Andrei DOBOŞ

Născut la 6 august 1984, în Turda. Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, în prezent urmează studii doctorale la aceeaşi universitate. În perioada facultăţii a fost redactor al revistei „Echinox”, apoi, între 2009 şi 2014, redactor al editurii Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. A publicat poeme şi articole în revistele „România literară”, „Tribuna”, „Vatra”, „Echinox”, „Steaua” etc. Debutează editorial cu mănăştur story, editura Vinea, 2007 (premiul „Iustin Panţa”, 2008 şi nominalizare la premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, 2008; ediţia a doua: Întîmplări de pe strada Petuniei, Tracus Arte, 2014). În 2011 publică volumul de versuri Inevitabil (editura Casa de pariuri literare).

 

Floreşti. Sacada

Iau autobuzul Ratuc care merge

la Billa în Mănăştur

apoi iau ceva pînă în Floreşti. Dă-ţi seama,

mintea fixată pe o rază

de iulie se întinde, corpul

accelerează, uşile se închid. Soarele

arde în ambele sensuri, o dată pe bulevard

a doua oară în spaţiu –,
respiraţia cu bere
depresurizează pe trotuar.

Pacheţele chinezeşti

brioşe şi sandvici şniţel pui

îngheţată cu rom

molfăite în salivă descompuse în nutrienţi

şi reziduuri. Muştiucuri

încă fumegă, voci

leneşe sau poruncitoare

uite bă şi la ăsta

dă-te mă-n pula mea

timpane atente, vedere periferică

brici.

Este ora cinci

după-amiaza

soarele dizolvă

umbra zidurilor.

Eu vin din bucătărie

schimbat în hainele de casă.

Ouă prăjite şi cartofi şi ceapă verde.

Cum a fost la lucru ce vrei să mănînci, îmi zic. Sila vorbeşte;

revin în dormitor, apoi în baie

cu imaginea unei arme în dosul minţii.

Solzii de poşetă în buricele degetelor.

Mintea se strecoară

din trecut în prezent

atinge momentul

şi dispare.

Pasagerii se înghesuie. Şcolăriţa

pe scaunul din spate – o femeie

care a născut de curînd ocupă două locuri

cu echipamentul de sală. Bacterii

înăuntrul lobilor înmuguresc după lumină.

De îndată, pornim.

De îndată, coborîm.

Bijuteria de acvamarin luceşte în stamina

crudă a becului. Trec organisme

sulfurate, îmbibate cu amidon şi zaharuri:

Mergeţi acasă

în grădinile cu foişoare

din duplexuri

relaxaţi-vă

în scaunele pliante de plastic,

puţină fantezie ziua trece

miroase a coamă de cal

a cîmp întins

a copaci foşnitori ce-şi întind coroanele pînă la stele

 

Aprilie, singularitate

Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas

cîţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrîni

la umbra florilor de piersic.

Privesc puiul de vişin

înverzit, crenguţele lui crescute dezordonat

seamănă cu părul neatins al unei cerşetoare.

Mă gîndesc cît de mult mai are

pînă la lumea virtuală. Milioane de ani.

Cînd dăunătorii îi vor sfredeli scoarţa

El va secreta necontenit răşini. Va îndura frigul

Şi seceta, şi ploile lungi de toamnă. Va muri

Iar vîntul îl va purta în locuri sălbatice

Printre mesteceni şi frasini. Va fora acolo

Casă nouă pentru rădăcinile sale. Fructele lui vor deveni

Aspre, atît de acre că nimeni nu va mai putea

Să le mănînce. Va pieri încet

Sub greutatea altor specii, alte păsări şi alţi viermi

Vor găsi acolo hrană şi adăpost. Doar gustul

O să rămînă acelaşi, înregistrat pe softuri. Sucuri

Şi siropuri şi drajeuri de vişine. Imaginea (poate şi senzaţia

Tactilă – luciul şi carnaţia bobului – duritatea umedă

A sîmburelui). Parfumul şi culoarea

Florilor tinere. Fluxuri de biţi

Din motorul hologramatic –

Fluturi ce se topesc la contactul

Cu lumina rece: Copii

ce se joacă seara în livadă, se opresc

gălăgioşi lîngă pomul cu crengi aplecate –

culeg, unii de jos, alţii scutură,

alţii se caţără sus pînă la vîrf

 

Comunicare?

