(Anchetă cercetători, eseiști, critici literari – continuare)

*

Marius Miheț

A State of Critical Trance. Cinci remixuri critice

Se-ntâmplă cu cărțile la fel ca în muzică: tot ascultând, la un moment dat, pare natural să fii DJ. În orice caz, ispita e mare. Citind mult timp, n-ai cum lăsa deoparte spiritul critic. Orice cititor constant, serios, devine o autoritate, fie că o manifestă public sau doar în intimitate. Așa încât, criticul literar e ca un DJ care, la anchete sintetice și de istorie-literară, ca cea de față, nu face decât să mixeze, pentru a salva răspunsurile de la previzibil. Amăgirea că iluzia muzicii ascunde neputințele literaturii.

Adio, generații!

Ca la noi, la nimeni: avem așa – postmodernism fără postmodernitate, postumanism fără postumanitate și, după douămiiști, avem o generație fără… generație. Înainte vreme, pe sigla unei Dacia 1310 se lipeau abțibilduri cu logo-uri celebre de mașini… cam așa stau lucrurile cu literatura extrem-contemporană. Haine de firmă peste mediocritate. De peste două decenii, generația numită 2000, de fapt, milenariștii, au dominat teoretic, iar acum, instituțional, receptarea literaturii vii. Drept confirmare, Mihai Iovănel a venit cu surpriza unei Istorii a literaturii. De ce surpriză? Pentru că, dacă generația de critici apăruți în jurul anilor 2000 forma nucleul dur al promoției, alături, poate, de o mână de poeți, nu se putea afirma că aveam și scriitori compleți, gata de aruncat în lupta canonică cu generațiile precedente. Supralicitarea și PR-ul generaționist nu puteau merge la nesfârșit fără rădăcini solide. Bănuiesc că vom citi, semnate de critici douămiiști, cel puțin cinci asemenea sinteze ale literaturii contemporane în viitorul nu prea îndepărtat. Sigur că ele nu dau neapărat legitimitate canonică scriitorilor actuali, ci contrabalansează grila șaizeciștilor. Discuția trebuie să înceapă acolo unde se încheie conceptul de generație. Promoția noastră avea în comun totul, de la experiența comunistă a copilăriei la adolescența postcomunistă, utopia că absolvirea filologiei e raiul pe pământ, că numele publicat e curată euforienarcotică etc. Ultimul deceniu arată cvasiabsența criticilor tineri, în primul rând. Poeții și prozatorii apar din direcții greu de intuit, dinspre facultăți cu nimic în comun cu filologia, cu pregătirea imaginarului 99% cinematografic, oameni care nu dau socializarea pe publicat, nici sănătatea pe edificiul cuvintelor. Lipsiți de umori și grăbiți, tinerii scriitori debutați în ultimul deceniu până astăzi nu dau doi bani pe teorii și concepte. Doar cei venind dinspre umanioare mizează totul pe ele, dar având lecturi precare din operele literare propriu-zise. Carevasăzică, multă teorie, puțină muncă de jos. Joaca cu termenii, obligatoriu de import, cu nelecturi, afară de câteva, mainstream, și gata. Sunt curios când vom mai spune despre vreo 30-40 de critici dintr-o singură generație că au scris, fiecare, sute de cronici de întâmpinare? Niciodată. Criticii generației 2000, în privința muncii de jos a cronicarului literar, au pregătit, fără să știe, cântecul de lebădă din istoria criticii autohtone.

După? Sigur, nu muncă la hectar, ci eficacitate. Oare nu asta au în comun teoriile lui Damrosch, Casanova și Moretti? (ca să amintesc doar numele vehiculate aici). De bună seamă că distincția dintre critica publicistică și cea universitară va fi reluată. Nu e cazul acum. Cred că apele sunt astăzi despărțite. Câștigul se află în dreptul criticii universitare. Prin urmare, toate întrebările anchetei țintesc, de fapt, acest tip de cercetare. Cum mă găsesc în ambele ipostaze – de 22 de ani scriu cronică literară și tot de atunci predau cursuri universitare -, încerc să mixez câteva răspunsuri, chiar dacă placa mea e zgâriată, iar hit-urile au deja vechime; poate că, remixate, ele pot avaria – în sens tonic – actualitatea.

Fără ipocrizie: dacă aș avea acum douăzeci și ceva de ani și aș intra în sistemul universitar, metoda lui Moretti mi-ar fi ideală. Promovări comode, cercetare fără riduri și oase compromise, ochi de vultur și timp pentru conferințe în străinătate. Nu pot sări peste trecutul meu așa cum, vorba cuiva, știți bine, nu poți sări peste umbra ta. Metoda lui Moretti înseamnă chiar asta: să sari peste umbra ta digitalizată. Am trecut, de la HC 90 până la calculatoarele performante de azi, de la rave la deeptrance, modele n-au perforat preferințele generației mele. Sunt, deci, vaccinat tehnologic. Dar pot accepta metodele criticii digitale de analiză a romanului? Nu, nu cu experiența de până acum. Am citit mii de romane cu creionul în mână, am scris despre vreo 700, nu am trișat niciodată, n-am „sărit” rânduri. Dioptriile mele s-au mărit cu tupeu. Desuet, astăzi, close-reading-ul e muncă de sclav-filolog. Mișto e să iei laptopul cu tine oriunde, digitalizezi cartea, nu o citești, iar statistica bate, din toate punctele de vedere, lectura. E-adevărat că descoperi structuri și microlumi de care altminteri n-ai fi interesat, da. Condiționând cunoașterea cu metoda statistică și digitalizând lectura, impunând, plastic spus, o datare cu radiocarbon a materiei romanului, a hărților lui, tuturor metodelor combinatorii le lipsește ceva esențial: etica. Există o morală în distant reading? A, că morala sau etica sunt la fel de perimate e altă poveste. Oricât de extravagante, sunt de acord, în schimb, cu tezele din The Slaughterhouse of Literature. Literatura română are lipsuri și absențe numeroase din statisticile sale, cu mii de cărți, în special romane – cât privește poezia, e aproape imposibil să sistematizezi aparițiile postdecembriste –, de aceea, alcătuirea unui contra-canon sau canon secundar al cărților ignorate sau neștiute ar trebui să fie urgența cercetărilor noastre actuale.

Moretti se vrea un Sherlock Holmes al studierii literaturii cu metode controversate, dar eficiente, lipsite de moralitate, dar adevărate cât să fie acceptate în albumul statistic mondial.

Când va convinge un cercetător care nu a citit romanul x, dar pe care îl analizează prin distant reading și computational criticism? În Excel-ul statistic al literaturii mondiale vor intra toate datele – condiționate de însăși cunoașterea ideală a literaturii. Fără lectură, fie ea și post-, ecosistemul riscă să rămână, nu foarte departe, un muzeu digital părăsit și de fanatici.

Un hit: post-

Tot ce e post- nu are cârlig în actualitatea noastră culturală (luată în sens larg). Conceptul de bază fie nu s-a consacrat în literatura noastră, fie a circulat doar ca modă pasageră, un sezon sau două, prin abstractizări universitare. Însă baza culturală, cu opere valoroase pe care să aplicăm noile post-, nu există. Că citim numeroase studii (serioase) în direcția asta nu înseamnă automat că reperele sunt vindecate miraculos într-un paradoxal canon de nișă. Ori unul de tranziție. Dimpotrivă. Supralicitare, exagerări, rețete deformate, fără relevanță pe termen lung. Suprainterpretarea și ridicarea scriitorilor mediocri la fileul canonic prin concepte la modă seamănă cu impunerile totalitare ale autorilor aserviți.

(Im)posibila subversivitate

Subversivitatea are o veche tradiție la noi; încă de la mijlocul secolului al XIX, termenul este folosit adesea în legătură cu procedee și tendințe politice ori ideologice. În anii treizeci din secolul trecut, mai mult decât în oricare alt deceniu, sintagma de literatură subversivă era viu întreținută. În primul rând, ce paradox!, împotriva literaturii subversive promovate de comuniștii români (susținuți de organizațiile din Franța și Grecia). Concepte precum activitate subversivă și politică subversivă se adăugau literaturii subversive din anii cincizeci, mai totdeauna atașate de S.U.A. (în presa centrală din România). Dar și de Germania Democrată. Un anunț propagandistic anunța, triumfalist, că studenții din Germania Federală citeau literatura subversivă provenită din Estul comunist… Abia în anii optzeci, subversivitatea primește laurii noționali, în directă filiație literară. Mai precis, prin distribuirea ideilor din cartea Beneath the American Renaissance. The Subversive Imagination in the Age of Emerson and Melville a lui David S. Reynolds, prompt sintetizată la vremea apariției în „România literară” de Alexandru Duțu. Criticul american vorbea despre trei literaturi: convențională, subversivă și evazionistă. În cea din urmă sunt implicate „aventura romantică” și cea polițistă. Pentru cine a citit literatura noastră din intervalul 1945-1989, imaginația subversivă se reconstituie din multe direcții. Opinia mea este că relația directă cu politicul proiecta asupra subversivității o adevărată mitologie, nu doar în epocă, dar și în postcomunism. Ajungând, finalmente, la răspunsul din actualitate, el este: nu, nici vorbă de subversivitate în termenii consacrați. Pentru că, în condiții de libertate, subversivitatea e nulă. Nenecesară. Eventual, ea poate prinde crustă doar în termenii de-acum 35 de ani, delegându-i, cum propune Reynolds, rolul strict al reconstrucției unei imaginații subversive, care a existat simultan cu nașterea unui canon oficial – autentic –, dar fără recunoașterea anatomiei micilor noțiuni uitate în presa literară și în textele fără circulație. Cum nu poate fi vorba, așadar, de nicio subversivitate fără adversarul politic/ideologic (totalitar sau autocratic), propun termenul de contracultură, o noțiune care nu s-a manifestat în postcomunismul literar românesc. Dar care are o tradiție îndelungată în literaturile libere din ultimii 80 de ani.

