Argument

 

Întâmplarea face ca dosarul tematic al primului număr al Vetrei pe anul 2018  să coincidă cu aniversarea prozatorului Petru Cimpoeșu (n. pe 20 ianuarie 1952), căruia îi este dedicat. Și momentele aniversare solicită, de regulă, retrospective și bilanțuri, iar dacă privim asupra celor aproximativ 35 de ani de activitate literară, materializați în nouă volume de proză publicate până în prezent, două de proză scurtă și șapte romane, ai scriitorului stabilit în Bacău, descoperim o operă de o certă greutate valorică, de o uimitoare coerență internă dar și oferind dovada incontesatabilă a capacității lui Cimpoeșu de a se reinventa de la un roman la altul, de a explora noi tehnici literare, păstrându-și nealterată freatica de fond și stilul atât de caracteristic.

Cimpoeșu a venit în literatură dinspre exterior,  dacă ținem seama de faptul că a urmat cursurile Facultății de Inginerie și a fost inginer petrolist la începuturile carierei sale, univers explorat în romanul său de debut, Firesc (1985). Să nu uităm, totuși, după cum ne amintește chiar Cimpoeșu într-un interviu, sătul probabil de eticheta de ”outsider optzecist” pe care i-au tot pus-o comentatorii și de, poate, mefiența congenerilor, care-și purtau bătăliile postmoderne în capitală și nu prea mai vedeau ce se întâmplă în afara ei, că Facultatea de Filologie nu te face scriitor sau, în cel mai bun caz, te poate face un un autor de cărți inteligent, dar nu un scriitor autentic. Așa încât Petru Cimpoeșu n-a urmat cursurile acestei facultați, nici măcar ca o a doua specializare, ci s-a mulțumit să fie un autodidact convins și a scris, ca orice scriitor adevărat, fiindcă nu putea altfel, dintr-o imperioasă pornire lăuntrică sau fiindcă, așa cum mărturisește în interviul pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde, a fost înzestrat cu facultatea ”de a observa un adevăr anume sau a anumită relație între lucrur” și a vrut  ”să atragă atenția celorlalți asupra lor. La un moment dat, adevărul acela exercită o așa de mare presiune încât trebuie neapărat exprimat.” Sigur de vocația sa, Cimpoeșu și-a permis să nu se sinchisească prea mult de marginalitatea sa geografică, să nu moară de grija criticii, să nu lupte pentru recunoaștere sau capital de imagine ori pentru a fi invitat pe ușa din față în selecta familie a optzeciștilor postmoderni, textualiști, experimentali, ludici, adică tehniciști desăvârșiți, dar cam prea ”făcuți” pentru gustul său. Complet scutit de astfel de complexe, el a reușit să transforme aceste aparente handicapuri în veritabile avantaje, făcând să iradieze provincia spre centru, relativizând, în perfect spirit postmodern, această infatuare elitară. Totodată, a recuperat, cu un fel de duioșie satirică, umanitatea provinciei, dând cele mai provocatoare cronici ale tranziției românești în cele două romane de observație socială, mustind de umor, dar și de gravitatea reflecției ( Simion liftnicul și Celălalt Simion), a parodiat amical postmodernismul optzecist în Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite, a scris apoi, sau înainte, două cronici-parabole ale căutării sensului în societatea postmodernă hipertehnicizată, în care tocmai fundamentul adevărului ultim a suferit cea mai accentuată erodare – e vorba de cele două romane ezoterice și inițiatice,  Povestea Marelui Brigand și Christina Domestice și Vânătorii de suflete. E, conform paradigmei lui Lyotard, bunăoară, un postmodern ”cu o gândire tare”, un scriitor cu o conștiință artistică ”hard core”. E prozatorul par excellence: Petru Cimpoeșu.

                                                                                                          Cristina Timar

 

***

Vatra-dialog cu Petru Cimpoeșu: Câtă vreme nu doare, viața e ceva bun

 

– Stimate domnule Petru Cimpoeșu, prima mea întâlnire cu dumneavoastră s-a petrecut în 2002, când ați lansat la Literele din Tîrgu Mureș, la invitația domnului profesor Cistelecan, romanul „Simion liftnicul”, care tocmai apăruse în anul precedent și fusese primit cu entuziasm de cititori și critică. Mi-ați oferit atunci un autograf care suna ca o urare: „Bun venit printre moldoveni”. Urarea era de prisos, eu m-am simțit mereu bine printre moldoveni, dar îmi rămăsese o curiozitate, pe care, iată, am ocazia să o formulez acum: Cum vă simțiți dumneavoastră printre ardeleni, fie ei simpli cetățeni sau cititori de rând, fie colegi de breaslă?

– Ca și regățenii, ardelenii sunt de mai multe feluri. Prin urmare, nu vă supărați dacă mă simt printre ardeleni în mai multe feluri. Despre satul unde am copilărit (Pușcași, lângă Vaslui) se spune, printre altele, că ar fi fost întemeiat de soldați trimiși de Matei Corvinul să-l ajute pe Ștefan cel Mare în bătălia de la Podu Înalt și care n-au mai vrut să se întoarcă în Ardeal, așa că mă simt și eu un pic ardelean. Asta poate fi o simplă legendă, însă există dovezi care atestă că numeroase sate din zona aceea sunt alcătuite din „ungureni”. Cu „cititori de rând” ardeleni nu prea am avut de a face, în categoria „simpli cetățeni” nu știu pe cine am putea introduce, toți ardelenii sunt complicați. Mă simt bine printre scriitorii de acolo, pe unii aș îndrăzni să spun că îi iubesc, soția mea are rude la Cluj, mi-s destul de antipatici ziariștii și  politicienii din Ardeal, cu câteva excepții… V-am prevenit, lucrurile sunt amestecate.

 

– Suntem în anul centenarului Unirii și ni se pregătesc o puzderie de evenimente și festivisme legate de acest eveniment istoric major. Și fiindcă tot vorbeam de simpatii regionale, v-aș întreba cine și cât de uniți suntem la 100 de ani de la Marea Unire? Bazil, ziaristul din ultimul dvs. roman, „Celălalt Simion”, se întreabă retoric, la un moment dat: „Dar ce înseamnă de fapt să fii român? Suntem un popor de strânsură, fără identitate, și asta explică multe”. Să nu uităm că și Ministerul Culturii e deopotrivă unul al Identității Naționale, că marea catedrală aflată în construcție e una a Mântuirii Neamului. Cum vă explicați această obsesie național-identitară?

– Nu luați de bun tot ce scriu, fiindcă s-ar putea să fiu ironic – ca să fac o aporie, asta înseamnă că nu vorbesc niciodată serios, nici măcar acum! Da, există o obsesie național-identitară? Eu nu o simt și nu o înțeleg. Nu am simpatii regionale, ci mai degrabă antipatii. Exaltații de orice fel îmi repugnă. Cine suntem ne-ar putea arăta un studiu cuprinzător al genomului, dar am impresia că ar fi mai bine ca un astfel de studiu să nu se facă, cine știe ce surprize ne-ar rezerva? Poate că suntem majoritar cumani, poate turci sau țigani, poate khazari, muscali, bulgari, fanarioți sau, în fine, daci! Dumnezeu știe. Mie îmi pare că suntem indivizi produși de mediul social pe care îl găsim constituit la naștere și că ar fi bine să ameliorăm acest mediu, pentru ca generațiile din urma noastră să găsească la intrarea în lume ceva mai bun. Un minister al Identității Naționale îmi pare o inutilitate la fel de evidentă ca o catedrală a Mântuirii Neamului – la rândul ei, un echivalent religios sau mai puțin religios al Casei Poporului. Credeam despre creștinism că este o religie universalistă, apostolul Pavel, globalist avant la lettre, scria că „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”. Dar probabil că între timp BOR a primit niște directive noi din ceruri; șovinismul din mănăstiri mă conduce o dată în plus la această presupunere.