Femeie
obscuritatea a crescut

subiectul îşi pierde centralitatea
şi fuzionează cu spaţiul

Viaţa e sufocantă
în văditul erotism,

ceaţa împinge ferestrele înalte
ca într-un amplu roman
ostil. Lumina şi tenebrele

prin nucii ruginoşi, tuia
scăldată de şpreiul monoton
al apelor de toamnă. Cîştigăm
puţină informaţie: aici

e spaţiul vivant. Materializarea teribilă
a celor rămase în urmă.

 

Maşini de înaltă precizie

Dimineață în luna octombrie. Fîşii de lumină solară de lumină
Albastră jar mocnit şi raze, bickeri nevoindu-se la un gard.
Înapoi în curtea uitată. Motorete vechi,
Dezordine în iarbă. Cheia
mînjită cu vaselină şi ulei de motor.

Aşa de târziu în octombrie, iar ceaţa
Mai deasă decât mi-o amintesc eu: aceste cinteze
umflă dimineaţa cu sunet –

Mi-a luat ceva timp printre unelte şi arbori
printre mașini de înaltă precizie,
călduri şi sudori văratice
în bătaia soarelui crud. Se aud
pistoanele de tragere. Un curcubeu
de scurgeri petroliere
în şanţul puţin adînc. Fluierat de pasăre, poate,
peste lanul de porumb. Vîntul leagănă spicele
aproape uscate.

 

***

Valeriu A. CUC

Valeriu are 24 de ani. Locuiește în cămin. Încă studiază filozofia la Cluj. Are câțiva amici în teatrul independent și mai face chestii în domeniul ăsta. Poate dă la Regie, deocamdată nu știe sigur. A citit la Clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau” și a publicat câteva poeme.

 

Maybe a bit rougher

Plimbări nocturne cu adolescenții greci,

prin parcurile de copii în care s-a stabilit de la început

că între alcool și comunicare vom face cu toții aceeași alegere.

Aici nimeni nu ne înțelege frica de occidentali,

pe care încercăm să nu o arătăm la masă

iar eu recunosc că nu pricep râsul lor naiv și puțin tembel,

discuțiile interminabile și specificul țării fiecăruia,

numai privirea melancolică a bulgăroaicei de vizavi

cu care n-am schimbat o vorbă, doar câteva zâmbete.

În fond,

orașul pe timp de noapte e la fel ca pe timp de zi.

De aceea n-am înțeles tematica panoramelor nocturne

de care mi-a spus Ștefan într-o seară: „Ei, am și eu obsesiile mele…”

căci holurile hotelului prin care ne-am pierdut căutându-ne

sunt la fel de stupide ca poalele Acropolisului

și plimbările, tot timpul de a doua zi,

în care Na’ama m-a privit cu atâta încredere,

în care, Na’ama, m-ai învățat alfabetul ebraic râzând

căci alfabetul ebraic e la fel ca cel românesc, „maybe a bit rougher”,

cu ochii încrezători ca lentila prin care

ne făceam poze cu pietre cum văzusem că fac turiștii bogați,

pe care apoi le ștergeam pentru ca cei de acasă

să nu ne vadă fețele mahmure împreună.

 

Teleplay

M-am dat la o parte ca să nu intru în poza lor

şi să-ți spun că fericit mai sunt doar când dorm

dar atunci nici măcar nu îmi amintesc.

Poate doar protestul din ochii lor mă mai cuprinde –

atât de departe acele momente de gara aceasta

unde mă apăr de frig ca să mă gândesc la tine,

la mutra pe care-ai făcut-o auzind „linişteşte-te,

că ofticat e ca o iritaţie, iar supărat e ca o vânătaie”

şi mutra pe care-ai făcut-o – „am eu pielea mai sensibilă” –

ca un muțunache în care de Valentines Day a băgat

toţi banii copilul îndrăgostit în clasa a cincea şi

nicio speranţă.