Extazul influenței

Cred că numai în perioada interbelică s-au aglomerat deodată atâtea modele și forme culturale în literatura noastră. Fără filtru, astăzi se valorifică „științific”, nu contează cu ce noimă, orice concept sau cuvânt cu pretenție noțională. Pe măsura înaintării spre actualitate, ele, influențele, s-au radicalizat până la dispersia haotică. În dreptul fiecărei promoții era simplu să așezi influențele, numai la cea din actualitate, nu. Pentru că sunt de toate, iar dacă rămân câteva direcții, ele sunt atât de previzibile – inclusiv în analiza concretă –, încât riscă să fie plictisitoare în foarte scurt timp. Permeabilitatea cea mai mare o au, în critica universitară, conceptele ce aduc instantaneu (sau au șanse mari) citate. Vizibilitate științifică pe termen scurt. Instantanee conceptuale sau hub-uri conceptuale, cum le numesc. Dacă sunt importate prompt, au șanse în hazardul citațional. Vă amintiți cum s-au precipitat aparițiile editoriale când pandemia nici nu respira pe ultimii metri? Sau monografiile personalităților bune sau rele ale politicienilor în vogă? Cam așa și cu conceptele aterizate între cercetătorii autohtoni. Riscul este să avem oameni gata formați, cu ecouri chiar în străinătate, dar cu zero lecturi din cultura română. Îmi amintesc cum, pe vremuri, câte un filolog isteț se lăuda că va absolvi cutare disciplină fără să citească o carte. Se prea poate să avem în viitor repere culturale fără lecturi minimale din scriitorii noștri. Exagerez, dar sper că apocalipsa imaginată de mine să nu prindă viață.

Modele, antimodele, plăci zgâriate

Când răspunzi la o întrebare precum Ce scriitori v-au influențat?, înseamnă că ești bătrân. Nu cred că ne-am deplasat reperele departe de generațiile anterioare. Nici idiosincraziile. Mi-aduc aminte că, în adânci tinereți, mă blocasem întotdeauna în Faust. Dacă-l citești cu stăruință pe Goethe, ca să pricepi fiecare rând, n-ai cum să ieși nevătămat. Așa se întâmplase cu mulți, până la Tolstoi, din fraza căruia, din nou, te împiedici ca de-un mister alunecos, aparent la vedere, dar de netrecut. Restul sunt cunoscuți. Mai aproape de noi -Kafka, Céline la Canetti, Grass, Heller și Lowry, cu prelungirile volumelor-cult pe care optzeciștii le citiseră cu dificultate și pe sărite – în special Salinger și Pynchon, până la modelele rebeliunii noastre întârziate, timide – Bret Easton Ellis, Gaddis, până la Murakami, Sorkin, Cormac McCarthy și, recent, Franzen etc. Nu m-au prins niciodată definitiv, nici măcar de-un picior, Malraux, Rushdie, Fowles, Nabokov, Robbe-Grillet… Uite, poate că ar trebui modificată întrebarea cu influențele negative, ce presupun, la rândul lor, lecturi atente. În fine, ador scriitorii nordici, sud-americanii și, firește, pe ruși– prefer să stau cu ei când n-am chef de actualitate (la un moment dat, ea înseamnă uzură și redundanță). Dintre teoreticieni, cred că densitatea unor Merleau-Ponty & Gadamer sunt greu de repetat și reprodus. Dar n-ai cum să-i citești fără să rămâi cu ceva. Pe lângă ei, teoreticienii de astăzi sunt subțiri, dar vocali. În fine, pentru generațiile actuale, cred că un amestec de Elif Shafak, Elfriede Jelinek, George R. R. Martin…sunt modele– cel puțin de sezon biografic.

Pe la începutul anilor șaptezeci, în presa literară românească, scriitorii dezbăteau tocmai referințele culturale. Diferența față de prezent este enormă: de partea lor, cei din trecut aveau pictura, sculptura, arhitectura, cinematografia, teatrul, opereta și baletul, cu care dialogau prin texte și personaje, erau domenii în care erau inițiați. Astăzi, afară de cinematografie și ceva muzică, incultura e stridentă. Poate talentul din libertate să suplinească deficitul de cultură? Probabil că, printr-o carte sau două, spontane, naturale, pure, da. E de-ajuns? Pentru noile promoții, un soundtrack potrivit ascunde lipsurile, poate un photoshop critic…Nu pe termen lung, însă. Dar ce va fi când nu vom fi în stare să numim cinci critici serioși care să fie activi în presa literară?

Să ne îngăduim optimismul. Poate că, nu peste multă vreme, criticii universitari se întorc la cronica literară după ce mizele taxonomice s-au epuizat. Vorba cuiva: și deșertăciunea e plictisitoare.

Despre șansele aplicării tuturor teoriilor din întrebările și răspunsurile anchetei în ochii unui neinițiat – despre care se face vorbire chiar în interiorul tagmei, mi-am amintit de vrăbiuța care se trântește de pământ ori de câte ori tună pe cer, spunând că, dacă cerul se prăbușește pe pământ, ea va putea astfel, stând pe spate cu picioarele în sus, să țină, cu piciorușele ei, cerul întreg. Întrebată fiind, batjocoritor, dacă ea chiar crede că poate, cu fragilitatea trupului ei, să țină ditamai cerul, pasărea răspunde: fiecare cu cerul lui!

*

Răzvan Mitu

1. În studiul Teoria literaturii. O introducere, Terry Eagleton încearcă să ofere o definiție obiectivă termenului de literatură, echivalând-l cu cel de „valoare”. Pentru Eagleton literatura este un termen tranzitiv, un construct și se referă la ceva apreciat de oameni, într-un anumit context istoric/ social și în prisma anumitor scopuri. Dacă modul în care ne raportăm la literar se află într-o perpetuă schimbare, atunci este necesară această actualizare sintetică și, desigur, sincronizare la noile metodologii și discursuri critice, fără a cădea totuși în niște extreme doar de dragul de a bifa niște trenduri. Cel puțin în mediul academic, acestea au fost integrate în discursul criticii și teoriei literare. Câteva studii recente au schimbat în mod radical metodologia critică a istoriei literare și mă refer, pe de-o parte Romania Literature as World Literature  (coord. Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian), implicit Theory in the „Post” Era: A Vocabulary for the 21st-Century Conceptual Commons (coord. Alexandru Matei, Christian Moraru, Andrei Terian) și Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Mihai Iovănel).

 Dintr-o perspectivă istorică mai largă, structurală, mutațiile paradigmatice/ generaționaliste din literatura română, pe lângă rupturile de viziune și imaginar despre care s-a tot scris, par să aibă și niște izomorfisme. Optzecismul, deși reacționar la șaizecism, în anumite aspecte se aseamănă mai ales cu grupul poetic din jurul revistei Steaua. Poezia lui Aurel Rău, Victor Felea, A.E. Baconsky, Petre Stoica etc., tot niște marginali autoexilați, înclinați aproape spre hedonism, presupunea un interes pentru aspectele cotidianului și pentru un limbaj (mai) tranzitiv, iar retragerea în livresc continuă într-o oarecare măsură retragerea în metaforic a șaizeciștilor. De asemenea, identificăm precursori ai optzecismului și în poeți precum Emil Brumaru, Mircea Ivănescu sau grupul din jurul revistei Albatros.

2. Pentru poezia post-douămiistă, relația cu noile media este una organică și omogenă. În post-douămiism, asimilarea terminologiilor postumane este realizată în mod natural și reprezintă un factor determinat de noua realitate empirică. Pentru poezia generației precedente, noile media păreau a fi relevante (doar) ca tropi textuali pentru a legitima, mai degrabă livresc, un anumit tip de frondă.

3. Cred că este de domeniul evidenței faptul că generația optzeci reprezintă cel mai coerent și complex fenomen subversiv, contracultural, din literatura română și că geneza acestui fenomen este strict raportată la contextul socio-politic. Postmodernismul optzecist (deși termenul propus de Alexandru Mușina, nou antropocentrism, este mai aproape de realitatea literară de atunci) a fost unul livresc și textualist, cu atitudini utopice față de regim, exercitate la nivelul limbajului poetic. A existat un spirit de solidaritate care a emulat fronda, o solidaritate a autoexclușilor întru poezie în cadrul acestei generații, iar relația indirectă, idealizatoare, cu poezia americană (și nu numai, poeți precum Constantin Kavafis, Giorgos Seferis, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Pero Zubac, Zbigniew Herbert, Hans Magnus Enzensberger etc. au fost cel puțin la fel de influenți pentru poetica generației optzeci) a stimulat și perpetuat fervoarea acelei generații.

Deși în poezia extrem-contemporană nu mai putem vorbi despre aceleași principii ale contraculturii/ culturii alternative, modelul subversiv din poezia actuală este raportat tot la un tip de autoritate, cea critică (sau cel puțin o parte a ei care militează în continuare pentru principiul autonomiei estetice) și e influențat tot de poezia americană în care a continuat să predomine politicul/ activismul, socialul, sexualul sau preocuparea pentru tema identității. Poezia feministă (din al patrulea val), având un ethos radical, intersecțional (în sensul propus de Patricia Hill Collins și Sirma Bilge) asumat politic, anticapitalist, urmărește să determine raporturile de putere din societate și se (auto)definește prin teme ca body shaming, hărțuire, sexism sau asumarea vulnerabilității.

4. Chiar dacă există numeroase puncte convergente identificabile în proza și poezia actuale, nu cred că ele pot fi sistematizate unitar. Avem mai degrabă de-a face cu un mixt de atitudini și registre discursive. Cu toate acestea, o trăsătură paradigmatică (în sensul lui Kuhn- ansamblul unor viziuni acceptate în sens larg care definesc în mod adecvat identitatea unei comunități) a poeticii actuale ar consta în (re)implementarea și semantizarea unor principii discursive moderniste impresionism, neoexpresionism, suprarealism/ onirism, neo-ruralism (mici accente și în poezia lui Mihnea Bâlici) și post-baroc (Rareș Călugăr) și a unor strategii postmoderniste ironie postestetică (Vlad Drăgoi), cinism, livresc, biografism/ confesiune (Andrei Doșa, Anastasia Gavrilovici, Zenaida Rotaru), hibridarea acestor toposuri cu imaginarul postuman / transuman (Florentin Popa, Mircea Andrei Florea, Deniz Otay) sau cu experimentalismul-conceptualist (Vlad Moldovan, Yigru Zeltil), la care putem adăuga și temele activismului politic de stânga, vizibile (mai ales) în poezia feministă (Medeea Iancu, Ileana Negrea, Cătălina Stanislav etc.).

Din literatura română cred că Dan Sociu și Claudiu Komartin (inclusiv prin munca de editor) rămân cei mai influenți poeți pentru generația actuală, de aici și continuitatea poeticii autenticiste, dar cu atitudini mai puțin incisive, iar influențele externe, pe lângă poezia americană care rămâne un reper, sunt integrate viziunile socio-filosofice ale unor gânditori precum Bruno Latour, Donna Haraway, Laura Mulvey, Graham Harman etc. Nu aș exclude de aici nici poezia optzeciștilor/ nouăzeciștilor.

La nivel formal sunt reconfigurate structurile fixe, canonice, rima și ritmicitatea, și cred că aceste resemantizări structurale se vor impune tot mai mult. Ce-i drept, se scrie multă poezie valoroasă (inclusiv estetic), înglobând formule tot mai eterogene.