 

– Mircea Eliade nota pe undeva, într-unul din jurnale, dacă nu mă-nșel, „Provincia ratează”. Ca un scriitor care v-ați asumat provincia și ați preferat o mare discreție existențială, refuzând cu obstinație, până acum, mutarea în capitală, deci la Centru, credeți că ați adus vreun prejudiciu promovării dvs. ca scriitor și, în general, vizibilității pe plan național? Mai este funcțională în plin secol XXI dihotomia centru vs. provincie, și prejudecata „centru = succes, provincie = ratare”? Până la urmă, și cazul domnului Tavi, scriitorul-profesor de română din „Celălalt Simion”, condamnat la închisoare pentru că s-ar fi jucat de-a Lolita cu eleva pe care o pregătea pentru olimpiadă, rival declarat al lui Cărtărescu, pare să meargă în direcția confirmării acestei teorii. Ce crede Petru Cimpoeșu despre această chestiune încă spinoasă, „de la care putem zice depandă”, destinul unui scriitor?

– Iată în sfârșit o chestiune care nu mă interesează deloc, și de aceea îi voi răspunde pe larg! Aș vrea, înainte de toate, să vă contrazic: nu am refuzat „cu obstinație” mutarea în capitală. Dacă vreți să știți, și chiar dacă nu vreți, am făcut trei ani de facultate acolo (până când Institutul de Petrol și Gaze s-a mutat la Ploiești), prima mea repartiție ca inginer petrolist a fost la o întreprindere din București – chiar dacă lucram la o sondă din Banat, iar mai târziu am stat în capitală vreo șase luni, în 1990. Eram un fel de director la Palatul Elisabeta, unde ministrul de atunci al culturii, Andrei Pleșu, dorea să înființeze un Centru Național al oamenilor de cultură și artă. Dacă aș fi fost mai abil, aș fi putut obține un apartament în București, Mircea Dinescu și Mircea Nedelciu, care veneau uneori la Palatul Elisabeta, mi-au sugerat asta, însă eram prea prost, ca să-mi dau seama de ce va urma, și prea leneș, ca să fac diligențele necesare. În plus, îndrăgostit până peste urechi, iar iubita mea de atunci și soția mea actuală rămăsese în Bacău. Așa că m-am întors, mi-am asumat destinul de provincial și n-aș putea spune că din cauza asta m-am ratat ca scriitor. Altele sunt cauzele! Înțeleg că întrebarea dumneavoastră sugerează un răspuns negativ. Poftim, îl aveți. În era Internetului, opoziția centru-provincie sau centru-margine e depășită. Pe de altă parte, capitala noastră e o provincie în raport cu alte capitale europene, poate un pic mai emancipată decât capitala fostului raion Tecuci. Prin urmare, nu e nicio afacere să te muți în București, care, între noi fie vorba, e plin de scriitori ratați. Dacă tot ați amintit de Cărtărescu, am impresia că se consideră și el un scriitor ratat, tocmai din cauză că trăiește în provincia culturală numită București. În al treilea rând sau al câtelea urmează, mă simt destul de confortabil în pielea de scriitor provincial, iar marea mea „discreție existențială” e o alegere deliberată, urmare a constatării că, cu cât trăiești mai izolat, cu atât ocaziile de a face rău sunt mai rare.

 

– V-aș completa spunând că cea mai vie dovadă că problema centrului e o falsă problemă, dacă nu chiar desuetă, că provincia nu ratează, sunteți chiar dvs. Pe de altă parte, aș spune că nu doar iubirea sau lipsa diligenței v-au adus înapoi și v-au reținut în Bacău, ci și o relativizare a centrului, atitudine tipic postmodernă. De care ați ținut seama, și bine ați făcut, căci altfel cum și-ar mai fi făcut intrarea în literatură orașul Bacău și geografia sa aproape mitică, cu blocul de pe strada Oilor, din „Simion liftnicul” sau localul Regrete eterne, locul preferat de întâlnire al eroilor din „Celălalt Simion”, ca să menționez doar două repere urbanistice. Mai descoperiți lucruri, evenimente și oameni pitorești  în Bacău, care s-ar putea topi în materia altor proze de observație socială, cum sunt cele două romane complementare, „Simion liftnicul” și „Celălalt Simion”?

– Mi se pare că exagerați, desigur cu cele mai bune intenții. Am rămas în Bacău din întâmplare, nu aveam în cap nici dihotomia margine-centru, nici vreo intenție de relativizare postmodernă, ci doar instinctul de supraviețuire. Când am ajuns prima oară aici, adică în urmă cu aproape patruzeci de ani, Bacăul era reprezentat în literatură prin cel puțin doi mari, Bacovia și George Bălăiță, și vă mai amintesc că încă funcționa așa-zisa „grupare Ateneu”, formată în jurul foarte bunei (pe atunci) reviste de cultură cu același nume. Prin urmare nu a trebuit să fac nimic special ca să-l înscriu în geografia literară. Observați că sunt malițios și poate nedrept cu dumneavoastră, asta din cauză că laudele cu care mă copleșiți îmi produc oarecare disconfort.

În altă ordine de idei, lumea e plină de lucruri și oameni pitorești, dar obiectul sau câmpul de activitate al literaturii îmi pare a fi mai degrabă semnificația, ceva ce are legătură cu (re)cunoașterea lumii. Cred că am mai spus și cu alt prilej, omul este un mare consumator de sens, caută în permanență semnificații, adică perspectiva către o realitate ultimă. Fiindcă asta-i situația, lumea fenomenală ajunge în cele din urmă să ne dezamăgească. Recunosc că uneori mă las furat de „pitoresc”, asta deoarece caut semnificația printre oamenii și lucrurile umile, de obicei neluate în seamă – în definitiv, pitorescul este o formulă retorică printre altele –, dar am scris și cărți serioase, ca să zic așa. „Povestea Marelui Brigand”, pe care eu continuu să o consider cea mai izbutită scriere a mea, este o astfel de carte.

– N-am uitat de cei doi iluștri scriitori pe care i-a dat Bacăul, dar niciunul, după știința mea, nu l-a transformat în personaj literar memorabil, dându-i o aură de oraș mitic, cu urbanistica lui haotică, cu blocurile, tavernele, second-hand-urile, farmaciile, bisericile lui, așa cum ați făcut-o dvs., și niciunul n-a rezistat în fața mirajului capitalei. Sigur, asta nu e vreo culpă, departe de mine, dar mi se pare extraordinară relaxarea dvs… provincială și faptul că, în loc să migrați spre centrul cultural al țării, ați adus centrul la dumneavoastră prin cele două romane care-l au ca referent („Simion liftnicul” și „Celălalt Simion”). Nu vreau să mai insist pe un subiect care tinde să vă plictisească, dar nu pot să nu remarc ce noroc are Bacăul cu un scriitor ca dvs., care l-a deschis spre universalitate. Tîrgu Mureș ar putea intra în circuitul ăsta prin Crista Bilciu, o poetă-regizoare din generația tânără, care în volumul ei de debut, „Poema desnuda”, amintește de blocul de pe malul pârâului Pocloș, un afluent modest al Mureșului, unde a copilărit și recuperează ficțional o întreagă umanitate, altfel marginalizată și pierdută în anonimat. Gestul acesta recuperator e, după mine, o formă de compasiune, și față de sine, și față de umanitatea salvată prin arta scrisului, și totodată un act generator de sens. Lucrul sau lucrurile acestea mi-au facut-o foarte dragă și cred că aceasta ar trebui să fie atitudinea concetățenilor-cititori față de un scriitor autentic care le-a fost dăruit: să și-l iubească. E ceea ce m-a cucerit și mi-a dat încredere în scrisul dvs. Dincolo de satira spumoasă care vă învelește scrisul ca un strat exterior protector, se află o freatică gravă iar mai în adâncime, o compasiune dezarmantă față de umanitatea aflată în derivă, în criză de sens. E ca și cum dvs., scriitorul, ați hotărât să parcurgeți alături de personaje toate pistele posibile în materie de sens și să le puneți la încercarea validitatea, să le deconstruiți cu migală, fiind dotat cu un plus de conștiență și luciditate față de restul semenilor și arătându-le astfel, elegant și socratic, cam în ce fundături duc ele. Dar în cazul dvs., din fericire, luciditatea nu dă nici în superioritate, nici în mizantropie, nici în mai multă dramă, doar în mai multă empatie. Așa că, sigur, pe finalul acestei introduceri cam lungi, iertată să-mi fie, nu mă pot abține să nu vă întreb cât de interesat sunteți de feed-back-ul primit din partea concitadinilor și, extrapolând puțin, conaționalilor dvs.? Sunt dornici să vă citească, să intre în dialog cu romanele dvs.? Premiile literare care v-au fost acordate ar putea fi o confirmare a acestei încrederi?