 

Îmbrăcată în roșu cel mai roșu

Am avut noi și zile frumoase, putem admite asta.

Zile în care tăcerea stătea cuminte în vitrinele goale ale amiezii

și nu simțeam singurătatea orașului ăsta mic,

în care uitam că paranoia e-o funcție socială esențială, privindu-ne

așa cum aș fi vrut să ne privim mereu, cu încredere și slăbiciune.

Am văzut împreună filme în dup-amieze din care rețin doar dup-amiezile.

Sunt copilul rahitic al tribului în fața căruia niște cercetători

au proiectat un film polițist și-apoi i-au întrebat ce-au văzut

și cu toții văzuseră doar o găină, surprinsă probabil din greșeală de camera de filmat.

Sunt copilul rahitic și visez nopți la rândul

aceeași față melancolică a femeii de care se îndrăgostește personajul principal,

prietenii mă privesc ciudat, căci nici ei și nici eu nu știm ce-i melancolia,

încerc să le explic că m-am îndrăgostit de micuța bruneta proiectată pe cearceaful alb

dar nu înțeleg la cine  mă refer și o tot dau înainte cu nenorocita de găină

căci nu știm nici ei și nici eu ce-i aia îndrăgostire.

A trecut primăvara aia cum vor trece miliarde peste locurile astea,

în care am băut apă din pahare, am râs și apoi, tu

îmbrăcată în roșul cel mai roșu, zâmbind, ne-am arătat muie unul altuia,

complice, în fața supermarketului.

Iar lampa mea luminează exact cum luminezi tu,

iar puful din fața blocului e părul tău.

„Asta e cea mai bună soluție,

pentru mine asta este cea mai bună soluție, dar rămâi cu mine până fac duș”

iar eu am fugit speriat de emoții chinuitoare

în orașul ăsta tâmpit care mă exploatează cu ploile lui

și senzația aceea de râie

pe care o resimțim cu toții, uneori.

Îți spun

„Pe dinafară sunt OK,

dar înăuntru-i discotecă“ şi apoi îşi stinge ţigara,

iar mie mi-a rămas în minte zile întregi

adevărul acestor cuvinte. Mi-l amintesc

şi-aş vrea să vezi şi tu ce mi se întâmplă, aş vrea să vezi

oraşul ăsta ca o uriaşă sală profesorală din care

s-au evaporat toţi prietenii, au rămas numai plantele,

maşinile, afişele pocăiţilor sub cerul indescifrabil.

Oraş în care îmi dau seama

că nu mai e nimic al meu şi nu mai am nimic de învăţat,

de fapt, în care plouă şi când plouă

imprevizibil şi niciodată bogat

umbrelele s-ar înghesui la trecerea de pietoni

să vadă pisicile speriate cum trec strada.

Degeaba am încercat să îmi ascult prietenii crezând

că asta poate duce la o formă de echilibru, degeaba

mă plimb prin cartiere mărginașe în care întâlnesc

copiii care n-au descoperit încă centrul, iar asta

se vede pe fețele lor răcoroase și proaspete,

ci numai centrul la zilelele orașului din care, însă,

lipsește tristețea ce te poate încălzi pentru o vreme, câteva ore,

atât, până s-adormi pe scările din Flying, încât

strategia abandonului pe care credeai că numai tu o cunoști

și umilința

să-nceapă să lucreze din nou împotriva ta.

Îţi spun,

îmi dau seama acum că aici nu mai e locul meu,

îmi dau seama

că nu înțeleg nimic în plus din relații fantomatice,

că experiența de viață e-o mare minciună,

singurătatea completează perfect confuzia şi că

rețeta fericirii e rețeta uitării.

La asta mă gândesc când mă plimb şi îţi spun,

oraşul ăsta-i sărac şi când plouă,

sunt numai câţiva stropi şi totuşi

sunt ude străzile toate.

 

 

***

Raul COLDEA

Raul Coldea  (8 aprilie 1991, Brașov) este absolvent al Facultății de Teatru și Televiziune, specializarea Regie de Teatru, Universitatea Babeş-Bolyai și masterand al aceleiași Facultăți. A publicat poezie în revista Tribuna (februarie 2014) și a participat la diverse lecturi publice (Clubul de lectură Institutul Blecher, Clubul de lectură “Nepotul lui Thoreau” etc). A participat, de asemenea, la concursuri și evenimente de slam poetry.