5. Am o oarecare reticență în a vorbi despre propria creație pentru că ea se află mai degrabă în stadiul de manuscris, deci in progress. Literatura se învață, cred că putem fi cu toții de acord în privința asta, iar cea mai propice modalitate de învățare și stimulare a unei astfel de abilități/ activități este prin imitarea unor modele. Într-o etapă inițială de formare a vocii auctoriale, nu cred că toate influențele sunt percepute în mod conștient, cred că sunt într-o astfel de etapă în care nu am sesizat toți acești stimuli, de fapt îmi e greu să cred într-o introspecție exhaustivă, căci într-un fel sau altul fiecare lectură ne influențează. Acel dicton despre lecturile/ cărțile care ne formează este valabil.

Mă gândesc totuși la categorizarea pe care o face Ezra Pound poeților (și cum nicio aserțiune nu este neutră, deja m-am exprimat în legătură cu un prim model), mai exact la primele două categorii: inventatorii, cei care descoperă o nouă formă de expresie poetică și maeștrii, cei care pe lângă noutatea expresivă pe care o aduc, realizează totodată și o sinteză poetică. Modelele pe care ni le alegem și la care ne raportăm printr-o relație anxioasă (cum considera Bloom) de admirație sunt ante-mergătorii demersului poetic. Du Fu și Li Bai sunt doi astfel de formatori pentru mine. M-a influențat poezia clasică chineză, poezia lui Pound, Berryman, Ashbery sau Bidart, iar în poemele mele am aproximat, hibridizat și sistematizat mai mute forme de discursivitate și imaginar poetic.

6. Unul important. Nu doar că i-am citit și admirat pe Du Fu, Li Bai sau Li Qingzhao, dar i-am și tradus, iar acest lucru m-a influențat destul de mult. Pornind de la un tip de discursivitate livrescă, m-a interesat obiectivizarea experienței personale, iar contactul direct cu lumea și cultura chineză au fost decisive, în acest sens am apreciat mult și poezia Adelinei Pascale. M-a interesat poezia în care biografismul și cotidianul sunt voalate și semantizate prin intermediul unui imaginar poetic care mimează asumat idiosincrazii stilistice ale poeziei chineze clasice, pornind de la un formalism asemănător cu cel al personae-lor lui Pound. M-a interesat dialogismul între culturi și filtrarea experienței livrești, a resemantizării altor tipuri de limbaj sau conturarea unei muzicalități disonante, a rupturii lexicale și semantice, concomitent cu o metamuzicalitate a refrenului, referinței și a unui topos cultural ce a devenit laitmotiv.

7. Am absolvit masteratul de Inovare Culturală din cadrul Facultății de Litere din Brașov unde am avut șansa să mă formez într-un mediu intelectual complex, empatic, în care dimensiunile actelor scrierii și lecturii sunt problematizate continuu și în care textul este înțeles ca un mijloc/ instrument funcțional, eficace, de înțelegere a celuilalt și a sinelui. Nu spun asta dintr-un soi de localism, dar pot spune că am avut șansa să învăț de la profesori și scriitori (și fără ca lista să fie exhaustivă îi amintesc pe Rodica Ilie, Dan Țăranu, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Mihai Ignat, Ruxandra Ivăncescu sau Virgil Podoabă – cărora le port o formă de philia și le mulțumesc) exersarea spiritului critic, asumarea riguroasă a unui praxis ce presupune că implicarea autentică în literatură este deplină și că ea reprezintă o formă de mediere între individ și lume. Din punctul acesta de vedere, pot spune că poemele pe care le-am scris se află într-un raport de continuitate cu generațiile precedente, nu doar estetică, ci și ideologică (exclud aici accepțiunile politice ale termenului).

*

Simona Popescu

Poezia, în general, e act clar de altruism

Înainte de a răspunde la întrebări, o mică remarcă: din cronologia de mai sus, cu privire la generațiile ’80-2000-post-2000, lipsește o cifră, ’90. Asta mai mult așa, ca o constatare. „Cifra” își are povestea ei. Rămâne pe altădată. Doar să spun că poeții și prozatorii formați la sfârșitul anilor ’80 ca tineri intelectuali, tineri scriitori, debutați după ’90 (nici nu se putea înainte), au încercat să se desprindă de ideea contingentelor, să își asume singularitatea pe cont propriu, fie ce-o fi. Ni se părea nouă că, după căderea regimului comunist, putem renunța la eșalonări din astea care nu există în lumea largă.

Și o precizare: nu cred în împărțirea în generații literare, cred în individualități, am tot spus-o, mă repet. Totuși, singura schimbare de macaz a vreunei generații, devenită direcție, până azi, a fost cea a optzeciștilor. Dar, cum e firesc, fiecare poet/ poetă cu personalitate care a venit după/ cu valurile generaționiste a adus în literatură ceva numai al lui/ a ei.

Oare când comparăm generații ținem cont doar de răspunsurile (estetice, etice) ale unor oameni tineri la realitatea tinereții lor? Dar, înaintând în vârstă, realitatea schimbându-se, „răspunsurile” acelorași vor fi și ele diferite. Complicat, delicat.

Și un mic comentariu.

În anii ’80 s-a tot vorbit despre postmodernism – unul fără postmodernitate, ce-i drept. Însă cuvântul folosit în țările foste comuniste nu se suprapune cu conținutul celui folosit în S.U.A., în țările capitaliste din Vest. Și aici – o întreagă discuție. E nevoie de context. Postmodernismul din țările Europei de Est a fost și politic. Și, oricât ar părea de ciudat, lucruri despre care se vorbește mai nou (nou?) sub umbrela „metamodernismului” se potrivesc bine cu o parte din literatura ultimilor ani (cei mai grei) ai epocii de tristă amintire, cu o parte din noua literatură post-comunistă: „Noua sinceritate”, „oscilația între aspecte ale modernismului și postmodernismului”, între „ironie și sinceritate”, preocuparea pentru „ordinea naturală a lumii” și „căutarea adevărului” etc. (vezi manifestul metamodernist din 2010) se potrivesc cu căutările tinerilor scriitori din anii ’80-’90. Sintagma de „nouă sinceritate” o foloseam și eu pe la sfârșitul anilor ’80. O legam de personism. Dădusem de manifestul personismului lui Frank O’Hara, care îmi vorbea pe limba mea, în contextul impersonalismului din poezia epocii, fără realitate, în afara lumii concrete, a politicului (impregnat în realitate). Or, relativ recent, văd că apare în contextul unui nou (?) impersonalism. O mică, aș zice, contradicție în termeni, ar merita o discuție. Apoi, în lista de prozatori metamoderniști sunt mai ales cei din generația mea (biologică), unii chiar mai în vârstă: David Foster Wallace, Jonathan Franzen, Roberto Bolano, Jeffrey Eugenides, Mark Z. Danielewski etc. Pe metamoderniștii olandezi, Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker i-am descoperit chiar în 2010, cu site-ul lor Notes on Metamodernism, odată cu „altermodernismul” lui Nicolas Bourriaud, îi și pomenesc în teza mea de doctorat, publicată în 2015 cu titlul Autorul, un personaj.

Și un P.S.: pentru mine, literatura „extrem-contemporană” înseamnă ceea ce produc mințile novatoare de azi (și de mai ieri!), indiferent de vârsta biologică. Un scriitor adevărat nu îmbătrânește. Paradoxal, întinerește. Îmbătrânesc repede ceilalți, chiar tineri, dacă nu au ceva numai al lor de spus în literatură. Revenind la generații și la raportul meu față de ele: am fost între 17 și 20 de ani optzecistă, să zicem. Între 20 și 25, nouăzecistă. Iar de câțiva ani sunt cât se poate de… post-postdouămiistă (puneți un emoji, ce vreți!). Dar, repet, nu cred în împărțirea în generații, te fac prizonierul unor clișee, al unor timpuri cărora tu nu doar le supraviețuiești.

1. Sunt o mulțime de teorii și teoreticieni contemporani cât se poate de interesante/ interesanți. Am citit nu demult volumul Theory in the „Post” Era. A Vocabulary for the 21st-Century Conceptual Commons (editat de Alexandru Matei, Christian Moraru și Andrei Terian) și ca să vorbesc despre el la un fel de lansare la Brașov (unde venise de peste ocean Christian Moraru). Eseuri (să nu le numesc studii) de bun nivel scrise de universitari din România branșați la ce se întâmplă din punctul de vedere al gândirii teoretice în lumea largă. Dar eu rămân fidelă și autorilor descoperiți în junețe, care duceau teoria aproape de înălțimea poeziei. Mă refer la cei din Școala de la Geneva sau la alții precum Deleuze și Guattari, Michel Serre, Sloterdjik (mai ales cu Sferele), citiți mai târziu. S-au tot adăugat. Ar fi și niște teoreticieni ai științei. Pe la 20 de ani am descoperit Noua alianță. Metamorfoza științei, cartea semnată de Ilya Prigogine și de Isabelle Stengers (primul, chimist, premiant Nobel, a doua, filozof al științei, a colaborat cu Bruno Latour, de pildă, despre care se vorbește mult în ultimul timp și la noi). Mă interesează până azi domeniul. Zic și eu, ca interbelicul Camil Petrescu, că un scriitor trebuie să se sincronizeze cu epistemologia vremii lui. Pe atunci, el, cu ideea lui, era o excepție. În timpurile noastre ești branșat, într-un fel sau altul, dacă nu la epistemologia vremii, la extrem-contemporaneitatea de atâtea feluri: postumanism, ecopoetici, gender studies, postmodernism (povestea continuă, în ciuda scepticilor!), post-postmodernism, metamodernism etc. etc. Fac rețea cu trecutul mai mult sau mai puțin recent. Trecutul e viu, nu mort. Trecutul e orientat spre viitor!

Altfel, mai mult ca oricând, avem acces la discursurile artistice din lumea toată. În pandemie s-a petrecut un salt tehnologic, s-a intensificat on-line-ul, ceea ce poate fi o șansă pentru un alt tip de comunicare. Și, desigur, tot mai densul labirint al Net-ului. Suntem într-o nouă eră de confluențe, influențe, interferențe.

2. Fiecare generație integrează formele culturale ale timpului ei, dar unii dintre scriitori și pe cele ale trecutului, împreună cu cele ale extrem-contemporaneității, ca să zic și eu așa. Aceștia mă interesează. Lumea se transformă repede, în valuri. Norii de informațieîși schimbă configurațiile neîncetat, precum norii de pe cer. Depinde de cum bate vântul. Poetul fixează vertigii, vorba lui Rimbaud, și din cele mai noi. În ziua de azi, new-media este o prezență cotidiană, tehnocultura ne influențează viața, se petrec „mutații conective”, vorba lui Franco Berardi, se adaugă noi „vocabulare”. Infuzia de limbaj actual (au apărut pe lume obiecte, „acțiuni” cotidiene, „subiecte” și „predicate” care se cer numite) poate fi un indiciu al unei noi sensibilități, dar asta nu aduce automat valoare. Să ne amintim ce spunea Ion Vinea (avangardistul!): „C’est une révolution de lexique/ À quand la révolution de la sensibilité, la vraie?” (dau citatul în franceză, cum apare în Motscreux, înțelege toată lumea). La punctul de re-asamblaj ajung cu adevărat doar câțiva.