– Vă spun sincer că deschiderea spre universalitate a Bacăului este ultimul lucru care m-a preocupat vreodată. Cred că nici pe băcăuani nu-i interesează așa ceva. Ne ignorăm reciproc cu grație și sictir. În loc de băcăuani, personajele mele ar fi putut fi vasluieni, ialomițeni, alba-iulieni sau „râmniceni sărați”, nu s-ar fi schimbat mare lucru. Interesul, recunoașterea, onorurile, câte au fost, au venit din cu totul alte părți, nu de la băcăuani. Firește, sunt interesat să mă citească nu doar băcăuanii, ci oricine altcineva, dar interesat, nu obsedat. Din momentul când am dat cartea la tipar, nu mai e treaba mea ce se întâmplă cu ea, poate s-o citească și dracul! Evit, pe cât se poate, aparițiile publice, de ani buni n-am mai participat la așa-zise lansări, ceea ce a provocat nemulțumiri unor editori, asta-i situația. Pe de altă parte, sunt conștient că, oricâte premii aș fi obținut și oricâte elogioase recenzii s-ar scrie, adevărata probă rămâne aceea a timpului, dar nu voi apuca să aflu dacă am trecut sau nu la proba asta. Mă rog, să zicem că, dacă la aproape douăzeci de ani de la prima ediție a lui Simion liftnicul încă se discută despre cartea mea, e un semn bun, dar nu-mi fac iluzii.

 

– Eroii sau, mă rog, anti-eroii din „Celălalt Simion” adoră Xanaxul, de fapt romanul începe cu un elogiu tragicomic al acestui sedativ. De ce au nevoie de evaziunea temporară oferită de acest anti-depresiv? E mai grea supraviețuirea în România post-tranziției decât în cea a tranziției? E mai toxic, mai deprimant mediul în care ne mișcăm în prezent decât cel din urmă cu 18 ani?

– Inițial intenționam să dau acestei cărți titlul O zi fără Xanax. Poate ar fi fost mai bine, nu s-ar mai fi făcut false legături cu Simion liftnicul. Am vrut totuși să ofer și o altă față a provinciei, să zicem, una demonică (via Sologub, Bulgakov, Ilf și Petrov), iar pentru asta trebuia să mă refer în subtext la aceea angelică… În fine, după cum probabil știți, unii critici au fost dezamăgiți. Ca să răspund propriu-zis la ce m-ați întrebat: nu cred că prezentul e mai deprimant decât trecutul de acum optsprezece ani. România nu a stat pe loc în toți anii ăștia, chiar dacă nu a avansat atât cât ne-am fi dorit. Iar Xanax-ul nu e o invenție românească, ci una americană. Va să zică, există probleme și în paradis.

 

– Mi se pare surprinzătoare afirmația care încheie răspunsul la cea de-a treia întrebare. Ce numiți rău sau „ocazii de a face rău”? Ce rău ar putea face un scriitor care oricum, și în mijlocul unui oraș aglomerat, tot trebuie să petreacă destule ore în solitudine ca să scrie și deci să reducă la minimum contactele cu semenii cărora le-ar putea pricinui un potențial rău?

– Vreți să fac pe filosoful taoist? N-am inventat eu asta, toate ocaziile de a face ceva, orice, sunt ocazii de a face rău. Sau, mă rog, bine, dar binele e produsul unei arte, pe când răul se face fără efort, e ceva natural – o știm cel puțin de la Camus încoace. De fapt, vă răspundeți singură la întrebare, când apreciați că scriitorul trebuie să petreacă destule ore în solitudine ca să poată scrie. Poate că face destul rău scriind, de ce să mai adauge și altceva? Am să vă dau un exemplu. Merg la Bacău să cumpăr verdețuri pentru ciorbă – luați-o ca pe o figură de stil – și mă întâlnesc la supermarket cu vreun scriitor băcăuan despre care știu sau presupun că e un veleitar nenorocit. Gata, în aceste ultime două cuvinte deja s-a ivit răul!

 

– Din câte știu, dvs. ați părăsit chiar și Bacăul și v-ați stabilit într-un sat din vecinătate, deci o  dublă recluziune. E nevoie de asceză nu doar pentru a reduce răul, dar și pentru a scrie bine?

– De aceea spuneam că a cumpăra verdețuri de la Bacău e o figură de stil. Cel puțin vara, am destule verdețuri în grădina mea din Sohodol. Da, pentru a scrie bine e nevoie de asceză, însă asceza se poate practica și la bloc, tocmai despre asta era vorba, printre altele, în Simion liftnicul. Faptul de a trăi la țară în confortul de la oraș nu are legătură cu literatura. E un lux pe care, iată, o mărturisesc cu umilință, mi-l pot permite. Doar nu vă imaginați că toți ăștia care își fac viloaie la țară au optat pentru asceză, fiindcă ar avea de gând să scrie cine știe ce capodopere. Mă rog, eu nu am vilă, am o casă de țăran ceva mai înstărit.

– Fiindcă literatura se naște și din literatură, ce cărți/scriitori mai citiți sau recitiți?

– Am să vă dezamăgesc încă o dată. Nu prea citesc beletristică. Am tot citit, zeci de ani, și am ajuns la un fel de sațietate. Doar gust, ici și colo, un număr de pagini din, să zicem, Thomas Mann, alte câteva pagini din Proust, Musil sau din Hamsun – am dat doar câteva exemple. Sunt scriitori pe care i-am citit cândva și mă reîntorc din când în când la ei, ca să-mi amintesc cu ce m-au fascinat. Nu are rost să vă dau liste, ar fi destul de lungi și pe deasupra plictisitoare. Poate că ar avea, în final, un oarecare folos didactic, mă îndoiesc. Tânărul de azi care dorește să devină scriitor – dați-mi voie să mă întreb de ce și-ar dori așa ceva – are de unde alege și va învăța să-și aleagă singur, dacă vrea într-adevăr să fie scriitor. Ar trebui poate să nuanțez un pic aici. Scriitor nu devine acela care vrea să fie scriitor, ci acela care nu are încotro. Cel care vrea neapărat să fie scriitor ajunge autor de cărți, unele mai deștepte, altele mai puțin.

– Cum ați ajuns scriitor? Când ați descoperit că „nu aveți încotro”? Există o „experiență revelatoare”, cum ar spune Virgil Podoabă, care a produs declick-ul și v-a adus în fața certitudinii că vocația dvs. este cea de scriitor?

– Am ajuns scriitor scriind. E dificil de spus cum descoperi că „nu ai încotro”. Poate că scrierea e, în primul rând, un instrument mnemotehnic. Scrii ca să nu uiți. Ca să nu uiți ce? Ceva ce aveai de spus. Aici încep problemele: aveai într-adevăr ceva de spus? Firește, fiecăruia i se pare că are foarte multe de spus, dar câte din ele merită efortul de a te așeza la masa de lucru? Am totuși impresia că literatura nu e vorbărie pusă pe hârtie, acum pe calculator. Poate că unul ca mine a observat ceva ce alții nu au observat, un adevăr anume sau o anumită relație între lucruri, și vrea să atragă atenția celorlalți asupra lor. La un moment dat, adevărul acela exercită o așa de mare presiune încât trebuie neapărat exprimat. E ca un țipăt, nu? Iau metafora asta de la Cărtărescu, care a luat-o de la Borges… Mai e și cealaltă perspectivă, a Șeherezadei care povestește pentru a supraviețui. A scrie poate fi o cale de a-ți salva sufletul – cu precizarea că eu personal nu știu ce este sufletul.

