un self-management mai exact, pentru că, într-un context ingrat, a reușit să rămână în prim-plan și să dea câteva cărți remarcabile. Spre deosebire de mulți dintre colegii de generație, Petru Cimpoeșu a mizat și a câștigat pariul cu cititorii. El nu e un risipitor, ci, dimpotrivă, un migălos. Lipsit de relații și de proptele, „ex-centricul” băcăuan (cum se autodefinește într-un interviu), și-a croit drum prin forțe proprii, valorizând superior provincia căreia îi datorează extrem de mult, deși se desparte în permanență de ea.

Același Cimpoeșu se singularizează în peisajul prozei actuale prin atitudine. Lipsindu-i vigoarea epică a unui Breban sau Radu Aldulescu, puterea fabulatorie a unui Dan Perșa sau Nicolae Strâmbeanu, narcisismul cărtărescian, capacitatea restitutiv-recuperatorie din romanele Doinei Ruști sau „realismul” psihologic al Gabrielei Adameșteanu, el „simte enorm și vede monstruos”, dându-ne câteva romane parodic-distopice, care caută, cu un umor subțire, să ne vindece de noi înșine. Ceea ce nu e deloc puțin lucru. Singura care îi seamănă din acest punct de vedere este Florina Ilis, cu al său Viețile paralele, cu precizarea că acolo demitizarea/deconstrucția se realizează cu mijloace mai sobre…

 

***

 premii Obs-cultural.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

 

Iulian BOLDEA 

Reinventarea ficţiunii

Petru Cimpoeşu e unul dintre prozatorii români importanţi ai ultimelor decenii. Simion Liftnicul (2001) a reprezentat o revelaţie pentru critica tânără cel puţin, dar nu numai, dosarul de receptare al romanului fiind impresionant. Romanele lui Cimpoeşu imaginează lumi cu relief accidentat, situate la limita dintre realitate şi suprarealitate, în care accentul e plasat pe detalii incongruente, iar atenţia naratorului se răsfrânge, printr-un reflex autoreferenţial exemplar, asupra propriei alcătuiri epice, în care tentaţia fragmentarităţii, a observaţiei atente a fisurilor şi incongruneţelor lumii, sunt percepute ca soluţii de edificare a ansamblului narativ, cum remarcă, de altfel, Radu G. Ţeposu: „Excepţional în a despica dintr-o lovitură realitatea, Petru Cimpoeşu e şi un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei”. Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (2001), Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006), Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite (2008) reprezintă repere incontestabile ale prozei româneşti contemporane. Provocări, tensiuni, halucinaţii, destinderi ipotetice şi dileme identitare se oferă cititorului din plin în toate ficţiunile lui Cimpoeşu. În ceea ce priveşte relaţia scriitorului cu proza optzecistă, Nicolae Manolescu crede că, în Povestea Marelui Brigand, se remarcă „atât ceea ce apropie, cât şi ceea ce separă postmodernismul lui Cimpoeşu de acela al congenarilor săi. El nu numai recurge la intertext, alternează naratorii şi dublează relatarea faptelor de consideraţii metaliterare, dar ridică la cub acest tehnicism, care e al tuturor optzeciştilor, într-o proză utopic-fantezistă, în care parabola se clădeşte pe un acut simţ al realităţii iar caracterul ipotetic, detectivistic, pe efecte comice subtile şi derutante”.