Trăim în era conectivității, e atât de ușor, de la-ndemână să te branșezi la Rețelele prezentului stratificat, doldora de informație în creștere exponențială! Depinde de ce creează mintea ta întâlnind „informația”. (Prin „minte” eu înțeleg tot, și corp!) Depinde de conexiuni (inevitabil rizom? volubilis orientat? sistem de vase comunicante? flux? etc.). De pildă, optzeciștii erau conectați mai mult la cărți. Mass media sau new-media erau niște diversiuni, niște caricaturi. Sigur că erau perfect sincronizați cu muzicile din lume, se puteau vedea și filme super la Cinematecă sau pe casetele video (se piratau tot felul de chestii interesante, un fel de Super-Netflix paralel cu TV-ul sărac și tâmpit al anilor ’80 din România). Erau niște rafinați și niște minți frumoase optzeciștii, mulți dintre ei! Aveau și respectul acela special, în cunoștință de cauză, pentru scriitorii adevărați, unii mai puțin frecventați, din cei care schimbă, de obicei, literatura și care, cum se întâmplă, se văd mai târziu. Nu amestecau lucrurile, aveau cu adevărat discernământ. Alergici la compromis, la mediocritate, la diluatori.

Azi, mass media sau new-media ne cotropesc (unii se și lasă cotropiți!). Altfel, ne scăldăm, fiecare după dorință, după putință, în valurile cele mereu noi ale oceanului nesfârșit al infosferei, imagosferei, muzicosferei, în fluxul-refluxul proliferării imagistice (oare trăim o nouă epocă „retinală”, cum spunea Duchamp, vag disprețuitor, cu niște decenii în urmă?). Acum nici n-ai cum să rămâi debranșat. Ai ce „integra!”, dacă la atât s-ar reduce literatura (contează și ce și cum „integrezi”, de ce, cine ești tu, care e gândirea ta, estetica ta etc.). Și, mai ales, literatura nu mai e deloc literaturocentristă. În ceea ce privește generațiile, mă simt aproape de câțiva poeți din toate generațiile, dacă o luăm așa, și de câțiva dintre foarte tinerii debutați de curând, care au permis muzicii, de pildă, artelor spectacolelor, ludicului (iar ludicul, da!, pe o nouă spirală a timpului) să intre în poezie. În felul meu, am făcut-o într-o carte din 2006, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie – am acolo, la sfârșit, un soundtrack (e din 2005, în 2022 ar fi diferit!), trimiteri la filme, desene animate chiar (apar prin notele de subsol) etc. „Integratorul” paradigmatic, exemplar, mi se pare Mircea Ivănescu. El transformă tot în experiență personală, variile trimiteri sunt pur și simplu pretexte, declanșatori ai spectacolului gândirii cuiva care reușește să vorbească, în poezia lui, despre TOT – așa cum o face, altfel, prietenul lui Leonid Dimov sau cum o face, din suprarealismul lui, Gellu Naum. Ei, sublimi integratori, sunt cei mai apropiați de încercările mele de a construi în literatură. Dar și alții. Despre acești alții (forever extrem-contemporani!) am terminat o carte de poezie. Sper s-o public curând. Sunt acolo de la Eminescu la câțiva mai tineri, contemporanii mei.

3. De ce am rupe-o cu tradiția? Orice poet adevărat își are „tradiția” lui personală (fac trimitere aici la T.S. Eliot). Cine/ ce/ cum e „tradiția”? Cine n-are „tradiția” lui, rămâne epifenomen, așa cred. Aici mă simt apropiată de postmodernismul „recuperator”, oricât de tare ar vrea ignoranții să-l „depășească”, fără să profite de filozofia lui atât de democratică, de stratificată. „We are nostalgists as much as we are futurists”, zice și metamodernistul (Luke Turner)! Subversivitatea – și politică – e specifică optzeciștilor. Era și un context social, politic opresiv, poezia se opunea celor copleșitor de nefaste, ignoranței, prostiei, minciunii. „Tradiția”, adică valorile adevărate (ignorate sau manipulate de regimul comunist) din toate spațiile și timpurile, era reazem. Cei mai radicali față de tradiție (percepută ca una înțepenită în ierarhii rigide) au fost avangardiștii. Contestau tradiția umanistă în împrejurările unui război la care participau chiar cei crescuți la… școala umanismului (iată, crease, la o adică, și monștri!). Nu știu cum mai poți fi azi subversiv. Vorbesc despre asta, în ultimii ani, cu studenții mei de la cursul despre avangarde. Le citesc fragmentul din Manifestul Dada 1918 al lui Tristan Tzara unde năbădăiosul, deloc blândul dadaist se referă la blândețe și bunătate! Ehei, cuvintele îi aparțin! Zicea el că bunătatea „e lucidă, limpede și hotărâtă, nemiloasă față de compromis și politică”. În vremurile când brutalitatea generalizată, vulgaritatea, cinismul sunt în floare, iar cei din specia „Mumpodorus” sau vulgarii „Nimmim” și alți „Bulmenianliterati”, cum îi numea Ezra Pound, prosperă, însoțiți de cortegii de admiratori așijderea lor, blândețea, bunătatea sau candoarea sunt subversive. Opuse, prin puritate, înainte de orice, oricărui act al „rebelilor” de serviciu, al celor cu instincte ce țin de marketing, al revoltei-entertainment, fără nici un risc etc. Dar subversivitatea e ceva ce apare când ai de-a face cu scriitori cu adevărat anti-sistem, care își asumă din start și riscuri, de obicei izolați, târziu re-cunoscuți. Ține de nealiniere subversivitatea. De rezistența la timpul probabil, la contexte căldicele sau dezagreabile, revoltătoare, la mode trecătoare. E lecția dintotdeauna a avangardelor.

4. Nu mai pot fi aduse la un numitor comun. Și mai cred că trăim sub semnul eteroclitului (cuvânt tare în teoriile postmodernismului!). Influențele, mi se pare, vin azi mai ales dinspre știință și tehnologie sau din zone exotice (de informație și de limbaj), din zona limbajului vizual. Sunt cele mai vizibile. Celelalte, mai subtile, pe dedesubt.

Cred că poezia e, față de proza de azi, en avant. Mai experimentalistă, parcă mai conectată la lumea largă. Nu mai vorbesc de teorii, de artele vizuale. Cât despre ce se scrie azi pe la noi… Dacă tot vorbim despre „metamodernism”, pomenit de unii mai tineri, eu aș pune altfel accentele, nu neapărat pe „noua sinceritate”. Ca să scurtez, trimit la The New Aesthetic’s Speculative Promise, un eseu al lui LukeTurner (din 2012). Vorbea de pe-atunci despre cum „a cornucopia of glitches, pixelations, renderghosts, face recognition failures, GPS anomalies and countless other digital artefacts serve to introduce novel visual forms, beguiling us with their strange, alien allure” etc. Fiind el legat și de artele vizuale, vede ceva mai departe, ca teoretician, decât colegii lui Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker, fixați pe oscilația dintre modernism și postmodernism etc. Turner pune în oscilație altceva, care mă interesează cu adevărat, vorbește el despre „oscillating between the promises and pitfalls of the past, present and future”. Acum totul e fusion, intersecționismul artelor/ științelor/ tehnologiei ar fi gradul zero al scriiturii. Dar la fel de intensivă poate fi direcția opusă (sau paralelă), retragerea din contingent, din vortex, în cunoștință de cauză. Nu în vreo pârloagă metaforic-transcendentală. E nevoie și de o nouă candoare (a se reciti Candide – cu tot cu contextul istoric sângeros în care a scris Voltaire), o nouă responsabilitate, o nouă „respirare” (vorba lui Franco Berardi). O nouă „tradiție”, un nou replenishment, astfel ca structurile (și disipative) ale trecutului să-și găsească locul. Toate ca într-o Grădină a Asimetriilor cu deschidere la Oceanul (panpsihic) din Solaris.

5. Influențele sunt zilnice, vin de peste tot, nu doar din cele citite, sunt și indirecte, subreptice. Subreptice! Micro-influențe, tropisme. Ești influențat ca om și ceva ajunge și în literatură, cât se poate, cât vrei tu. Hai să vorbesc de începuturi, capitolul poezie (deși de la un punct încolo se amestecă astea, capitolele!, iar poezia mi-e influențată de proză, iar proza de poezie și amândouă de eseu, filozofie, științe). A contat ca punct de cotitură, de bun început, întâlnirea mea cu optzeciștii pe la 18-19 ani, adică cu poezia realității, non-metaforică, directă, cu limbaj firesc, apropiat de cel cotidian. Apăruse în 1982 Vînt potrivit pînă la tare, antologia tinerilor poeți germani din România. Și mai direcți decât colegii lor, mai subversivi. Apoi, întâlnirea cu poezia americană (mai ales Pound, Eliot, Lowell, O’Hara, William Carlos Williams și Berryman), dar și cu Arthur Rimbaud, Lautréamont. Sunt în Xilofonul și alte poeme, volumul meu de debut, câteva poeme de atunci unde amestecam proza cu poezia, erau și niște anchete literare, note de subsol, „o făceam lată”, cum ar veni. Nu înțelegeau cenacliștii de vârsta mea ce-i cu mine, ce urmăresc, mă puneau la punct. Trimiteam eu de-atunci, de la 20 de ani, la câțiva „de-ai mei” (de la Pușkin, cu Evgheni Oneghin, roman în versuri, la Oblomov, romanul lui Goncearov). Restul de nume – în Lucrări în verde..., o listă lungă, zeci de autori. La care aș mai tot adăuga, până azi. Îmi plac tot mai mult scriitorii din alte timpuri. Recitiți altfel. Preferatul meu rămâne William Shakespeare, dacă e să dau un singur nume. Dar nu demult am scris ceva „împreună cu” Pindar! (ce mult mi-a plăcut recitirea lui Pindar!).