 

– Ce lecturi din zona, poate impropriu spus extraliterară, preferați? Și, în general, când mai citiți, având în vedere că, dacă vă mențineți aceeași rutină pe care o pomeneați într-un alt interviu, între orele 3 și 7 a.m. scrieți, apoi vă acaparează îndatoririle de muncă și bănuiesc că or mai fi și altele după ele?

– Mă socotiți mai tânăr decât sunt. De mai bine de un an, îndatoririle mele de muncă s-au cam isprăvit, am ieșit la pensie și am devenit, în sfârșit, un om liber. Asta înseamnă, printre altele, că nu mai scriu între orele 3.00 și 7.00 a.m., ci doar atunci când am chef. Din întâmplare, din obișnuință, cheful meu coincide cu intervalul menționat de dumneavoastră. Da, citesc ce se nimerește. Cărți de psihologie, științe, istoria ideilor, iar acum, de câteva luni, mă preocupă o anumită dimensiune spirituală a iudaismului. Am citit, de exemplu, o carte despre Talmud a lui Abraham Cohen, cartea despre Cabala a lui Gershom Scholem, cea despre Eros și Cabala a lui Moshe Idel și o alta, tot a lui, despre Golem… Ce am găsit mai la îndemână. Fiindcă am nevoie să-mi definitivez un anumit personaj din romanul la care lucrez. Se întâmplă că mă tot adâncesc în lectură și uit de scopul inițial. Astfel, deși mândru că sunt român, am impresia că tind să devin filosemit, adică ceva foarte subversiv într-o țară a celor mândri că sunt români. Dar poate nu știați, mie mi-a spus asta mai demult George Bălăiță, un filosemit este de fapt un antisemit care iubește evreii. O spun ca pe o consolare patriotică.

– Uitasem că și scriitorii se mai pensionează din slujbele funcționărești, care, în fond, deși cronofage, le asigură supraviețuirea în condiții decente, și își pot permite să fie liberi și să trăiască din scris. Oricum, în mintea mea, cu toate evidențele, nu depășiți 50 de ani. Intenționați să vă reluați pagina personală de pe internet? Îmi amintesc că acum câțiva ani putea fi consultată fără probleme și cu mult folos, dar recent nicio căutare de-a mea nu a dat roade, semn că ați închis-o. De ce ați decis să vă abandonați site-ul?

– Nu eu l-am abandonat, el m-a abandonat pe mine. A fost atacat cu un virus și mi-a fost lene să-l mai readuc la viață. Lasă, că se ocupa de asta mai mult fiul meu, care în ultima vreme e ocupat cu altele mai importante…

 

– Cărțile dumneavoastră abundă în scenarii milenariste, în vehicularea și ironizarea numeroaselor teorii conspiraționiste din care se alimentează masele, în decretarea, în subsidiar, a unei apocalipse pe care bieții oameni, manipulați în fel și chip în această societate mediatică, nu o conștientizează. De unde se trage apetitul tot mai crescut al omului contemporan pentru toate aceste oferte de modele sau pseudo-modele explicative? De fapt, cele două mari romane inițiatice ale dvs., „Povestea Marelui Brigand” și „Christina Domestica și Vânătorii de Suflete”, cu toată structura lor labirintică, derutantă pentru cititorul mai grăbit ori frivol, se pot lectura și în cheia unor ample parabole pe tema disponibilității de a crede în orice, odată pierdută credința în Acela.

– Faceți o observație corectă și subtilă, care merge către esența acestor două cărți, și cred că ar merita să aprofundăm un pic ideea. Poate ar trebui să reinventăm roata și să acceptăm că istoria lumii este istoria narațiunilor despre lume – desigur, sub rezerva că și această presupunere este tot o narațiune… Ceea ce dumneavoastră numiți apetit pentru modele sau pseudo-modele explicative mi se pare o caracteristică nu doar a omului contemporan, ci a omului în general, de-a lungul întregii sale istorii. Miturile antichității nu erau altceva decât narațiuni modelatoare ale, hai să folosim termeni pretențioși, inconștientului colectiv de atunci. Vorbeam mai înainte despre nevoia de semnificație. Ăsta e rostul oricărei narațiuni literare, științifice, ideologice, religioase și așa mai departe: să ofere semnificație, adică o cheie de lectură a lumii, o perspectivă coerentă dincolo de vizibil, va să zică un temei. Despre calitatea acestui temei putem discuta. Sunt de acord cu dumneavoastră că omul trebuie să creadă. În ce? Ca să dau un răspuns șmecher: în valori. Adică în ceea ce el oricum crede, fără efort și, de multe ori, fără să-și dea seama. Problema e că, prin impactul lor emoțional, narațiunile infiltrează anumite valori în mediul social. Gândiți-vă bunăoară la filmul „Nașul”, o capodoperă, dar valorile pe care le promovează această narațiune sunt acelea ale lumii interlope. Ele s-au insinuat și fixat în subconștientul multor tineri din anii optzeci care visau să fie ca Nașul, iar când li s-a oferit ocazia, nu au ezitat să-l imite. Dacă stăm să ne uităm un pic în jur, astăzi mai toți oamenii noștri de afaceri îl au ca model pe Nașul, nu pe Bill Gates. Asta fiindcă m-ați provocat să vorbesc despre modele și pseudo-modele. Dar discuția s-ar putea ridica la următorul nivel, iar pentru un răspuns mai elaborat, ar trebui să ne gândim dacă nu cumva credința (căci ea stă la baza valorilor) e mai importantă nu doar decât adevărul, ci și decât însuși obiectul ei. E aici un mister, sau poate doar o buclă logică, la care mă gândesc din când în când. Hai să vă fac o destăinuire. Pe mine teoria bing-bang-ului mă face să râd, pentru că nu explică nimic în plus față de Cartea Facerii și pentru că nu poate fi crezută!

– Întorcându-mă la „Povestea Marelui Brigand”, vă mărturisesc că am citit-o după „Simion liftnicul” și m-a deconcertat, lectura mergea greu, mă poticneam des, intuisem că ați ridicat ștacheta dar eram vizibil iritată că nu regăseam registrul din „Simion…” și nu dădeam de scene în care să râd în hohote. De ce ați vrut cu tot dinadinsul să supuneți cititorul la atâta efort inițiatic, răpindu-i plăcerea, poate frivolă, a lecturii, delectarea? Sau acest roman a fost un fel de pariu personal, care pune reflecția pe primul loc, și abia apoi latura satirică, dacă nu cumva ați reprimat-o total?

– Nu eu am supus cititorul la ce spuneți dumneavoastră că l-am supus (efort inițiatic etc.), ci el singur s-a supus, dacă s-a supus. Dacă nu, a aruncat cartea și a redevenit liber. Cititul presupune într-adevăr și un act de supunere. Tocmai de aceea au atras unii atenția, Claude Levi-Strauss, de exemplu, asupra riscului de a transforma actul scrierii într-o relație de putere. Povestea Marelui Brigand nu e o satiră, ci o invitație în labirint. Unora le place să intre, găsesc o delectare în asta, altora, nu.

– Credeți că o carte poate fi o călătorie inițiatică, un travaliu necesar care să ne conducă de la frivolitatea și fragmentarea eului spre realizarea sinelui, a totalității, în terminologia lui Jung, spre care trimiteți și drept cheie de interpretare a „Poveștii Marelui Brigand”?

– N-aș îndrăzni să mă pronunț în chestiuni pe care nu le stăpânesc suficient de bine, nu știu exact ce înseamnă „realizarea sinelui”. La ora la care scriam această carte, mare parte din ea am scris-o înainte de 1989, nu prea aveam acces la informație, mi-a fost foarte greu să mă documentez și mi-a luat foarte mult timp. Despre Umbra jungiană, de exemplu, nu știam mai nimic. Totuși, constat acum că instinctul meu a funcționat destul de corect. Sadim (adică Midas citit de la coadă), unul din personajele-cheie ale acestei povești, este cumva ilustrarea Umbrei. Dar, revenind, acolo e vorba, printre altele, despre credință, despre modul în care ea construiește lumea și ce se întâmplă atunci când dispare. V-am mai spus: credința e mai importantă decât obiectul ei, indiferent care ar putea fi acesta.

