Călin Crăciun – Despre Execuțiile lui Aurel Pantea

Noul volum al lui Aurel Pantea, Execuții (București: Cartea Românească, 2020, cu prefață de Gheorghe Grigurcu), este de la primul la ultimul poem o mostră exemplară de completitudine lirică, un mecanism de acumulare și purificare a sarcinii poetice similar felului în care laserul concentrează lumina. Nu mai puțin, cum vom vedea, este și dovada avansului în metamorfoza din cadrul operei poetului infernaliilor.

Mottoul care deschide volumul este „A vedea totul dintr-o interioritate adâncă și depărtată”, invită la gâlceava subtilităților, căci a vedea lumea (totul) prin filtrul „interiorității adânci” nu-i chiar totuna cu a vedea „interioritatea adâncă” în integralitatea ei. Iar faptul că interioritatea este nu doar „adâncă”, ci și  „depărtată” complică, prin nuanțele ce pot schimba substanțial conturul, și mai mult situația. Fie și dacă ne oprim strict asupra mottoului, parcă avem în față un Aurel Pantea mai echivoc. În infernul său, iată, pare să se insinueze mai mult decât până acum un semn de ambiguizare a angoasei.

Poemele ce alcătuiesc volumul confirmă bănuiala. Se observă înainte de toate o compoziție eteroclită, derutantă, dacă luăm în considerare – și trebuie s-o facem – contrastele. Primul, un prozopoem, operează cu imaginea din fondul angoaselor, pentru a da concretețe simțământului. Dar înfiorarea privirii directe a neantului e totuși atenuată, căci starea e ca golul resimțit când se epuizează plânsul: „Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat”. În prim-plan e poemul, limbajul, nu poetul, care e ipostaziat mai degrabă clasic, antic, ca fiind luat în posesie de inspirație, de fapt, de propria creație. O entitate de dincolo de controlul conștiinței lui Aurel Pantea pare să facă jocurile.  Doar că nu una care face inteligibilă armonia, ci neantul. Poemul pare aici epifania unei divinități demonice. Abia apoi se poate vorbi de conștientizarea emoției: „după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat”. O astfel de forță, care face jocurile, ca și când poetul ar fi o simplă portavoce, nu e o noutate în creația lui Aurel Pantea. Ea a fost identificată de Al. Cistelecan în cele mai profund vizionare volume anteriore (Cf. Poezia lui Aurel Pantea, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A25179/pdf). Piesa care încheie volumul poate fi citită în cheie similară: „Ani, zile, nopți, ore/ ai crescut în mine,/ viața mea a privit halucinată/ cum o înlocuiai,/ acum, viața mea e străinul/ ce bate în poarta vieții tale,/ ființa fără patrie, exilatul”. Între aceste două repere, volumul desfășoară un spectacol de contraste, la nivelul emoției. Unele vin în siajul angoasei, sunt ba developări, ba de-a dreptul relatări de infernalii: „Liniște casantă,/ deasupra mării se cabrează tăceri de sticlă,/ sunt clipe când se naște în noi ferocitatea,// cei părăsiți presimt ce îi așteaptă”. Altele, în schimb, tind spre ataraxia posttraumatică, nelipsind prefigurarea izbăvirii: „Eram blânzi ca sacrificații/ după ce au întrevăzut/ liniștile fără sfârșit”. Firești deci pentru un volum ce se alimentează din substanțele celor anterioare sunt și poemele din familia psalmului sau a rugăciunii: „Totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile,/ orice muzică piere lângă ea,/ sunt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate, cutremură, tu, Doamne,/ această alcătuire,/ până-n rărunchi să simtă toate ale mele/ nevoia de cer”.