Să continui? În Juventus, m-au interesat toți cei obsedați de tinerețe. Într-o carte despre vis, Noapte sau Zi, m-au preocupat romanticii, mai ales cei germani. Dimov, desigur. Suprarealiștii. Pentru Exuvii, Proust (mai ales cu Timpul regăsit), Max Blecher, Senancour (cu Oberman), Huysmans (cu À rebours) și Oscar Wilde (mai ales pentru descrieri șipărțile de „eseu”), SeiȘonagon (cu Cartea de căpătîi). Ospățul înțelepților al lui Athenaios. René Crevel cu, de pildă, cu Mon corps et moi. Proza poeților, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, romanul lui Rilke, Zenobia lui Gellu Naum. Aș putea adăuga acum Cartea neliniștirii a lui Pessoa, dar nu fusese tradusă la noi. Ciudățenia unei Gertrude Stein. Proza subiectivă a Hortensiei Papadat-Bengescu. Stilul sofisticat al braziliencei Clarice Lispector (dar întâlnirea cu ea a venit târziu). Îmi vine să-l adaug și pe Deleuze, dar l-am descoperit mai târziu. Niște cărți științifice, niște volume de filozofie, mai ales presocratici. În Lucrări în verde…, plin de personaje-autor! Alte trimiteri în Cartea plantelor și animalelor (e o sumară bibliografie – și muzicală, vizuală – la urmă). Mi-ar plăcea să fie aici și niște autori care m-au influențat – vorba vine – în cărțile nepublicate încă! Sunt începute în tinerețe! Scrise de-a lungul timpului, s-au reconfigurat din mers. Zic doar de unul, pe care nu cred că l-au citit prea mulți: Nicolas Bouvier. Și o scriitoare: Virginia Woolf (cu Valurile). Răspunsul pe partea de poeți români, pe larg, în cartea pomenită mai sus, cea cu acei „forever extrem-contemporani”. Ca titlu provizoriu: Despre/ Pentru/ Cu. Sunt acolo și săgeți (pentru orientare!) spre alte arte, filme.

Dialogul cultural – și al subculturilor vii – e un perpetuum mobile dincolo de curente și mișcări. Câteodată mai intens, alteori mai estompat. Altfel, nimeni nu s-a născut din spuma mării. Cei mai expuși perimării sunt cei influențați de doar câțiva autori. Doi, trei. Apare pericolul epigonismului. Trebuie forță să intri pe terenul altuia și să rămâi tu însuți.

6. Referințele culturale din literatură au fost privite cu suspiciune prin anii ’90, chiar mai încoace, spre 2000. Așa erau vremurile. Dacă aveai trimiteri sau cuvinte rare erai considerat „livresc”, intelectualist. Cam așa am fost percepută cu Lucrările în verde… (deși e counter-culture acolo, adică… până și cultura e counter-culture!). Erau cu „poezia realului” cei de prin 2000 (obsesia realului o avuseseră și optzeciștii). În realul celor din 2000 nu erau cărțile, filmele, nici chiar muzicile. Nu era virtualul. Mi se păreau milenialii, cu câteva excepții, cam patetici pentru gustul meu. Un fel de șaizeciști, unii, îmbrăcați în mantia patetismului, cum spuneam. Mai strecurau, câțiva, cuvinte „tari”. Le-aș fi dat să citească Salvationists, din volumul Lustra al lui Ezra Pound. L-aș pune și sub nasul unora de azi.

De câte ori m-am apropiat de câte o temă literară, am simțit nevoia să văd cum au creat noi conținuturi cei de dinainte, din alte decenii, din alte secole. La 19 ani am scris un poem despre „plictiseală” (vorba vine!) intitulat chiar Plicty. Am inserat și citate din poeții altor epoci preocupați, la rândul lor, de această stare de neputință, de (auto)abandon, de sastisire, de Rău cu multe fețe (că despre asta era vorba, nu despre vreun spleen burghez). Atunci am simțit ca o necesitate să adaug subsoluri. Subsolul e ceva ce am păstrat și tot dezvoltat în cărțile mele, o zonă de underground unde-ți poți face de cap (ca, la noi, Ion Budai-Deleanu, la care eu țin foarte mult, că tot vorbeam mai sus despre „tradiție”). Muzicile s-au auzit în poezia mea demult, înainte chiar de Lucrări în verde…, unde există acel soundtrack, am zis deja asta. Serialele TV? Astea nu prea mă interesează. Am făcut dependență cu adevărat de unul singur: Twin Peaks (am văzut și seria nouă, reloaded, cu actorii peste care trecuseră niște ani buni). N-am pierdut nici un episod. Eram odată la o nuntă, câțiva dintre noi ne-am dus la bucătărie, unde era un televizor. Ne-am uitat la episodul din seara aia împreună cu bucătăresele și ospătarii. Dar filmul, în general, e ceva ce chiar mă interesează legat de literatură. În poezia mea (și narativă, vizuală) sunt, de fapt, multe secvențe dintr-un film personal.

7. Aș zice continuitate. Nu neapărat cu niște generații, ci cu niște scriitori din generații diferite. Cei mai apropiați îmi sunt cei care au scăpat de înregimentări. Sunt, de altfel, scriitorii contemporani despre care vorbesc cel mai mult și la cursurile mele de la Facultatea de Litere. Înainte de anii ’60 nu se vorbea despre generații, ci despre scriitori pur și simplu. Ce bine! Din ce generație sunt Bacovia, Barbu, Arghezi, Eminescu? Blecher, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu? Ion Budai-Deleanu? Poate că singura generație cu care nu am rezonat au fost șaizeciștii. E o poveste mai lungă să spun și de ce. Dar nu generalizez. Am dat acum câțiva ani peste studenți care refuzau cu totul ce a scris Nichita Stănescu. Nici eu nu aderam, când aveam vârsta lor, la poetica lui, dar făceam parte dintre excepții, alături de prietenii mei din Grupul de la Brașov, cum ni se spune, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, și de alții. Vedeam cum se construia cultul, era viral (cum se zice azi), îl diminuau, în realitate, mulți kitschioși, nici nu-l citeau cu adevărat. Poate că neaderența mea/ a noastră era mai degrabă o inaderență la aceste cohorte de falși sau indezirabili (de fapt) admiratori. Mai era și o chestiune politică, legată de poezia șaizeciștilor evazioniști, dar e mai complicat de explicat pe scurt. Ei, dând de studenții care-l refuzau pe Nichita Stănescu și din necunoaștere, am simțit nevoia să mă mobilizez și am făcut un curs despre el, ca de la scriitoare la scriitor. Am vorbit cu solidaritate. Nu mi-aș fi imaginat asta când aveam 20 de ani.

Dar să lăsăm generațiile! Să privim spre cei ce au propus/ propun ceva în vastul peisaj al literaturii din toate timpurile, din lumea largă. Poetul, ca și soldatul, are viață interioară (Nichita Stănescu zicea că n-are!). Să ajungem la ea! S-o apărăm și s-o scoatem la lumină, când e cazul, chiar dacă se schimbă macazul. Pentru că poezia, în general, e act clar de altruism (nu de narcisism, cum ar spune Ion Barbu). Să recunoaștem actele de altruism și să ne bucurăm de ele!

*

Mihaela Vancea

1. Mai mult ca niciodată influențele literare, atât în general cât și în cazul particular al literaturii române, necesită o rediscutare tocmai pentru că metoda de cercetare a devenit mai ofertantă. Apoi, trăim un timp în care dispersia literaturii în orice colț al lumii este accelerată de tehnologie. Se publică mult, iar formatul digital, opțiunea tot mai des întâlnită de a achiziționa o carte în format e-book, este unul dintre avantajele literaturii contemporane și extrem-contemporane. Fără îndoială, putem vorbi despre o identitate digitală a literaturii pentru care simplul exercițiu hermeneutic nu mai este suficient pentru a o parcurge. Sigur că metoda computațională înclină spre experimentul științific, dar acest lucru se remarcă și la nivel discursiv în volumele de poezii publicate în ultimii ani. Acest lucru denotă o puternică influență a factorului tehnologic care nu doar că facilitează noi metode de lectură distantă și analize, dar stimulează și hibridizarea literaturii.

2. Toate cele trei generații sunt angajate social în contextul timpului lor și se desprind mai mult sau mai puțin asumat de generația precedentă. Mi-e mai la îndemână să descriu aceste diferențe din perspectiva poeziei întrucât principalele caracteristici generaționale se revendică de aici. Filonul reprezentat de textele optzeciștilor a mizat pe o poetică a antropocentrismului (după cum o numește Alexandru Mușina) care așază focusul pe ființa umană, pe metafora corpului. Imaginarul poeziei optzeciste se poziționează la polul opus idealurilor metafizice ale generației precedente prin apelul la ludic, ironie, prin preferința pentru un limbaj colocvial, dar și prin revalorificarea lumii în context consumerist. Poezia „adusă în stradă” face ca elementele urbanismului să devină extensii ale ființei umane. În ceea ce privește integrarea formelor culturale menționate în întrebare, textele optzeciste sunt mai degrabă mărci ale importului american. În cadrul Cenaclului de Luni, tinerii scriitori au intrat în contact cu școlile americane de poezie și cu volume ale acestora scrise în limba de origine. Influențele culturale sunt preponderent americane, ca urmare a atașamentului acestor scriitori față de poeticile beatnicilor. În ceea ce privește generația douămiistă, textele ei mustesc mai degrabă de o cultură a consumabilelor reprezentată de televiziune, muzică sau cluburi. Vorbim de o generație cu program, care nu acceptă mentori culturali și care exploatează asumat periferia, ipostazele ratării. Manifestul fracturist al lui Marius Ianuș și Dumitru Crudu s-a situat polemic față de generația precedentă. Textele douămiiștilor, în general, sunt marcate de revoltă și angoasă socială,  o revoltă exprimată programatic prin diverse metode precum obstinația sexualității la Elena Vlădăreanu și Ruxandra Novac sau prin dedublarea sinelui în poemele Ritei Chirian. Discursul este fracturat, visceral, iar reprezentanții douămiismului se poziționează la limita existenței, în ipostaza de supraviețuitori într-o lume a haosului unde frica, angoasa și furia sunt emoțiile preponderente. De cealaltă parte, generația mai tânără, definită drept postumană, postdouămiistă sau metamodernistă, propune viziuni dispersate, diversificate, iar furia specifică douămiiștilor se diluează. Un motiv s-ar datora și faptului că nu mai există acea obsesie a marginalității, ci, din contră, o conștientizare a integrării lumii într-un ecosistem amplu, global, care transcende granițele. Cu precădere se observă o naturalizare a fenomenului internetului care devine sursă principală de comunicare. Prin urmare, textele metamoderniste sunt mai participative, vorbesc la unison despre preocupări identitare, ecologie, spiritualitate, iubire, sex, pornografie, relații, schimburi de mesaje, rețele de socializare, ratări, traume și absolut tot, tot, ce ține de realitatea imediată.