 

– Ați scris 9 cărți în aproximativ 35 de ani de activitate literară, le reamintesc cititorilor noștri: două în anii optzeci, un volum de proză scurtă greu de procurat și nereeditat, după știința mea, „Amintiri din provincie”, și un minunat roman, „Firesc”, reeditat în 2010.  Au urmat apoi două romane în anii ’90, „Erou fără voie” și „Un regat pentru o muscă”, primul retipărit anul trecut, și tripticul de vârf din perioada 2000-2006, („Povestea Marelui Brigand”, „Simion liftnicul” și „Christina Domestica…”), urmat de un volum de proză scurtă, „Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite” în 2008 și „Celălalt Simion”, în 2015. S-ar zice că ați avut un ritm constant, doar două pauze mai lungi de 5 ani. Cum le-ați depășit? N-ați fost tentat să scrieți și să publicați un volum confesiv în perioadele de sincopă creatoare, ca alți optzeciști, bunăoară Cărtărescu sau Gh. Crăciun, cu al său „Trupul știe mai mult”?

– Scriu cum îmi vine, dacă îmi vine, de multe ori nu vine, nu am cincinale de creație. În general, proiectele mai ample se desfășoară ca un tablou, de la o eboșă inițială, un plot, cum zic americanii, îți stabilești un traseu și niște borne, apoi completezi spațiile goale, încerci să le umpli cu suflet. Cam așa, ceea ce numim propriu-zis artă literară, deosebirea între o carte bună și una slabă se găsește în spațiile dintre acele borne. Firește, pe parcurs, dacă nu adormi, multe lucruri se pot schimba, pentru că, scriind, acumulezi și se ivesc idei noi, situații neprevăzute, căi noi de investigat etc. Cât despre confesiunile mele, nu știu pe cine ar interesa. Am o viață mediocră și sunt foarte mulțumit de ea. Trupul știe mai mult nu mi se pare o scriere confesivă, este mai degrabă atelierul de creație al unui meșteșugar singur și foarte singur. Poate că din acest motiv, dintre cărțile lui Gheorghe Crăciun, este aceea pe care o iubesc cel mai mult. Subtilitatea și performanța lui intelectuală își ating acolo apogeul.

– Ați publicat un text comemorativ în nr. 7/2017 al Vetrei, într-o rubrică deja consacrată, la două luni de la moartea regretatului George Bălăiță, șaizecistul de care  vă lega o prietenie specială în ultimii ani. Aș îndrăzni să spun că ați rămas, dintre optzeciști, singurul său prieten și, în această calitate, v-ați implicat în complicatul proces al înhumării cu toată responsabilitatea, fiindu-i de un real ajutor soției sale. Cred că tot Eliade afirma pe undeva că își alegea prietenii în funcție de răspunsul la întrebarea dacă potențialul prieten crede că moartea e sfârșitul definitiv sau doar o trecere spre altceva, convingerea sa de istoric al religiilor fiind că a doua variantă a cea validă. Ce credeți dvs. în această delicată chestiune?  Și în proza lui Bălăiță, și în cazul dvs., moartea apare ca farsă tragică. A fost și acesta un aspect care v-a apropiat de Bălăiță, dincolo de legătura strict citadină și admirația pentru autorul „Lumii în două zile”?

– Textul acela comemorativ e mai degrabă un reportaj. Fiindcă am explicat acolo îndeajuns de limpede în ce condiții l-am scris, nu voi reveni. În relația mea cu George Bălăiță s-a întâmplat că, în timp, am descoperit în el un fel de alter-ego mai cultivat, mai talentat și poate mai bun decât mine, cu toate idiosincraziile lui. De la admirația, ca să nu zic adorația, inițială s-a ajuns la o prietenie între egali, iar în vremea din urmă se purta cu mine ca un frate mai mic față de fratele mai mare. Simțeam că avea uneori nevoie de aprobarea sau confirmările mele, și asta mă umplea de rușine, știindu-mi limitele. Avea o imaginație mereu vie, neastâmpărată, și proiecte pentru încă o sută de ani, dar scria foarte încet, cu minuție, ca vechii scribi, lucra în filigran revenind și iarăși revenind la o frază sau alta, căci se raporta numai la cei foarte mari. Ca să vă spun drept, pentru mine Bălăiță nu a murit, ecourile vocii lui sunt parcă mai vii acum în mine. Știu că este încă acolo, în apartamentul de pe bulevardul Lascăr Catargiu, m-ar putea suna oricând ca să-mi spună un banc aflat de la fiu-său Matei, sau l-aș putea suna oricând ca să-i spun ce mai e pe la Bacău, dar amânăm dintr-un fel de sfială reciprocă… De unde să știu eu ce este moartea, dacă există sau nu ceva dincolo de ea? Deocamdată nu știu nici cât de reală e realitatea. Realitatea există? Uneori mă îndoiesc, ceea ce, paradoxal, e un motiv de optimism. Vom muri și vom vedea, vorba lui Laurențiu Ulici. Până atunci aproximăm, ne dăm cu părerea.

– Se apropie aniversarea dvs. (va fi trecut la momentul apariției interviului, n.m.), așa încât vă doresc din toată inima să vă mențineți încă mult timp de-acum înainte excelenta formă creatoare. Vă rog să ne vorbiți pe finalul dialogului, dacă nu e o indiscreție, despre proiectele literare în care sunteți implicat în perioada următoare.

– Am tot publicat în presa culturală, inclusiv în Vatra, fragmente dintr-un roman la care lucrez, cu unele întreruperi, de mai bine de zece ani. Ăsta e proiectul meu major acum. Sper să-l dau gata în doi, trei ani. În rest, să fim sănătoși!… Câtă vreme nu doare, viața e ceva bun.

– Vă mulțumesc pentru franchețea răspunsurilor și a observațiilor, pentru că ne-ați permis să aruncăm o privire în complexul laborator de creație al lui Petru Cimpoeșu. Sper doar că cititorii vor găsi motivația de a citi sau reciti cărțile dvs. și de a rezona cu universul unui prozator autentic, de o modestie aproape neverosimilă și extrem de reprezentativ, fără de care literatura noastră contemporană ar fi mult mai săracă.

 

Interviu realizat de Cristina Timar

 

***

Petru CIMPOEȘU

 

Taisia

 

Pe vremea aceea relațiile dintre oameni, inclusiv relațiile de familie, aveau o anumită acuratețe, iar relativa lor stabilitate, chiar dacă impusă (de exemplu, prin Codul eticii și echității socialiste), oferea iluzia unei stabilități a vieții înseși. Îți puteai planifica viitorul pe cincinale, pornind de la premisa ușor naivă că e un prezent amânat. Viața era parcurgerea pas cu pas a acestui prezent mutat mereu un pic mai încolo – să zicem, în așteptarea zilei de salariu. Spiritul revoluționar, de care propaganda comunistă făcea atâta caz, își consuma cam toată energia în efortul de a conserva ordinea impusă de o forță abstractă numită convențional Partid și în reprimarea oricărei tentative de a-i scăpa de sub control. Trăiam într-o eră a uitării bine organizate, cu un trecut măsluit, ai cărui martori amuțiseră. Cum muza Clio nu putea fi invocată – căci ar fi trezit demonul imprevizibil al memoriei! –, se vorbea mai mult despre viitor, căruia i se glorificau cu anticipație izbânzile. Poate că și din astfel de motive, amintirile mele despre anii care au urmat sunt vagi și, ca să zic așa, anonime. Gândurile și aspirațiile mele de atunci îmi par acum la fel de demodate ca hainele de atunci, coafurile de atunci, filmele de atunci, ca sucul Cico de doi lei și automobilele acelor vremuri – de care memoria mea s-a despărțit fără nici un regret. Evenimente și situații repetitive, un timp intermediar lipsit de contraste, consumat cel mai adesea în forme cvasi-letargice și a cărui durată îmi pare acum incredibil de scurtă. Atunci mi se părea nu doar fără sfârșit, ci și cu obloanele trase.

