Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (III)

Dan ȚĂRANU

Despre memorie, prin„ambiguitatea sceptică și consolatoare a literaturii”1

Memoria este antidotul nostalgiei, susține Christopher Lasch în The True and Only Heaven: Progress and Its Critics, un eseu despre pericolele fetișizării ideii de progres. Obsesia progresului teleologic, care nu admite abateri și erori, ci doar inamici și indivizi incapabili să înțeleagă mersul istoriei, are drept contrapondere idealizarea trecutului. Nostalgia, crede Christopher Lasch, îngheață trecutul ca model al perfecțiunii sau măcar sub forma unei alternative superioare în fața unui prezent derutant sau degradat, dar, simultan, îl desubstanțializează. Spre deosebire de această mișcare regresivă a nostalgiei, paralizată, de multe ori, de un set de reprezentări doctrinare, memoria are și o funcție integratoare și recuperatoare: „it sees past, present, and future as continuous. It is less concerned with loss than with our continuing indebtedness to a past the formative influence of which lives on in our patterns of speech, our gestures, our standards of honor, our expectations, our basic disposition toward the world around us”2. Astfel, nostalgia șterge tensiunile, alternativele, posibilitățile care compun și colorează țesătura lumii, elimină ce nu îi convine, fiind o construcție utopică. În schimb, memoria implică un traseu cu dublu sens între prezent și trecut, descoperă în prezent ramificațiile bănuite și nebănuite ale trecutului și în trecut potențialitățile actualizate în prezent, respectiv eșecurile, blocajele, corelațiile fără cauzalitate evidentă, disparițiile misterioase ale unui discurs / comportament sau resurgența altora. Nostalgia este o proiecție puternic emoțională, compensatorie, hrănind o interpretare unică a trecutului. Memoria ‒ un proces afectiv-intelectual, care colectează și zgura realității și ceea ce în exercițiul nostalgiei este zgomot de fond.

Citește în continuare →