3. Fără îndoială, marca subversivității rămâne prezentă și în literatura extrem-contemporană doar că ea nu marchează neapărat o ruptură de tradiția literară, cât o ruptură de convingeri învechite ale societății. Tocmai de aceea, subversiunea nu se manifestă violent, ci argumentat, marcată fiind de proliferarea discursurilor cu privire la drepturile categoriilor vulnerabile și identităților minoritare precum reprezentanți ai comunității LGBTQ+. Revendicarea unor drepturi individuale prin poezia queer și feministă își găsește pe deplin justificarea, dacă ne amintim de scandalul din cadrul decernării premiului „Mihai Eminescu” de anul acesta. Nu o să redeschid aici subiectul, însă evenimentul de atunci a demonstrat de ce poezia are datoria de a rămâne vie, ancorată în realitățile timpului nostru și generatoare de polemici. Este îmbucurătoare tendința de aliniere a poeziei cu temele fierbinți ale lumii de azi, care vin tot mai mult în apărarea drepturilor oamenilor, indiferent de modul în care aceștia aleg să-și exprime identitatea. Problematicile ridicate de volume precum cele ale Ileanei Negrea sau Cătălinei Stanislav și chiar de antologii, precum cea de literatură queer ecologică, Luminișuri, contribuie la normalizarea dialogului cu privire la subiecte considerate tabu și la eliminarea stigmatului din jurul lor.

4. După cum se observă, toate răspunsurile mele s-au raportat la poezie ca gen literar reprezentativ pentru ilustrarea profilului generațional, asta nu pentru că proza nu ar avea această forță de reprezentare, ci pentru că lucrurile sunt redate mult mai tranșant în poezie. Ar fi dificil de cuantificat permeabilitatea genurilor literare din perspectiva liniilor de influențe, însă cu siguranță poezia are atuul major de propagare imediată, în special în contextul rețelelor de socializare, unde textele pot fi cu ușurință instagramabile și lăsate în lume să vorbească utilizatorilor de pretutindeni (fenomenul Rupi Kaur, de exemplu). Revenind însă la chestiunea influenței, insist asupra a ceea ce afirmam în cadrul răspunsurilor anterioare. Pe de o parte, influențele vin din preocupările globale cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului indiferent de rasă, gen, preferințe sexuale etc. Iar de cealaltă, factorul tehnologic și digital joacă un rol major în conturarea formulelor poetice de astăzi. Vedem în poezia recentă o înclinație spre joacă și experiment cu instrumentarul digital (glitchuri, emojis, fragmente de chat, limbaje de programare). Poezia nu mai este doar text, ci un construct multimodal în constantă transformare, iar tânăra editura OMG surprinde foarte bine procesul ei de prefacere și varietatea tematică ancorată, după cum spuneam anterior, în discursurile globale ale lumii. Trebuie să recunosc, mai în glumă, mai în serios, că mă aștept curând ca poezia să devină un bun speculativ, tranzacționabil în tehnologia blockchain ca NFT. Deja există în Statele Unite, câteva inițiative timide în acest sens.

*

Yigru Zeltil

Mulțumesc pentru invitație! Aș ține mai întâi să fac o serie de observații, înainte să ofer răspunsuri mai punctuale la întrebări. Așa cum Mihai Iovănel sugerează când scrie despre Gh. Crăciun în Istoria literaturii române contemporane, majoritatea celor asociați la noi cu „textualismul” nu au asimilat cu totul textualismul francez, din pricina unor incompatibilități ideologice. Denis Roche a fost interesat să reunească într-un text poetic aproape toate negațiile posibile ale funcționării adecvate a unui asemenea text (Le mécrit), ceea ce avea pentru el o anumită semnificație politică. Mai exact, cei de la Tel Quel urmăreau subversiunea societății occidentale prin deconstrucția tradiției sale metafizice și a literaturii produse de această gândire. Ideea că perturbarea convențiilor limbajului ar putea destabiliza status quo-ul nu a dus însă decât la următorul efect palpabil: aceste critici au servit mai mult la acumularea capitalului simbolic de către cei care le-au formulat. Este elocventă traiectoria poeților americani de la L=A=N=G=U=A=G=E, amintiți doar în treacăt în volumele optzeciste despre postmodernism. Autori ca Charles Bernstein nu numai că au pătruns în cele din urmă în câmpul academic (ceea ce, de altfel, era dezirabil în teoria lui Gramsci), dar au și ajuns, în chip regretabil, să semneze… omagii închinate lui Obama! O asemenea cădere în derizoriul puterii, din păcate, nu a făcut decât să legitimeze retrospectiv rezervele scepticilor și detractorilor conservatori.

Prin contrast, așa-zisul textualism românesc, din motive evidente, mai degrabă a evitat tangențele, fie și declarative, cu materialismul; deși a avut parte de mulți detractori care au acuzat apropierea prea mare de Tel Quel, aș avansa mai curând ipoteza că reprezentanții săi au avut un spirit mai mult „românesc” decât „textualist” – cu excepția lui Bogdan Ghiu, care a asimilat și a revenit continuu la lecțiile teoriei franceze și care seamănă un pic cu autori francezi precum Emmanuel Hocquard și Claude Royet-Journoud (traduși la noi de o super-echipă de poeți optzeciști, cu două plachete care nu au circulat la vremea respectivă și pe care, în chip nesperat, le-am descoperit recent la un preț infim într-un anticariat!) și mai deloc cu congenerii săi, și parțial a lui Gh. Iova, care totuși datorează multe lui Wittgenstein, chiar dacă altoit pe un spirit foarte „muntenesc” (drept dovadă colajul pe care l-a realizat împreună cu Cosmin Manolache, „Etalonul Mizil”). Dacă ne gândim la conflictul lui Iova cu Securitatea (dosarul său, prezentat în volumul „Ciungamații”, fiind declanșat și de intenția sa de a scrie o carte pe tema avortului!) și la problemele pe care le-au întâmpinat ei în încercările de a debuta, înțelegem că privilegiile postrevoluționare au survenit tot pe fondul „rezistenței prin cultură”…

Pe lângă că au produs unele dintre cele mai bune și, totodată, cele mai autentic subversive texte scrise în România ceaușistă (inclusiv poeme autenticiste, aș spune, mai percutante decât multe dintre cele douămiiste, plus poezii conceptuale ca „Salată orientală” a lui Franz Hodjak sau „Dialectică” a lui Richard Wagner, traduse de Ioan Mușlea în subestimata antologie „Vînt potrivit pînă la tare”), autorii de limbă germană din Aktionsgruppe Banat au fost și cei mai consecvenți în disidența lor politică (de la stânga!), în comparație cu lunediștii și alți optzeciști. Aceștia din urmă au fost predominant apolitici înainte de 1989 și au încercat ulterior să se poziționeze ca intelectuali publici și să-și asume, în moduri mai mult sau mai puțin discutabile, un liberalism euratlantic care a ajuns să alunece către un ultraconservatorism importat tot de la americani – de la republicani.

Generația 2000 promitea despărțirea de neoliberalism și a livrat în schimb confuzii ideologice încă mai nocive (alinieri la extrema dreaptă sau, în câteva cazuri, la o stângă radicală ostilă față de feminism). Cei mai mulți au preferat să fetișizeze figuri precum Houellebecq, simptomatice pentru disfuncțiile capitalismului târziu, dar fără a oferi soluții constructive, în loc să asimileze teorie critică și să opună sistemului rezistență mai concretă decât niște proteste verbale care au putut fi apropriate, fie și cu jumătate de inimă, de către instituțiile literare.

Poate vă amintiți că fracturiștii, chiar dacă erau încă tributari într-o oarecare măsură generației Beat (din același Ginsberg se trăgea și Ianuș pe atunci), au ținut în manifestul lor, probabil din rațiuni de acumulare a capitalului simbolic, să trântească numele unor poeți dintr-o mișcare americană ulterioară, școala de la New York (nume copiate, dacă nu mă înșel, din cărțile semnate chiar de profesorii lor, față de care erau altminteri critici, nu fără temei), cum ar fi John Ashberry (sic; Ashbery), care era mai degrabă apropiat de poezia academică și experimentală față de care aveau repulsie (deși atmosfera din poeziile sale va suscita un mic interes din partea lui Dan Sociu).

Cu excepția Elenei Vlădăreanu, întâlnirea douămiiștilor cu poeții conceptuali suedezi (care, spre deosebire de cei americani, și-au dedicat demersurile criticii neoliberalismului) a fost una ratată. De la începuturi, douămiiștii au impus percepția, răspândită și în rândurile promoției următoare, conform căreia experimentul în poezie, de factură textualistă sau similară, ar fi neapărat o formă de „masturbare” intelectuală (teoria mea ar fi că preocuparea pentru experimente cu limbajul și procesul în sine al scriiturii pot fi o formă de stimulare pentru persoanele de pe spectrul autist, ca mine și, cred, ca mulți din istoria literaturii care n-au avut diagnosticul la dispoziție, doar că asta nu se potrivește cu dezbaterile simpliste despre lupta de clasă duse la modul „noi ascultăm proletarii adevărați de la Oasis, nu fițoșii școală-de-arte de la Blur”). Așa se face, de pildă, că un Răzvan Țupa, în fond un textualist reprimat, s-a chinuit să dea bine la poza de grup și a învățat să se dea pe skateboard și să facă tumbe performative ca să suscite efecte de urban cool.

Cu timpul, poezia narativă biografistă a devenit șablon epocal, urmat chiar și de unii liceeni. Critici sau asumări critice ale biografismului nu prea am văzut în acești 15 ani decât la Elena Vlădăreanu, Medeea Iancu, Iulia Militaru și alte câteva nume. În dipticul Delacroix este tabu, Medeea Iancu nu numai că denunță toți agenții misoginismului din societate, de la polițiștii din cazul Caracal până la diverși – mult prea numeroși – scriitori, iar pentru asta merge în opoziția și deconstrucția sa dincolo de convențiile poeziei de la noi, recontextualizând acte juridic-administrative, și intervenind chiar la nivelul limbii literare (convenția scrierii cu „î”) – un contrast ascuțit față de o generație care îndeobște a apropriat ca atare nu doar limbajul vernacular (inclusiv în variantele sale internautice), ci și reflexele de gândire cele mai problematice, totul în numele „autenticității”. Încă de pe coperta volumului al doilea, Medeea Iancu se poziționează în opoziție față de „generația 2000”, ceea ce nu credeam să mai văd într-o perioadă în care așa-zișii „postdouămiiști” de multe ori nu-și asumă nicio poziție și se feresc a spune lucrurilor pe nume.

În cel mai bun caz, practicile care au servit unor eschive față de asemenea asumări politice poate că ar trebui să fie considerate ca un fel de produse ale postmodernității, fie și ulterioare postmodernismului optimist, înalt. Mă gândesc aici, de exemplu, la voga poeziei lui Florentin Popa.