Poate că cineva care nu și-ar celebra niciodată ziua de naștere, în cele din urmă ar uita când s-a născut; dar la fel ar păți și unul care și-ar celebra ziua de naștere în fiecare zi. Astăzi Google ne scutește de memorie într-un mod mai pervers decât o făcea Partidul. În ultimii vreo treizeci de ani, posibilitățile de a obține informația și de a o stoca în dispozitive electronice au atins un nivel copleșitor, care evacuează din spațiul mental orice legătură cu trecutul, oferind în schimb senzația omniprezentului mereu expirat, din urma căruia alergăm gâfâind, mereu anacronici. În fond, o fabrică de scamatorii.

Să mai adaug doar că, de când am ieșit la pensie, am început să uit și datorită faptului că trăiesc izolat, iar amintirile mele nu mai folosesc nimănui – poate e potrivit să mă întreb dacă nu cumva am început să îți scriu pentru a mi le salva, atribuindu-le adică oarecare valoare de întrebuințare (desigur că, scriindu-ți, încerc să te impresionez!). Uit mai cu seamă nume, cuvinte, ieri m-am chinuit ore întregi să-mi amintesc cuvântul „gnom”. Acum am uitat de ce căutam să mi-l amintesc. În afară de Moșul și alți câțiva, nu mai țin minte numele colegilor din liceu, nici numele profesorilor, deși chipurile unora dintre ei îmi răspund dacă le chem, le pot auzi și le recunosc vocile. Episoade întregi din anii copilăriei, ca și din perioada când lucram ca suplinitor în învățământ, s-au ascuns cine știe pe unde, rămășițe din ele îmi mai apar câteodată în vis. Am uitat cum arăta garsoniera din Moinești, îmi amintesc doar că era plină de țânțari. Peste trecutul meu se lasă ceva ca o pâclă de noiembrie, uneori trebuie să o străbat căutându-ți urmele, ademenit de un parfum, de adierea unei muzici ale cărei unde curg indecis pe deasupra unei câmpii la fel de imaginare sau de licărul amăgitor al unei lumini îndepărtate, pare că acolo niște oameni, încălzindu-se în jurul unui foc, povestesc despre animalele pădurii și munca aspră a tăietorilor de lemne. Alteori se întâmplă să mă întâlnesc cu unul care zice că-s eu, îi aud vocea, dar nu-i văd bine chipul, e doar o momâie perisabilă care promite că are să-mi dezlege anumite înțelesuri tainice, mă conduce până într-un loc și apoi dispare lăsându-mă din nou singur.

Prin urmare, nu-ți voi putea spune ce a urmat, fiindcă nu știu. Au urmat zile, săptămâni, luni și ani. N-am ce-i pretinde aceluia, m-am despărțit de prea multă vreme de el. Îl pot doar inventa aproximativ, din când în când. Are puțin peste treizeci de ani și tot viitorul în față. Treizeci și cinci… – deja? Vârsta deplinei maturități. Poartă mustață și s-a îngrășat un pic – s-a mai împlinit, cum se zice în popor, ceea ce înseamnă că îi merge bine. Afișează permanent un aer preocupat, dar lipsit de profunzime, care nu e decât un mod de a se ține la distanță, relațiile sale cu ceilalți – unii îl consideră arogant, dar nu au dreptate – fiind convenționale, de fapt indiferente. Pur și simplu, așa cum am mai spus, se ascunde de viață – poate fi una din soluțiile cele mai convenabile, de altfel iluzorie, de adaptare la mediu, tentativa eroică de a-și apăra singurătatea de eventuali intruși, sau alt nume dat resemnării. Sau toate luate împreună, rămâne de văzut. Trăiește orizontal, aproape invizibil, încearcă să-și uite trecutul și, din motive numai de el știute, nu crede în sinceritatea oamenilor. Dar cine ar mai crede, în astfel de vremuri? Să ne mulțumim deocamdată cu ce avem, alții în locul nostru ar fi fericiți! O dată pe săptămână, uneori la două săptămâni, de regulă duminica, își vizitează tatăl acasă, desigur însoțit de Mioara, iau masa împreună, apoi joacă table sau se uită la televizor, dacă se transmite vreun meci de fotbal. În rest, în cursul săptămânii, îl întâlnește uneori la birou, când nu-s plecați pe teren, căci amândoi fac multă muncă de teren, fiecare în domeniul lui de activitate. Tatăl se deplasează cu o mașină a comitetului județean la CAP-uri, IAS-uri și SMT-uri, prezidează ședințe ale organizațiilor de partid sau inspectează ferme zootehnice, starea culturilor și stadiul lucrărilor agricole, nu tocmai mulțumitor. Fiul, mai modest, se deplasează cu autobuzul, trenul sau, dacă are noroc, cu vreo mașină de ocazie și documentează articole, reportaje și interviuri optimiste, dar și cu unele note critice, pentru ziarul județean sau pentru Scînteia, organul de presă al Comitetului Central. Nu e deloc o ironie, chiar așa stau lucrurile! Sau, mă rog, dacă nu stau, se repetă și s-ar putea repeta identic la nesfârșit. Totuși, impresia e că mai degrabă stau, deși anii trec.

O dată pe lună, ia trenul și pleacă la Iași – căci se cuvine să-și viziteze și mama. De obicei singur, fiindcă Mioara face de gardă sau are alte probleme la spital, despre care nu vrea să vorbească nimănui. Cu atât mai bine. După moartea lui Paul, deși s-ar fi putut întoarce (a primit suficiente semnale în acest sens), mama a preferat să rămână în Iași, să îngrijească de copilul alteia, dar de care e mai mândră decât de propriul fiu, între timp, iată, merge la școală, a trecut deja în clasa a cincea – și învață foarte bine! În rest, nu știe mai nimic despre viața ei și nici nu insistă să afle. Stau puțin de vorbă, nu prea au despre ce, căci și ea trăiește la fel de invizibil, iar la plecare el îi lasă pe colțul mesei din bucătărie, într-un mod cât mai discret posibil, plicul cu bani; tatăl l-a rugat să nu-i dezvăluie că-s din partea lui. Nu-l conduce la gară, nu l-a condus niciodată, dar dacă vremea e frumoasă, cum e acum, fac o scurtă plimbare pe aleile din Copou, luându-l și pe Viorel cu ei, ceea ce îi ajută să treacă mai ușor peste momentele în care nu au ce-și spune. La despărțire îl sărută ușor, abia atins, pe unul din obraji.

De această dată m-a strâns tare în brațe, de parcă urma să nu ne mai revedem.

Lucruri pe care ar trebui să le știi, dar uneori mă tem că le-ai uitat. De la Iași, trenul o ia agale spre Pașcani, oprind în toate stațiile de pe traseu, căci e un tren de navetiști, iar de acolo primele cinci vagoane vor merge la Suceava, celelalte trei urmând să fie atașate, jumătate de oră mai târziu, acceleratului care vine de la Suceava, cu destinația București. Numai că jumătății aceleia de oră i se adaugă încă o jumătate, după ce megafoanele gării anunță că trenul de la Suceava are întârziere – ca de obicei… Până atunci, din cine știe ce motiv, toți pasagerii sunt rugați să coboare.