Celălalt Simion (2015) reface unele racorduri narative cu romanul din 2001, Simion Liftnicul, cu personaje ce stau sub zodia efemerului şi a precarităţii existenţiale, tratate cu un umor cinic. Naratorul-martor, Simion „Puiu” se detaşează prin impulsul corosiv, într-un spaţiu al anonimizării şi anomiei, al derizoriului şi claustrării. Ficţiunea şi metaficţiunea sunt vasele comunicante ale naraţiunii, naratorul recunoscând, la un moment dat, rolul salvator al Xanaxului, fără de care „această Lucrare nu ar fi fost scrisă niciodată”. Iluzia unui carnavalesc epic, întreţinută cu metodă, e reiterată în Celălalt Simion, radiografie a unei lumi cvasiapocaliptice, în care între narator şi cititor este legitimat un continuu resort empatic. Se regăseşte aici un dialog pe jumătate grav, pe jumătate parodic, în care strategiile intertextuale relativizează registrele epicului într-un fel de tragicomedie, existenţa fiind surprinsă ca farsă tragică, iar personajele reflectând asupra condiţiei lor, în enunţuri în care logica paradoxală a viului şi dinamica aleatoriului se întrepătrund („În Tratatul său, Bazil avea de gând să introducă observaţia că, oricât ar fi de lungă, viaţa omului este de fapt foarte scurtă, de unde rezultă că istoria însăşi e scurtă şi că toate întâmplările care par să fi avut loc în adâncurile ei sau întâmplat de fapt adineauri, cum ar fi ieri sau alaltăieri”). Tratatul proiectat de Bazil (Reversibilitatea şi Ireversibilitatea Artei în Timp şi Spaţiu) e, într-un anumit sens, un fel de mise en abîme prin care naraţiunea se oglindeşte şi se regândeşte pe sine, astfel încât Simion, cel care îi continuă încercarea de reflecţie a lumii, crede că acest proiect ar „urma să demonstreze că omul există într-un scop mai presus de om. Adică e o etapă dintr-un proiect mai cuprinzător”. Resorturile şi semnificaţiile istoriei, cu substratul său subiectiv, cu releele sale imaginative, reprezintă nuclee semantice germinative ale romanului („Dar ce s-ar face istoria fără presupuneri şi fără un pic de imaginaţie?” – se întreabă, la un moment dat Simion). De altfel, în roman se regăsesc o multitudine de întâmplări, anecdote, puncte de convergenţă narativă, intersectări spaţio-temporale şi distorsiuni ale palierelor imaginarului care sugerează, toate, o mare abundenţă de fapte, gesturi, dar şi un dialog continuu între ficţionalitate şi metaficţionalitate, între farsa destinului şi jocul cu reverberări metafizice al dinamicii existenţiale, dotate cu naivităţi, cinisme şi relativizări, într-un univers ce are aspectul unui labirint cu sensuri dezamorsate.

În Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (Ediţia a II-a revăzută, Iaşi, Editura Polirom, 2016), problema credibilităţii epicului este, dacă nu lăsată, de-a dreptul, în suspensie, în mod sigur e pasată cititorilor („orice poveste e adevărată, dar asta nu înseamnă că spune adevărul, ci doar arată calea spre el”;  „cine se îngrijeşte să spună adevărul, nu trebuie să se mai îngrijească dacă e crezut sau nu”). Simulacrul de realitate pe care îl imaginează Cimpoeşu (Insula Roland, cu denumiri de oraşe ficţionalizate – Baakho, Moyntown) este un univers cu mecanisme pulsatorii, un spaţiu eterogen, lipsit de coeziune, în care se regăsesc, în fond, toate obsesiile identitare, excrescenţele ideologice, fantasmele şi stereotipiile tranziţiei româneşti. Savuroase, de un comic delirant, sunt „extrasele” din Memoriile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cu irizări parodice şi contururi accentuate ludic: „Am stat pînă seara tîrziu pe terasă, jucînd şah cu mai mulţi membri ai delegaţiei noastre, pe care i-am bătut fără să mă întrebuinţez prea mult. Jucau anume prost şi mutau aiurea, ştiind că, dacă pierd, mă enervez şi-mi creşte glicemia. Numai Corneliu Mănescu s-a găsit să facă pe deşteptul, folosea anumite expresii în limba franceză şi scotea mereu remiză, fie că juca cu piesele albe, fie că avea negrele. După cinci remize consecutive, am plecat în camera mea, destul de nemulţumit de modul în care Mănescu promova politica noastră externă, dar fără să comentez nimic. În gîndul meu, însă, îi pusesem cruce!”.

Sub lentila de o precizie necruţătoare a prozatorului, realitatea se lasă demascată, îşi arată adevărata faţă, se resimte de toate falsurile şi supralicitările la care a fost supusă, printr-o totală derivă ideologică. Dan C. Mihăilescu caracterizează cu aplombul binecunoscut specificul naraţiunilor lui Cimpoeşu: „Atlet al parodiei fabulatorii, al deriziunii jubilative şi ambiguităţii ironice, Petru Cimpoeşu aruncă peste lumea aiuritoare a realităţilor crude, globalizante şi virtuale năvodul cu ochiuri avide al unei Românii obsedate de conspiraţia planetară, de politica ocultă şi securismul «vânătorilor de suflete». Ţesătura de satiră parabolică, political fiction şi roman de spionaj cu agenţi multipli, Christina Domestica funcţionează centrifug, adunând CIA, extratereştri, Opus Dei, clone, OZN-uri, MISA, Marea Spirală, Swedenborg, Punctul lui Dumnezeu, privatizarea Oceanului Pacific, microfoane introduse în… supozitoare şi «metaomul» incubat de ceauşism – pentru a le spulbera în sorbul moralei care se întreabă: «dacă o persoană este capabilă să vadă într-o oglindă mâna sa dreaptă în partea stângă şi mâna să stingă în partea dreaptă, cum de nu vedem, de asemenea, capul în locul picioarelor şi invers?».