Un factor important cred că l-a reprezentat și declinul câmpului literar tradițional, pe jumătate substituit la nivel contracultural de un simulacru de rețea douămiistă, mai modernă decât zona instituțională tot mai explicit conservatoare, însă care de asemenea tinde să fie ostilă feminismului, de pildă, ori postumanismului. Aici mă refer, desigur, la defuncta Liga Literară din România, care promitea a fi o alternativă vie la Uniunea Scriitorilor. În realitate, mulți dintre oamenii aceștia au continuat să reproducă anumite reflexe toxice ale breslei moștenite din comunism, astfel încât mă aflu astăzi în opoziție atât față de aceștia, cât și față de instituțiile literare puternic conservatoare.

Cum spuneam, tot o convenție a ajuns și poezia narativă care șoca prin prozaism în perioada în care generația 2000 părea o avangardă. Poetele și poeții de vârsta mea, care au debutat încă din liceu în circuitul festivalurilor și concursurilor, au pornit însă mai degrabă de la exerciții de scriere sau s-au influențat reciproc din aproape în aproape; câți și-au propus să citească sistematic din poezia douămiistă și să se raporteze programatic la anumite repere ale sale? Cred că mai puțini. O asemenea abordare s-ar putea să nu reflecte obiceiurile de lectură ale promoției mele. Cât despre cine debutează astăzi, cred că va fi și mai greu să generalizăm, dincolo de faptul că, în mod evident, apar noi repere.

1. Cred că „influențe literare” este o sintagmă inadecvată, dacă prin „literar” ținem să ne referim strict la repere din literatura „serioasă”. În literatura română extrem-contemporană, sau acea literatură română din ultimii 15-20 ani considerată de unii sau de alții reprezentativă pentru contemporaneitate, pentru zeitgeist, trebuie să vorbim și despre non-ficțiune (inclusiv, da, teorie critică), benzi desenate și romane grafice, influențe muzicale sau din artele vizuale și performative.

S-a disipat credința într-un spațiu literar mediator, unificator, normativ (mai mult, unul care pretinde existența unor cititori specializați presupuși a fi capabili să se distanțeze de propriile predilecții și tendințe întru lectura de identificare; or, suntem în punctul în care industria de carte atârnă de minima supraviețuire fie și a lecturii de identificare); acest lucru se reflectă inclusiv în voința multora care scriu poezie de a utiliza jargon și trimiteri ce țin de anumite segmente (contra)culturale. Să-i spunem stratificare sociologică, care ajunge azi să meargă mână în mână cu polarizarea ideologică. Așadar, cum se pot discuta textele literare recente într-o manieră care să aibă relevanță azi? Recunosc că nu știu în ce măsură sunt pertinente pentru analizele în particular aceste metodologii foarte generale pe care le invoci (de exemplu, dacă vorbim comparativ despre ecologism la Mihók Tamás și Nóra Ugron, vom vedea că avem nevoie în proporții diferite de repere teoretice din această zonă). La Casanova și Bourdieu, în schimb, poți să faci apel dacă ar fi să scrii mai amplu despre relația unora sau altora dintre aceste texte cu orizontul transnațional. Ceea ce necesită observații sociologice cum ar fi… care este relația (extra)literară dintre autoarele și autorii textelor respective cu traducătorii?

Mainstream-ul nostru blocat în așa-zisa autonomie a „esteticului” pare mai interesat, de pildă, să se folosească de reacția post-critique din contextul occidental (acolo unde vine după decenii de productivitate pe direcțiile critique, ceea nu e cazul încă la noi), crezând că asta îi va menține legitimitatea în fața orientărilor concurente…

2. Cum am dat deja de înțeles, raportarea la modele și tradiții literare, acolo unde mai e cazul să vorbim în asemenea termeni, tinde să fie mai liberală. L-am amintit pe Florentin Popa, pentru care trăsăturile mai multor modele disparate și chiar, în plan istoric, conflictuale între ele pot fi recombinate în voie, chiar dacă unii pot rămâne cu impresia unei discordanțe stridente între acele pasaje liricoide și, de pildă, trimiterile la jocurile video și cultura manga/anime.
Pentru conservatorii care țin să separe lucrurile și să le așeze în ierarhii care pretind a fi un dat, așa ceva este derutant și aproape la fel de periculos ca demersurile efectiv militante, cum e poezia feministă radicală sau literatura pentru copii de factură feministă, cum este basmul vegan „Povestea scroafei și a devenirii omului”, publicat recent de Maria Martelli. La acest nivel deja vorbim de mai mult decât o concurență între moduri diferite de a percepe lumea și scenarii diferite de inițiere în societate, care la rândul lor modelează diferit societatea. Dacă ne uităm la succesul global al jocurilor video, cum ar fi cele în care joci nu doar roluri prestabilite, ci și poți construi altfel de personaje cu care să te identifici, și al culturii manga/anime, care uneori tratează un anumit rezervor de imaginar pe care industria cinematografică nu-și permite să-l exploreze, cred că am putea observa fenomene care explică niște schimbări sociale foarte alerte ce intră inevitabil într-un conflict cultural. Poate la noi teatrul reflectă cel mai prompt aceste dinamici (că tot ziceam de anii 2000, mai știți piesele Nicoletei Esinencu?), dar e o ipoteză pe care n-aș putea tot eu s-o validez.

3. Trebuie să avem atenție sporită când ne încearcă tentația unor vocabule magice precum „subversiv”. Subversiv față de ce, pentru cine? Dacă aș spune că cea mai subversivă astăzi este poezia feministă queer, care riscă să fie interzisă curând în numele protejării oamenilor de expunerea la așa ceva în spațiul public, tot aș putea primi acuzații din partea unor neofasciști suficient de extremiști încât să fie respinși și de instituții altminteri bucuroase să vorbească oricând despre Eliade și Heidegger… Și totuși, multe dintre argumentele acestora își găsesc locul cu mai mare ușurință decât contraargumentele celor ca mine. Refuzul, ignorarea sau chiar cenzura pot fi la ordinea zilei. E adevărat că, în țările occidentale, cel puțin la anumite niveluri, ceea ce este încă marginalizat la noi tinde să fie central și vice versa. Colecțiile editurilor academice americane sunt pline de literatură experimentală și/sau feministă, editurile mainstream publică pe bandă rulantă cărți cu tematică LGBT+, nu neapărat queer în sensul politic, iar în zona editurilor mici se întâmplă și mai multe lucruri. Efervescența aceasta pare să se dovedească a fi o transformare culturală de durată pe care opoziția ultraconservatoare și-ar dori-o nu stăvilită, ci lichidată cu forța. Ca atare, cine ar fi „mai” subversiv? De ce ar trebui să ne intereseze asta, în afară de cazul în care am vrea să mizăm pe varianta mai oportună?…

4. Nu-mi mai place să-mi dau cu părerea ca la cârciuma literară. Ar trebui ca un colectiv de cercetători să alcătuiască un ad-hoc al poeziei sau proze recente și să încerce prin mijloace digitale și tradiționale deopotrivă să facă o reconstituire a acestor linii de influență așa cum se pot vedea ele în text. Altminteri, nu m-ar supăra să le dau o mână de ajutor – chiar pe mine mă tenta, în cadrul proiectului Institutul /rupere de rând/ (în care am catalogat zeci de mii de volume de versuri în limba română apărute în ultimul secol), să fac o cercetare minuțioasă prin care să iau câte 300-500 de volume pe an, să caut fragmente din ele și să le clasific după niște etichete încăpătoare precum „(neo)romantism” sau „autenticism” (pentru a evita dilemele generate de împărțirile pe generații și promoții). La nivel macro, s-ar putea ca volumele în maniere contemporane să fie mai puțin numeroase decât imitațiile provinciale după „modelele” canonice predate conformist la școală. Din păcate, nu mai am acum timpul și energia de a mă dedica unor asemenea proiecte energofage. Nici timpul nu mai are răbdare și mă văd în situația de a grăbi niște proiecte, în speranța că le voi duce până la capăt înainte de vreo cădere de cortină metalică sau colaps civilizațional…

5. La începutul liceului, influența #1 era pentru mine Mircea Cărtărescu, ale cărui texte din anii ʼ80, de altfel, înglobau elemente din mai toate direcțiile și stilurile de până la el; panoplia de referințe din literatură și cultura generală și vocabularul ostentativ de bogat erau utile pentru mine, care încercam să ard etapele după ani în care nu am avut aproape deloc interes pentru literatură. Totodată, Cărtărescu m-a făcut să cred că literatura poate fi un spațiu primitor pentru cineva ca mine, care nu găseam acceptare socială în jurul meu, la școală – o iluzie, desigur, pentru că și câmpul literar s-a dovedit a fi tot un câmp de luptă.
Curând, cei din jurul meu se rugau de mine să-l las pe Cărtărescu și să mă apuc de clasici, deoarece „o casă nu se începe cu acoperișul”… Ei bine, pentru că am început astfel, am putut mai ușor să am lecturi sistematice din aproape toată istoria literaturii (în bună parte îndatorate unui auxiliar la care și-a adus contribuțiile Octavian Soviany, trebuie să recunosc, chiar dacă Soviany cel de azi a devenit complet nefrecventabil pentru mine). Însă chiar dacă l-am citit până și pe Eminescu cu creionul în mână (aproape că ar fi avut capacitatea de a deveni un postromantic în toată regula sau chiar un Pessoa avant la lettre dacă nu l-ar fi limitat înclinațiile sale ideologice), am dezvoltat o feblețe pentru avangardiști, chiar dacă mai puțin pentru latura politică și mai mult pentru luxurianța imagistică (pe alocuri, un fel de manierism neînlănțuit de atașamentul față de Antichitate). O vreme, mai mult am scris imitații palide după Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Sașa Pană, Virgil Teodorescu sau Gellu Naum (care acum mi se pare, cu alergia sa din ultimele decenii la teoretizări și poziționări, prea… douămiist; în schimb, ador intransigența din „Critica mizeriei”). După multe decantări, au rezultat colajele lirice din „cacao”, un volum de debut mai degrabă postmodern, dar suficient de personal încât să nu-mi fie rușine. Din păcate, am descoperit mult prea târziu la adevărata lor valoare: Marcel Duchamp, neoavangardele precum poezia concretă, literatura experimentală nord-americană – Gertrude Stein, poeții obiectiviști, John Cage, Bernadette Mayer, grupul L=A=N=G=U=A=G=E, Anne Carson, poezia conceptuală –, și anume în studenție, mulțumită unui curs online oferit de universitatea din Pennsylvania, când totodată am început să am probleme personale care mi-au afectat drastic motivația de a duce proiecte până la capăt. Din acea perioadă datează un volum neterminat cu poezii conceptuale cu pretext autobiografic, care urma să apară la frACTalia: „poate conține urme de nuci”. Sper să realizez ceva frumos din influențele acestea, mai ales că încă mai am multe de citit și de asimilat din acest adevărat continent al literaturii, confundat de ignoranți cu o biată nișă „sterilă”. În paralel, am frecventat asiduu poezia română actuală, din interes profesional am citit aproape tot ce am găsit din poezia anilor 2000, chiar și ce era mai brutal și traumatizant. Am respirat cu ușurare când am descoperit ce scriu Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, val chimic, Dmitri Miticov sau George Nechita (filiera mai mult sau mai puțin impropriu numită „postumană”); mi-am zis atunci să preiau în maniera mea ceva din tehnicile lor care să se potrivească noilor mele stări nevrotice. Așa s-a conturat treptat „ulei de palmier”, tot un volum liric (chiar dacă a fost acuzat că ar fi încă prea „neoavangardist” și „teribilist”), dar în care deja se întrevedea ceva din actuala mea direcție (dezvoltată până la ultimele consecințe într-un volum care încă sper că ar mai putea ieși anul acesta: „fagure”), nutrită mai mult din lecturi de teorie critică decât de poezie, trebuie spus. Cunosc oameni care au abandonat cu totul poezia în favoarea teoriei, eu însă încerc să împac cele două lumi, știind că se întâmplă des asta în artele vizuale și performative. Probabil și din cauza diferențelor de buget și relaționare cu publicul, aceste zone dispun și acum în medie de mult mai multă deschidere, curiozitate, interes (inclusiv pentru aspectele ce țin de tehnic) și spirit cosmopolit decât zona literară. Sincer, mi-aș fi dorit să existe un fel de program prin care niște artiști, designeri și tipografi să ajungă să scrie și ei poezie, fiindcă ar putea s-o facă altfel decât literații și antropologii din prezent, bunăoară cu mai multă grijă la detalii și mai mult entuziasm pentru proces, fără scuze pentru că experimentează. Pe mine asta mă deranjează cel mai mult în spațiul literar românesc: faptul că trebuie să te justifici, invariabil în van, când ți se cere socoteală că scrii diferit, chiar și atunci când acea diferență are și ea o tradiție în spate. Știu că nu sună „avangardist”, dar după ani de energie opozițională în mediul ostil de aici, cred că aș fi creat mult mai mult din ce mi-aș fi dorit să creez dacă creșteam într-un mediu în care să mă pot dezvolta fără atâtea mecanisme de apărare în fața reacțiilor de tipul „dar ceea ce faci este teribilism, experiment steril!”.