 

Orașul pedigree

Mă trezesc în fiecare dimneață cu mine însumi și e tot mai plictisitor. Sunt vraiște.
Pe raft, periuța de dinți și colecția mea de revoluții fără sens.
Revoluțiile mele care nu s-au născut din iubire, care nu s-au născut din ură,
ci din Sfânta Lehamite care ne umple gurile cu pâine și vin.
Revoluțiile mele de hârtie care nu au avut niciun ecou.
Revoluțiile mele care au schimbat regimuri pentru regimuri
Revoluțiile mele pe internet la care s-au masturbat colegii de clasă când eram în liceu,
când am tras primul fum de țigară și am promis că nu îmi voi da banii pe asta,
când mi-am mințit pentru prima oară părinții, când am fugit de acasă pentru tipa de la 467 de kilometri distanță,
când mă plimbam beat prin oraș și îmi spuneam că voi face ceva cu viața mea.
Revoluțiile mele care ar fi putut fi atât de mult.
Protestele mele împotriva sistemului și împotriva mea.
Revoluțiile mele care, în loc să adune milioane de oameni,
m-au făcut mai singur și mai fără speranțe ca niciodată.

Sunt fiul mamei mele și al tatălui meu.
Mulțumesc, mamă patrie și tată pământ pentru cum m-ați crescut. Mi-ați dat o muie cum rar mi-a fost dat să iau.

În fiecare zi merg la culcare și încerc să nu regret nimic.
Sunt a 99-a picătură de apă de la robinet pe care o număr încercând să adorm și când dorm,
nu mai sunt nimeni. E bine aici, nu pot să îmi închipui că aș putea găsi
vreun loc mai bun,
totul e minunat.

Sunt atât de important pe cât mi-aș dori să fiu, atât de important încât
pot fi înlocuit oricând și nimeni n-o să dea vina pe mine și nimeni
nu o să îmi spună că am dat peste cap ordinea lumii.

Nu există nimic care să mă poată lua prin surprindere,
Nimic care să mă sperie sau care să mă învingă,
am inventat povești cu happy-end și am dormit liniștit,

Sunt dintre cei care s-au născut în timpul războiului
și nu au știut niciodată de partea cui trebuie să fie.
Sunt oamenii care au văzut centrul doar din autobuz,
reclamele care întrerup Titanic înainte ca Titanicul să se scufunde,
sunt eu plimbându-mă prin oraș fără niciun ban
și declanșând din nimic alarmele băncilor

cea mai patetică și mai tristă formă de viață de la euglena verde încoace.

Sunt toți oamenii pe lângă care am trecut astăzi și de care nu îmi amintesc nimic,
statisticile cu două zecimale, coada la pâine la care au stat părinții mei chiauni de somn și au tăcut,
televizorul care a mers toată ziua și sunt eu, aproape adormit pe canapea, cu telecomanda în mâna, gândindu-mă la viitor.

Mă plimb cu un milion de kilometri pe secundă prin oraș,
protestând împotriva mea.
Am ghiozdanul plin de molotoave dar mâinile îmi sunt desenate cu creta de un copil de clasa a 2-a.

Mă plimb cu un milion de kilometri pe secundă prin oraș
și las în urmă rotocoale de gunoi și de speranță.
Sunt aici deocamdată
Sunt aici și nu am nicio soluție.

Nu am nicio soluție, totul e provizoriu. Pot doar să incerc sa fiu mai bun. Poate așa o să imi iasă.

am 40 de ani

Sunt la Profesioniștii cu Eugenia Vodă și emisiunea e aproape de final:
Deja obosit de montajul stupid.
De fapt așa e, nimeni nu se vede cu Eugenia Vodă.
Eugenia Vodă se înregistrează pe un VHS și tu asculți întrebările, apoi răspunzi și încerci să pari natural.
Deja obosit de montajul stupid, deja plictisit de nimicurile pe care le-am spus.

