Mai multe programe (la diverse nivele) ale învățământului filologic românesc sau măcar anumite discipline ale lor se numesc „studii literare”. În plus, aproape fiecare editură din țară are o colecție de studii literare. Prin urmare, găsesc că, la nivel instituțional, ar fi nepotrivit să vorbim de o criză în acest sens.

Dacă, însă, prin studii literare înțelegem un anumit tip de discurs (pe care în mod obișnuit și, desigur, simplificând, îl numim al criticii literare), atunci, desigur, cred că se poate vorbi de un interval de cumpănă, de tranziție, de reașezare. De necesare repoziționări și de redefiniri. Și aceasta – s-o spun din capul locului, străduindu-mă să mă păstrez în dialog cu întrebările anchetei – nu pentru că, de la o vreme, studiile literare încearcă să dobândească și să prezerve un statut de știință. Să ne reamintim rapid și în trecere că este un efort de mai bine de un secol în care s-au schimbat doar științele cu care cercetarea literaturii a făcut alianțe care să-i asigure propria științificitate („practicile computaționale” cum le numiți, de azi, au mătuși și strămătuși venerabile). Starea critică nu se datorează nici metodelor (unele considerate infailibile) folosite (iarăși, secular) de către studiile literare și împrumutate din valul zilei comun în studiul umanist. Dimpotrivă, folosite adecvat, ele pun în evidență atât inteligența critică a autorului, cât și textul (textele) asupra căruia (cărora) se exercită. De vină nu este nici lingua franca, în care studiile literare românești s-ar exprima. Dacă ele reușesc, pe această cale, să impună unor cititori inteligenți ai lumii literatura română, cu atât mai bine țării și lor cu atât mai bine.

Criza discursivă a studiilor literare (a criticii literare românești) cred că se datorează separării tot mai severe între critica universitară și critica foiletonistică. Aș putea chiar s-o datez (desigur, convențional, cum se întâmplă în genul acesta de datări). Revista „Vatra” a publicat în numărul 7 din 2007 o anchetă despre criza universitară și consider că acesta este momentul în care s-a pus piatra tombală peste un mod de a practica critica literară desfășurată pe durata a unui secol și jumătate (aproximativ). Mai precis, în această lungă perioadă a existat o coabitare armonioasă între critica universitară și critica foiletonistică. Cu rare excepții, ele au fost practicate de aceleași persoane: universitarii erau și foiletoniști. Cei dintâi impuneau și de la catedră și din paginile revistelor aceleași opere literare. Cu alte cuvinte, criticii (autorii studiilor literare) exercitau critica de direcție, care a creat o reală fascinație în istoria noastră literară (nu degeaba – cred – generațiile noastre critice se măsoară și se numesc după T. Maiorescu). După 2007 (dacă acceptăm această datare convențională, dar corectă, presupun), universitarii au trebuit să se supună altor canoane discursive și să-și publice studiile literare în reviste apărute în universități (românești și străine), în general necitite de mediul literar (în care intră, deopotrivă, scriitorii și cititorii). Studiile literare ale universitarilor nu mai pot fi publicate (sau nu mai e bine să fie publicate pentru că nu aduc punctaj) în reviste culturale. Criticii universitari (cu puține excepții) s-au retras în universități, iar revistele literare trec printr-o criză de cititori calificați, de critici. Destui scriitorii (despre ale căror cărți – unele foarte bune – uneori nu se scrie) se simt abandonați. Mulți cititori (dintre aceia puțini pe care îi clamăm când invocăm criza lecturii) se simt debusolați. Informarea de pe rețelele de socializare nu este una de autoritate, nefiind făcută (cu excepții, firește) de către profesioniști.

Criza studiilor în critica literară este dublată, la noi, de criza literaturii. Ce mai înseamnă ea? Circulă atât de multe idei confuze în chiar mediul literar (dar proclamate cu mare certitudine), încât bieții cititori (da, tot aceia, puținii) nu mai știu ce să creadă și cum să se mai orienteze. Cred că o repoziționare a literaturii trebuie făcută (cu toți actorii câmpului incluși, fără a-i ignora pe scriitori), mai ales în raport cu trei axe:

În raport cu limba națională. Mai e textul literar scris (și) în limba română? Pentru câtă vreme?

În raport cu socialul. Întâi de toate, consider că nu toți scriitorii pot manifesta un activism social. Lucrul acesta nu se poate pentru că, în chip fericit, suntem diferiți, iar pentru scriitori (pentru artiști, în general), diferența este esențială. Putem admite că printre ei există și tumultoși, pregătiți să schimbe lumea (inclusiv prin textele lor), și naturi retractile, catilinare. E normal ca unii scriitori să exprime o sensibilitate, ba chiar o problematică socială, dar găsesc că e perdant ca ei să se aștepte la reciprocitate din partea cititorilor. Am multe exemple, dar probabil cel mai bun mi-l oferă V.I. Lenin, care își ceartă în scris consilierul (pe Lunacearski) că a permis editarea poemului 150 000 000 a lui Vladimir Maiakovski (care, să ne reamintim, și-a pus viața în slujba societății revoluționare) într-un tiraj prea mare, fiind vorba despre „o aiureală, o prostie”, potrivită „pentru biblioteci și maniaci”. În această privință, sunt de acord cu Constant Tonegaru, care într-un articol din februarie 1947 scria: „Firește, cum nu există o poezie pentru moșieri și bancheri, tot așa nu există o poezie pentru țărani și muncitori. Există o poezie pentru acei care cunosc poezia, care au cultura necesară s-o primească”.

În raport cu esteticul. Mai este textul literar o formă estetică, adică mai este el artă? Dacă nu, ce este? Și dacă își pierde (îi retragem) statutul de artă,  care e câștigul? Oricât mă strădui (sau poate mi se pare, căci nu mă strădui îndeajuns), nu reușesc să înțeleg opoziția (ca să nu spun adversitatea proclamată de destui confrați) dintre estetic și social în textul literar. Știu (din tratate literare seculare, asta ca să nu invoc protoistoria acestora, cu Platon și Aristotel) că se face distincția între autonomia literaturii (realizată tocmai ca formă estetică, ca artă, scriitorii – ca toți artiștii – șlefuind și desăvârșind propriul discurs, la fel ca sculptorul în materialul său)  și heteronomia acesteia, adică valorile, temele, subiectele etc., care sunt unele ale vieții (lumii, societății etc.) în care trăiește autorul. Atunci când această heteronomie devine o tendință combativă, unică și inflexibilă, atunci când, adică, literatura se pune în slujba unei alte valori, ea își pierde statutul de artă și devine propagandă. Cred – în termenii și cu metafora lui Roland Barthes – că angajamentul literaturii este ca și cel al lui Moise cu poporul ales, nu intră niciodată în pământul făgăduit.  Păstrată ca atare, literatura e cea mai accesibilă (ieftină) formă de artă, atât pentru scriitor, cât și pentru cititor. Ca să intri în contact cu alte arte, trebuie să trăiești într-un oraș (cu cât mai mare, cu atât mai bine) și să ai bani. Ca să citești literatură, trebuie să ai acces la o bibliotecă, fie ea și de școală sătească. 

În final, aș spune că accentul critic în sintagma „studii literare” nu se pune pe „studii” (ele sunt prospere), ci pe „literatură”, mai ales dacă avem în vedere literatura română. Sute de oameni încă o scriu. De ce?

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 41-42]