6. Referințele culturale sunt o parte a poeziei mele ca orice altceva, nu urmăresc programatic cultivarea intertextului, ci destul de organic. Pe de altă parte, am următorul punct de vedere față de referințele muzicale în particular: încerc să evit genul de namedropping care mi se pare că se practică frecvent, de la optzeciști încoace, în poezia de la noi, și uneori nu pare decât să servească pentru a marca apartenența autorului/autoarei la o anumită contracultură și/sau stârnirea facilă a unor conexiuni emoționale din partea cititorilor care, în mod ipotetic, împărtășesc acele repere. Îi introduci în poezie pe The Beatles, The Doors, Bob Dylan sau Pink Floyd și e ca și cum ți-ai asigurat o anumită aură… Prin comparație, ar părea că reperele mele muzicale sunt dinadins „obscure”. În afara unor oameni afini și de vârste apropiate, câți nu au nevoie să caute pe Google singurele nume din muzică pe care le invoc în „ulei de palmier”? Nu bag mâna în foc că Aphex Twin e chiar așa de cunoscut printre cei care se feresc din principiu de muzica electronică, iar formațiile Seefeel și Stereolab sunt încă și „mai cunoscători” – și totuși, îi menționez în carte, nu doar pentru că îmi plac, ci și pentru anumite similitudini de atmosferă sau tematică. Pe de altă parte, am acolo și un text care poate servi la propriu drept versurile unei piese techno, iar poemul cu „omul-scamă” pornește de la… Scatman John. Toate, de altfel, referințe care țin de anii ʼ90. Deși în volumul meu de debut, „cacao” (trimiterile de-acolo, precum poetul Pierre Reverdy și designerul Karim Rashid, îmi spuneau ceva pe-atunci), menționam un subgen care era încă nou și pe val – chillwave, un fel de muzică americană indie, mai de vară, care pentru mine nu era doar o contraparte bovarică la popcorn-ul românesc din Constanța tinereții mele. Timp de câteva veri, a existat în Mamaia – pentru mine, Vama Veche era și este „peste mână” – un singur beach-bar care împărtășea acea atmosferă, OHA Beach, unde am filmat trailer-ul de promovare a cărții, am împrăștiat exemplare din ea, am cunoscut oameni cărora le-a plăcut ce scriam.

Mai recent, am început să asimilez muzică și mai diversă, inclusiv din folclorul unor țări despre care știam prea puține, și să-mi dau seama că mai am multe de învățat până când pot spune fără falsă modestie că pot întreține un dialog cultural cu adevărat pe măsura reputației pe care o pretind – de persoană cosmopolită. Atunci când mă voi exila, oriunde voi fi, nici ceea ce scriu nu va putea rămâne în acel pășunism obtuz de care suferă prea mulți din diaspora românească, însă, spre deosebire de alții, nu mă tentează nici asimilarea completă. Și m-aș identifica nu ca român, ci ca dobrogean – produsul unui melting-pot cultural. Mi-am ales un pseudonim de un exotism inclasificabil și ca un exercițiu de asumare a unei „înstrăinări” de sine care merge mână în mână cu „insolitarea” poetică (apropo de ostranenie, Șklovski).

7. Ceea ce am publicat în acești 15 ani de când scriu s-a dezvoltat în mai multe etape, în funcție de o relație în permanentă reconfigurare cu obsedanții precursori ai generației 2000 (fiindcă optzecismul nu mai are nicio putere, iar nouăzeciștii au fost doar o etapă de tranziție). Am avut momente în care mi-am dorit dinadins să scriu orice altceva decât au scris unii sau alții dintre douămiiști, precum și o fază în care am întreținut o complicitate cu o anumită facțiune oarecum desprinsă, și anume aripa poeziei „postumane”, despre care am vorbit mai înainte…

Totodată, am vrut și încă vreau să cercetez mai în profunzime grupările poetice constituite la Constanța („frăția chiustengeană”) și Alexandria („grupul rotocolarilor”) cu puțin înainte și cumva arondate marginilor generației, în ciuda atenției acordate la București unora dintre membrii acestor două grupări (atenție care nu s-a regăsit în cercetările posterioare semnate de Grațiela Benga și Mihai Iovănel). M-au preocupat condițiile în care au putut exista aceste fenomene, în același timp în care pot observa acum limitele: cele două grupuri, aproape exclusiv masculine, s-au mărginit uneori la a întreține o anumită boemă autodistructivă, pe când eu am fost dintotdeauna straightedge. La polul opus, m-am distanțat în egală măsură de aroganțele multora dintre cei de la fostul site Club Literar, și nu doar pentru că scriam mai prost în primii ani și frecventam site-urile considerate atunci a fi strict pentru „veleitari”, poezie.ro și poezii.biz… În același timp, trebuie să recunosc că mă raportam foarte mult la scrierile lui Marin Mincu, la fel ca mulți douămiiști, și că am încercat în timp să preiau din intransigența sa, care mi se părea perfect întemeiată. Astăzi am mai mult spirit critic și cred că a fost mai curând nocivă influența gândirii sale centrate pe „autenticism” și pe ideea de câmp poetic ca spațiu competitiv. Îmi vine acum mai greu să cred în narațiunea sa a progresului formelor de poeticitate, deși m-ar fi tentat să cred în continuare în valoarea „noului” – care însă nu este inocentă în contextul capitalismului, cum arată Boris Groys în „Despre nou” – și, nu în ultimul rând, îmi lipsește existența unei critici care să analizeze texte mai în profunzime, nu neapărat close reading pe stil vechi, dar ceva care să ne ofere și nouă, celor care scriem, niște surprize în interpretare. Deși poate nici acum n-ar trebui să mă plâng, fiindcă o bună parte din autoarele și autorii care sunt repere pentru mine ori au așteptat decenii întregi receptarea adecvată, ori și-au inventat pe cont propriu mijloacele de receptare și omologare.

Închei prin a spune că foarte recent am visat-o chiar pe Ștefania Mincu, despre care nici nu știu dacă mai trăiește! În vis, cercetam împreună cu ea niște documente recuperate cu greu din molozul generației 2000. Ea îmi punea întrebarea: ce încerc eu de fapt să fac prin această disperare de a arhiva, ce încercam eu să recuperez? Nu puteam să verbalizez un răspuns, era umilitor pentru mine să nu pot da decât o reacție corporală, viscerală. Or, agresivitatea viscerală a literaturii douămiiste a fost un fel de traumă pentru mine și m-a făcut să mă întreb de nenumărate ori cum mă pot confrunta cu forța sa uriașă. Poate am căutat s-o cercetez ca s-o „îmblânzesc” și poate că acest conflict complicat m-a impulsionat inclusiv în lecturile mele de teorie critică, politică, economică, sociologică – încercări de a înțelege societatea care a dat naștere indirect la o asemenea literatură și care, de fapt, continuă să fie foarte prezentă, în timp ce încerc să privesc către alte orizonturi și să-mi imaginez un alt viitor, fie și improbabil. Și asta sperând că, poate, nu voi sucomba, ca anumiți douămiiști, într-o retragere defetistă sau, mai rău, vreo poziție strident reacționară…

Uneori, chiar mi-aș fi dorit să nu fi existat povara aceasta simbolică. Ferice de aceia din zona artelor vizuale care pot scrie texte fabuloase și nu au simțit nevoia de a parcurge ceva din ceea ce o parte sau alta a lumii literelor românești ar considera „reprezentativ”. De exemplu, am citit o carte în engleză, „False Hours”, de Adriana Gheorghe, care nu seamănă cu nimic altceva (pe alocuri poate îmi aduce aminte de ceva din șarmul și sintaxa lui Gertrude Stein), pare că vine de nicăieri. Îmi place să citesc o asemenea carte și mă exasperează că nu am putut scrie până acum o astfel de carte pe care mi-ar fi plăcut s-o citesc și cumva s-o redescopăr de fiecare dată. Poate va suna ca o fantasmă transumanistă dubioasă, dar regret că nu mă pot „clona”, astfel încât să fie literalmente o multitudine de „eu” – o grupare, o generație, dacă vrei – care să ducă scrisul meu în toate direcțiile pe care le-ar putea dezvolta și să mă scutească de efortul prea mare de a imagina din nimic o familie de heteronimi. Ori de tentativa deloc etică de a-i constrânge pe alții să semene cu mine ca să-mi satisfac dorințele de lector, ceea ce, din păcate, se întâmplă prea des pe la atelierele de așa-zisă scriere creativă!

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 67-80]