Și cum ați reușit, domnule Raul Coldea,
să fiți un profesionist al teatrului după ce ați montat doar trei spectacole,
cum poate un profesionist al poeziei să publice doar două cărți?

Nu știu, îi răspund, cu gândul la țigara de după,
pentru că emisiunea e aproape de final.
Primul spectacol trebuia să fie despre libertate și a ieșit despre memorie,
al doilea trebuia să fie despre șomaj și a ieșit despre singurătate
și al treilea trebuia să fie despre moarte și asta a ieșit.

Am fața împietrită pe generic,
zâmbesc cât să dau impresia că m-am simțit bine.

Mâine voi muri într-un accident de mașină.
Quizas, Quizas, Quizas.

 

Spiegel im spiegel

A fost noapte de parcă nu ar mai fi fost nimic înainte
și orașul a trecut fără să simt pe silent,
am băut un cabernet sauvignon și
nu l-am împărțit cu nimeni.

azi nu m-a întrebat nimeni cum mă simt.
nici eu nu am întrebat, nici astăzi, pe nimeni, nimic.
am stat în liniște,
cu spatele gol lipit de podeaua de beton a balconului,
cu căștile în urechi
și am așteptat să treacă timpul
ca să am un motiv bun să dorm.
am lăsat camera murdară,

nu m-am spălat și am mințit.
dacă aș fi vrut să mă sinucid
nu aș fi lăsat niciun bilet.
sau aș fi lăsat unul și aș fi scris pe el:
„țestoasele iși îngroapă ouăle in nisip”
și m-aș fi distrat
imaginându-mi cum ceilalți incearcă să îl descifreze.

există o ordine a lucrurilor.
și până la urmă totul se încheie cu un mare dezastru.

azi nu am facut nimic,
am stat și am așteptat
cu căștile in urechi,
cu darkwave și 4 minute și 33 de secunde de liniște,
cu arvo part.

am filmat totul cu o cameră ieftină,
ca să fiu sigur că ziua asta chiar a existat.
apoi,
când am ieșit la supermarket,

am văzut un tip care stătea întins pe bordură
și zâmbea de parcă ar fi văzut un spectacol
cinic și trist
care nu se mai termina.

 

Free leech

mai devreme
când stăteam apropiați și am stins lumina
în bucătărie
te-am mirosit de parcă aș fi mirosit prima oară o femeie.
puțin murdară, puțin obosită,
puțin mai tristă și mai bătrână,
te-am iubit mai mult ca niciodată.

câteodată mă gândesc că jocurile noastre de-a copiii
se nasc din singurătate.
te auzeam respirând. puțin mai devreme,
când eu ziceam că e deja noapte și tu că e doar crepusculul,
când fiecare atom performa în jurul nostru și totul era atât de neclintit
mi-am adus aminte cât te-am iubit.

și gata.
viața mea se scurge cu 3 mega pe secundă.

 

Garsoniera noastră

în care ne-am atins pentru prima oară unde
ascultăm ca nişte copii clopotele bisericii sf. nicolae
spărgând liniştea de la cafea
când ghetele sunt rupte şi factura de apă e neplătită de şase luni
(de unde
fumez încerc să scriu să fiu în pas cu trendul & nu îmi iese
când poeţii străzii cu pet-urile în parcarea kaufland şi pe
blocuri şi la metrou
cu angel dust când lumea nu mai are sens şi ei înşişi
sunt altceva),

în care ne atingem şi acum transpiraţi
în bucătăria noastră minusculă făcând planuri de viitor
când închidem ochii şi totul e frumos
reconstruit şi biserica sfintei tranziţii e dărâmată de crăciun,

aici
de aici începe lumea
cu râurile ei de apă contaminată,
mările şi oceanele de singurătate
cu sateliţii ei, cu zgomotul ei electric,
de aici
din cartierul acesta izvorăşte lumea
şi noi privim tăcuţi la ce am creat

şi când nu există speranţă
din cauza noastră nu există
şi când luminile din cartier se aprind încet, pe nesimţite,
e noapte oriunde ai merge.

[Vatra, nr. 3-4/2015]