Altădată s-ar fi revoltat, însă între timp a învățat că asta nu rezolvă nimic. O oră petrecută în sala de așteptare a unei gări poate constitui subiectul unei note critice în ziarul Scînteia sau dimpotrivă, ocazia de a coborî în hățișul unor amintiri îndepărtate, despre care nu mai știi dacă sunt sau nu ale tale. Nu are nicio importanță dacă, după ce închizi ochii moțăind pe o bancă, privești în sus, în jos, la stânga sau la dreapta, cineva îți povestește visul, trebuie doar să-i urmezi povestea și să te lași condus printre ecouri și umbre către apele lui tăcute, tot mai adânci. Nu s-a mai întâmplat de mult să o visezi pe Tincuța, dacă ți-ai putea pune întrebări, ai întreba de ce tocmai acum, e o emoție plăcută și în același timp dureroasă, chipul ei palid și grav – aproape că se prelinge (ca sângele dintr-o rană) printre celelalte fantome ale copilăriei – se apropie până într-un loc, apoi se depărtează, a vrut să-ți dezvăluie un anumit lucru foarte important, dar ceva ca un cordon elastic a tras-o înapoi, cuvintele s-au destrămat înainte de a fi rostite, înțelesul e cel mult ghicit; un joc de amăgire și renunțare, ca atunci când îi căutai cu piciorul ghetuțele pe sub bancă, la urmă rămâne dorința neputincioasă și o pată fierbinte, nu foarte precis localizată, undeva sub pielea toracelui…

Tresare și se trezește; ușor confuz, își privește ceasul. A durat doar câteva minute. Mai încolo, pe una din băncile de pe același rând, o femeie tânără, îmbrăcată într-un pardesiu albastru de fâș, strâns cu un cordon la mijloc, parcă a tresărit odată cu el, de unde bănuiala că până atunci îl privise insistent. O remarcase în treacăt și la plecarea din Iași, cu câteva minute înainte de a urca în tren. Poate că îi e frig, de aceea și-a ridicat gulerul pardesiului și își ține mâinile în buzunare – sau poate că are febră? Primul lui gând este că nu e frumoasă, însă baticul înflorat care îi acoperă părul, de felul celor purtate de femeile de la țară de curând căsătorite, îi vine foarte bine. Ai zice că și l-a pus anume ca să pară mai în vârstă. Un profil construit din contrarii, uscățiv și îngândurat, dar cu un contur energic, în linii meridionale, nepotrivit cu aparenta fragilitate a trupului și cu paloarea de silfidă a tenului, acum accentuată și de lumina albicioasă a tuburilor fluorescente din tavan… O cunoaște de undeva? Pentru a se convinge, ar trebui să treacă pe dinaintea ei, ca să o poată privi și din alt unghi (deși i-ar fi fost mai la îndemână să iasă pe la celălalt capăt, mai apropiat, al șirului de bănci), mai ales că i-ar face bine o țigară și o scurtă plimbare de-a lungul peronului. Își cere scuze pentru deranj, ea ridică puțin ochii, fără să-l privească propriu-zis, schițând în același timp gestul de a se ridica, dar numai își retrage un pic genunchii; cu un surâs reținut, aproape timid, îi îngăduie să treacă. N-a înțeles nimic din surâsul acela. Doar că, înainte de a ieși, aruncând o scurtă privire îndărăt, i s-a părut că ghicește pe chipul ei oarecare dezamăgire.

S-a înserat și vremea e rece, iar lumina puţinelor felinare de pe peron mai degrabă confirmă întunericul, adăugându-i profunzime. Pe una din liniile de manevră lunecă o locomotivă urmată de puține vagoane, se formează sau se descompune garnitura unui tren de marfă, mai departe se aud izbituri de tampoane și strigătele lucrătorilor care se îndeamnă, se ceartă sau doar invocă vehement niște dumnezei. Ajuns la capătul peronului, se oprește, socotind dacă să se întoarcă sau nu în sala de așteptare. În toate neînsemnatele întâmplări ale acestei zile e ceva ce nu înțelege. O anumită linie continuă a lor – nu neapărat suspendată – pe care se vede obligat să înainteze, însă precaut, atent să nu-și piardă echilibrul. Așa cum ai merge pe o linie de cale ferată; nu e niciun pericol să cazi, totuși mersul ți-e nesigur și încordat. Mai bine nu, pentru că e laș. Și pentru că ea ar observa de îndată că poartă verighetă. De altfel, e și prea târziu, o voce morocănoasă de bărbat anunță la megafon sosirea, peste câteva minute, a trenului. Când se întoarce, o vede venind spre el cu un mers precaut și rigid (de parcă și ea ar merge pe o linie de cale ferată…), totuși fără să se grăbească, și abia acum, când simte în piept bătaia a ceva asemănător unei presimțiri nu neapărat favorabile, înțelege că nu se mai poate ascunde; dintotdeauna momentele decisive l-au descumpănit și i-au complicat viața. Chiar dacă nu-i distinge chipul – talia ei se profilează în lumina fumurie a peronului ca o apariție spectrală, firavă și uimitor se subțire, încât pare că în orice moment ar putea să se ridice în aer și să plutească – acum știe cine e și ce va spune.

– Bună seara. Domnule profesor, nu mă mai recunoașteți?

Poate că nu a fost o întrebare, ci o constatare, tonul cuvintelor ei conține într-adevăr o undă de reproș.

– Ba da, cred că da…

– Mi-ați fost profesor la liceul din Moinești.

În primul moment, se gândește să confirme pasiv, simulând chiar oarecare efort de memorie. Însă în clipa următoare, amintirea explodează ca o grenadă, cu toată încărcătura ei de senzualitate, neîndemânare și ulterior remușcări, își simte sângele zvâcnindu-i cu putere în carotide, ca în fața unei primejdii ascunse, și fiindcă trebuie să spună totuși ceva, bâiguie un fel de răspuns – ah, da, da, bineînțeles… – fără să fie sigur că a pronunțat vreunul din aceste cuvinte. Încă nu-i deslușește chipul în toate detaliile, încă se amăgește că poate fi o confuzie sau o neînțelegere. Fantomă rătăcită în timp. Atunci cândva, cu mulți ani în urmă – sau poate nu chiar atât de mulți. În clipa când, ridicându-se pe vârfuri, l-a îmbrățișat pe neașteptate, cleștii degetelor ei subțiri înfigându-i-se în umeri, și când el a înțeles ce intenționa să facă, dar mai ales ce catastrofă ar fi urmat, a crezut că e nebună. S-a speriat și, cu o scurtă ezitare, i-a prins mijlocul cu ambele mâini numai pentru a o îndepărta – fiindcă se temea să i-ar fi putut vedea cineva. Însă după ce ea a fugit, amprenta fierbinte a acelei atingeri i-a rămas imprimată ore și poate zile în șir în liniile palmelor; căci dezvelise un pic din omul lui interior.

– Taisia?

– Da, Taisia.

Cu o jumătate de oră mai devreme, se afla în centrul unei simetrii perfecte, ca un pendul matematic căruia nimic nu-i tulbură oscilațiile, mișcarea îi este previzibilă, definită complet de o funcție liniară. Acum constată că echilibrul său fusese nu doar iluzoriu, ci și steril, un potențial fără nimic în interior. Ar trebui să reia gestul întrerupt brutal atunci?… În semi-întunericul de la capătul peronului e o lume numai a lor, separată de a celorlalți; dar gândul că ar putea să o facă îl sperie încă o dată, ocazia de a-i transmite realitate a trecut pe lângă el și s-a dus fără măcar să-l atingă. Nu curajul îi lipsește, ci acea virtute calmă și loială sieși care își acceptă cu îngăduință slăbiciunile, ceva ce nu a avut niciodată. Fiindcă s-a obișnuit să trăiască protejat de niște paranteze deschise și închise de alții, de fapt o rușinoasă capitulare în secret, de unde permanentul sentiment de impostură în raport cu viața; ca un actor mediocru distribuit în mereu același rol nepotrivit, căruia se silește să-i facă față complicându-l inutil.