Relativizarea perspectivelor epice, ca şi irizările parodice şi ludice ale unor evenimente din istoria recentă, ocultările manipulatorii, toate acestea se regăsesc şi în episodul ce vede revoluţia de la 1989 ca pe un experiment de condiţionare de tip psihologic fabricat în dispozitive numite icechimuri, care produc un efect icechim ce poate explica exaltarea românilor la revoluţie: „Oameni cu privirea extatică, mai cu seamă poeţi, actori, regizori, şi în general artişti, al căror sistem nervos este mai labil, umblau delirînd pe străzi, se căţărau în balcoanele unor instituţii publice, pretinzînd că vor să adreseze anumite mesaje întregii omeniri. Uzinele şi-au încetat şi ele brusc lucrul, iar cîteva ore mai tîrziu, mînate de un instinct tulbure, puhoaie de lucrători au invadat străzile, apoi s-au reunit pe principalele artere de circulaţie şi au pornit spre centrul capitalei. Iniţial fără nici un scop precis…”.

Dintr-un astfel de imaginar ludic, parabolic şi extensiv se naşte iluzia unei naraţiuni care îşi cunoaşte, îşi acceptă şi îşi clamează limitele, printr-o relevantă detaşare de propriile articulaţii, dar şi printr-un exerciţiu de lucidă deconstrucţie textuală. Experimentele şi strategiile fabulatorii tipic postmoderne sunt, desigur, relevante pentru proza lui Cimpoeşu, o proză cu o ofertă inter-, trans- şi meta-textuală indiscutabilă, dar care nu refuză cu totul nici algoritmul povestirii propriu-zise, ca plăcere de a rost(u)i lumea în/ prin cuvânt. Un fragment cu rol de profesiune de credinţă ne dezvăluie o parte din intenţiile autorului: „Adevărul e că, în aceste proze, am încercat să aduc un omagiu «optzeciştilor» utilizând, cât şi cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul, autopastişa, intertextualitatea. Deşi eu nu mă consider propriu-zis «optzecist», cred că drumul deschis de «optzecişti» în proză, deşi deocamdată abandonat, încă nu şi-a epuizat resursele şi, cine ştie, poate că vreuna din generaţiile literare viitoare va încerca să recupereze lucrurile bune pe care cei mai valoroşi dintre ei le-au făcut”. E clar că, dincolo de strategiile şi fervorile postmodernismului, asumate sau neasumate, dincolo de unele reproşuri care i-au fost aduse, de unele rezerve ale criticii literare, Petru Cimpoeşu e un prozator de primă mărime al literaturii noastre contemporane.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 96-102]

 

 

 

Un comentariu

  1. Din câte înţeleg, în momentul când Petru Cimpoeşu se ivea pe firmamentul prozei româneşti, dl Ioan Groşan s-a temut că va fi pentru el „un concurent absolut redutabil”; pentru ca mai apoi să constate că… „de ce i-a fost frică n-a scăpat”. Cu alte cuvinte, da, Petru Cimpoeşu se dovedea a fi într-adevăr o valoare.
    Dl Groşan strecoară cu bonomie o glumă. Amicală, desigur. Se vede însă treaba că dl Groşan — de astă dată nu-i glumă! — are despre sine o imagine mult hipertrofiată. Căci dl Groşan n-a trecut niciodată de nivelul „bon pour l’Orient”. Aşa că a-i fi cineva dlui Groşan concurent — redutabil sau nu — nu-i cine ştie ce performanţă. (Nicio aluzie la dl Cimpoeşu, care este un scriitor OK.)
    Personal, încercând „Un om din Est” n-am putut să trec de pagina 20. Plus multe alte păreri așijderea, care mi-au ajuns la ureche. Asta, ca să nu mai vorbim de… Secu-Ristu!
    Cred că e timpul ca Vatra, care s-a dovedit necruţătoare cu veleitarii începători, să devină la fel de necruţătoare cu veleitarii „consacraţi”.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.