Se remarcă în poemele din acest volum o dublă ipostaziere a divinului. E vorba, pe de o parte, de Dumnezeul, scris cu majusculă, întrupat în Hristos, după cum se observă în exemplul de mai sus sau în Mon enfer: „Ocrotește-mă, Doamne Isuse Hristoase,/ de un timp trecut,/ în care crâncene și dureros de vii/ au rămas doar ticăloșiile”. N-aș putea însă spune dacă e vorba neapărat de o ipostază canonică ori de vreuna eretică, al cărei singur adept cunoscut e Aurel Pantea. Pe de altă parte, e vorba de divinități tratate fără marca evlaviei, fără fior sacral, ca în conștiința modernilor pentru care „Dumnezeu a murit”, de pildă, în versurile: „Timpul chiar asta poate fi: fragmente de tăcere/ și funingini rămase/ după plecarea unei divinități”. Ne apare deci cât se poate de derutantă coabitarea poeziei neantului, a unui neant ce pare inconturnabil, dincolo de care nimic nu mai poate fi, cu cea a rugii.

Dacă mai adăugăm și mijirile erotice din câteva poezii, sau chiar tenta socială a alteia, deruta de care vorbeam e și mai și. Totuși, ceva din ea se dizolvă luând-o băbește și reamintindu-ne obsesia modernistă a închistării. Carceră, cavou, ideologie, perspectivă ermetică, religie sunt, toate, pentru bună parte din moderni, metafore ale limitării cunoașterii, ale încuierii spiritului și-ale damnării. Însă nici modernul nu e, în esență, neapărat antimistic. Măcar mistica adevărului tot o mai are chiar și cel mai convins ateu. În general însă, putem vorbi doar de trăirea, cu luciditate, a crizei conștientizării eșecului cunoașterii, inclusiv a eșecului religiei, desigur, ceea ce nu expulzează definitiv speranța teleologică. De aici sentimentul sufocării, al claustrării în neadevăr. Echivalentul unor astfel de metafore, în lirica lui Aurel Pantea, e propria ființă, atât cât îi este accesibilă. Forările viscerale îi dezvăluie tenebrele și-i reflectă asumarea, recunoașterea lucidă, dincolo de momentele consumării traumei, a condiției de damnat. Iar aceasta nu-i decât tot o parte, revelată, a adevărului. Mijirile lui mistice sunt, tocmai de aceea, cât se poate de firești. Toate contrastele poetice, măcar din volumul de față, cred că sunt reflexia, înfățișarea poematică a acestei constatări necesare și asumări lucide a forării în bezna propriei ființe. Aurel Pantea e un fel de Iona sorescian, cu cuțitul înfipt în propria burtă, cotrobăind, anesteziat de fervoare, în întunericul din sine după o rază.

În sensul accentuării unei conversii ale cărei semne se fac simțite mai demult se pronunță și Gheorghe Grigurcu în prefața cărții (Aurel Pantea sau infernul devalorizărilor), vorbind despre „un fenomen generic al modernității târzii, deprecierea realului, ducând la o derută a irealului, care, într-un fel ce-i reduce progresiv caracterul antinomic, se dovedește nutrit de energiile declinante ale acestuia”, cheie în care explică, justifică „un soi de plictis fără soluție, care ține în șah replica imaginii poetice, îi insuflă propria-i lehamite”. „Criza irealului” ar fi indusă de lipsa „alibiului spiritual”. Iar apoi Gheorghe Grigurcu ajunge, cât se poate de logic în raport cu perspectiva sa, la pariul pascalian ca justificare a fibrei teiste ce-și semnalează prezența în operă. Cred totuși că un astfel de pariu, ar fi mai degrabă cauză de conduită, de gest ritualic mecanic, decât de smerenie. Pioșenia n-ar fi atunci decât trucată. Pentru a deveni autentică, ar fi necesară mai întâi trecerea dincolo de socoteli probabilistice. Or Aurel Pantea își rostește cu smerenie Dumnezeul, deși, căutările-i dau, ca-ntr-o „concretețe” bogomilică, mereu peste demoni.

Execuții e tocmai un mănunchi de poeme contradictorii, în care e păstrată evanescența imersiilor katabasice, însă balanța înclină parcă mai mult acum spre „anabasa liniștitoare”. Tensiunea despre care vorbea cândva Virgil Podoabă, ai cărui termeni i-am și aplicat, tinde deci spre o rezolvare.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 26-27]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.