Tac amândoi și secundele trec acumulând o tensiune paralizantă. Mai mult decât de orice, se teme de următoarea ei întrebare, dar ea nu spune nimic, nici nu pare că ar intenționa să spună. A venit atât de aproape încât îi simte parfumul, iar aerul cald pe care îl expiră ajunge până la el, învelindu-i obrajii într-un glob transparent în ale cărui unde palpită o pândă febrilă, neliniștită. Acum îi recunoaște bărbia un pic asimetrică și sprâncenele arcuite oblic deasupra ochilor atenți, dar fața alungită nu mai are ascuțimea severă de altădată, este a unei femei mature, mai puțin încordată, deși mai robustă… – cam atât reușește să constate până în momentul când, într-un gest neașteptat și incredibil de rapid, aproape violent, se repede și îl sărută pe jumătate de gură; buze fierbinți și uscate, dar lăsând în urmă un fir de salivă, un sărut brutal, mai degrabă nereușit și întrucâtva comic. Speriată ea însăși de ce a putut face, se retrage doi pași și îl privește îngrijorată, ca și cum ar trebui să constate dacă nu l-a vătămat.

– Să nu mă cauți! spune respirând cu oarecare dificultate. Și repetă: să nu mă cauți!

După care îi întoarce la fel de brusc spatele și se îndepărtează, pierzându-se în mulțimea oamenilor între timp ieșiți pe peron. Totul a durat două, poate trei minute. Perplex, complet nedumerit și bineînțeles ridicol, la fel cum ar fi rămas dacă, în loc să-l sărute, l-ar fi pălmuit, înțelege abia acum că venise către el cu o intenție precisă. Dogoarea acelui sărut încă îi frige buzele. Clătinându-se într-un mod care-l face să se simtă greoi și prost, încearcă să o ajungă, dar îi pierde urma după numai câțiva pași, când trenul intră în gară cu un huruit aspru și șuierat, în măsură să-i anihileze complet simțul spațial. Până la urmă vagoanele venite de la Iași nu au mai fost atașate, încât, icnind și înghiontindu-se, fiindcă s-au obișnuit astfel, cei care urcă acum își caută un loc în compartimentele sau pe culoarele deja aglomerate ale trenului de Suceava. În îmbulzeala care urmează, nu-i rămâne decât să se lase purtat de puhoiul de trupuri către un vagon oarecare. Abia după ce prinde bara de sprijin și se ridică pe scara vagonului, crede că o zărește, la al treilea vagon mai în spate; distanța și lumina împâclită a felinarelor au virat culoarea balonzaidul către sepia sau vinețiu, totuși baticul înflorat și cordonul strâns la mijloc sunt fără îndoială ale ei…

Mă întrebam, încercam să înțeleg de ce. Părea că autorul anonim care întocmise scenariul acelei întâmplări nu se îngrijise deloc de semnificația sau de consecințele ei. În primă instanță, o reîntâlnire umilitoare cu trecutul; nimic neobișnuit – mai toate reîntâlnirile mele cu trecutul fuseseră la fel și de aceea, pe cât se putea, le evitam. Firește, îmi aminteam episodul întrucâtva melodramatic (căci plecaseși plângând) al sărutului ratat; dar îl crezusem clasat, situat undeva în trecutul definitiv. Acum, după atâția ani, aproape zece, ecoul lui mă ajungea din urmă. Poate că o făcuseși numai pentru a mă ridiculiza, m-am gândit și la asta, un mod ironic de a-ți lua revanșa, ceea ce ar fi însemnat că povestea abia începută se termina aici. Un al șaselea simț îmi șoptea însă cu totul altceva. Nu aș putea explica ce anume, cum n-aș putea explica de ce vederea unui curcubeu boltind peste linia viorie a depărtărilor trezește de fiecare dată în suflet o bucurie curată și încrezătoare. Cine are nevoie de explicația rațională a unei asemenea bucurii? Îndrăgostiții au fost dintotdeauna ridicoli, însă într-un mod înduioșător, convingerea lor că posedă un adevăr la care ceilalți nu au acces exceptându-i cumva de la realitățile lumii acesteia. Dar ar fi exagerat să spun că m-am îndrăgostit atunci. Eram doar imponderabil, cu sufletul încălzit de o recunoștință nețărmurită față de toate ființele și lucrurile și deopotrivă față de splendoarea lumii care le adăpostea; ca și cum, întorcându-se pentru a le regăsi după un lung exil, l-ar fi întâmpinat atunci, proaspete și gata să-i îndeplinească orice dorință. Ceea ce altădată m-ar fi iritat configura acum un univers nu doar primitor, ci și reconfortant, în al cărui tumult îmi părea că disting gâlgâitul întunecat și dulce al vieții. Repet niște banalități spuse de mii de ori și contaminate de nu știu ce impuls liric, însă în starea mea de atunci ele constituiau adevăruri eterne, de găsit nu în tratate filosofice greoaie, ci în poezia naivă a adolescenților sau în textele unor cântece de muzică ușoară. Simțeam dorința nesăbuită de a împărtăși ce mi se întâmplase, de a vorbi cuiva, oricui, despre miracolul a cărui lumină revărsa peste mine o bucurie stranie, asemănătoare adorației mistice. Mi se părea că primisem sărutul acela nu de la tine, ci de la o făptură alcătuită din viziuni, care trecuse doar atingându-mă ca umbra unei păsări în zbor.

Un incident mai degrabă nostim avea să mă coboare, cum se spune, cu picioarele pe pământ. Mă mir că nu ți-am vorbit niciodată despre asta. În înghesuiala de pe culoar, făcându-mi loc printre trupuri molatice sau vânjoase duhnind a transpirație, bidoane de plastic, valize burduhoase și saci de cânepă umpluți cu ceva colțuros (ba chiar și o biată găină legată de picioare și răsturnată pe o parte), ajunsesem la capătul vagonului. De aici aș fi putut trece în celălalt vagon, apoi, cu încă un pic de efort, aș fi ajuns în preajma ta sau măcar în vagonul unde presupuneam că te aflai. Ne despărțeau câteva zeci de metri, totuși, te simțeam lângă mine. Într-un fel sau altul, eram încredințat că te voi reîntâlni și de aceea nu mă grăbeam. Ținându-mă de bara metalică de la baza ferestrei, mă sprijineam când într-un picior, când în celălalt, deoarece jos, pe podeaua vagonului, cineva pusese o damigeană cu vin și, alături, o sacoșă mare de rafie al cărei conținut, judecând după miros, putea fi brânză sau carne de oaie. Până la Paști, care în anul acela cădea la câteva zile după jumătatea lui aprilie, mai erau două săptămâni, oamenii își făcea provizii. Aproape lipit de mine stătea un bărbat ceva mai în vârstă, cu un trup butucănos și o înfățișare ursuză, destul de antipatic, probabil posesorul sacoșei și al damigenei. La răstimpuri își aprindea o țigară Carpați din care trăgea cu sete, și atunci cobora un pic geamul, pesemne dându-și seama că fumul sulfuros al țigării îi deranjează pe ceilalți de pe culoar. Aerul rece se năpustea de afară, împrăștiind fumul și fluturând perdeaua a cărei margine mă lovea din când în când peste obraji, o senzație la început neplăcută, mai ales că perdeaua aceea nu era tocmai curată. Însă acceptam acest mic supliciu, fiindcă mă recompensa cu aer proaspăt, și mă obișnuisem într-atât cu el încât, la un moment dat, când am constatat că-mi lipsește, căutam în minte o cale de a-l provoca. Omul meu nu mai fuma și nici nu mai cobora geamul, pe al cărui mâner își încordase acum mâna păroasă și bătătorită de muncă, de parcă l-ar fi adus de acasă. În cele din urmă, mi-a venit ideea unui mic șiretlic.

– Nu vă supărați, îmi dați și mie o țigară? l-am întrebat.

Mă privi neîncrezător, parcă neștiind dacă să-mi ia sau nu întrebarea în serios.

– N-am, zise scurt.

– Păi atunci…, vă dau eu!

Am scos din buzunar pachetul și i-am oferit, oarecum mândru, căci era un pachet de țigări Kent primit de la tata; el îl privi pieziș câteva momente, mă privi deloc prietenos și pe mine, după care vorbi cu fața întoarsă către întunericul de afară.

– Nu-mi trebuie, nu fumez de-astea!

(Fragment din romanul în lucru Scrisori către o moartă)

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 85-95]