Parada debutanților – poezia (I) |

Argument

Dosarul tematic intitulat Parada debutanților – poezia este inițiat ca urmare a observării unui val impresionant de debuturi poetice, multe excepționale, din ultimii ani. Prin urmare, am considerat că ar fi utilă realizarea unei panorame a debuturilor din ultimii 10 ani, astfel încât ea să poată facilita o analiză relevantă atât sincronic, cât și diacronic a poeziei momentului. Întrucât 2025 este în curs, am mers în urmă până în 2014. Astfel, poeților/poetelor care au debutat în acest interval le-am oferit posibilitatea de a alege câteva creații proprii, pe care le consideră reprezentative, și de a răspunde, pe baza experiențelor proprii, la cinci întrebări sau teme de reflecție, referitoare la condițiile în care se realizează debutul poetic în România momentului și la raportările estetice ori ideologice ale celor aflați, în intervalul temporal precizat, la început pe drumul exprimării poetice. Toate acestea, puse împreună, pot constitui fundamentul analizei menționate.

Am constatat că între 2014 și 2025 (până la momentul inițierii demersului de construire a dosarului) au existat minimum 214 debuturi în domeniul poeziei. Fiind un număr atât de mare, cuprinderea tuturor acestora într-o apariție a revistei este, din start, o utopie, din motive lesne de înțeles. Se impunea deci și o analiză a criteriilor alcătuirii corpusului. A avea în vedere strict criteriul valorii ar fi imediat un fapt susceptibil, pe bună dreptate, de subiectivism și ar neîndreptăți toți poeții care nu s-ar regăsi pe așa-numita listă preferențială a coordonatorului numărului sau, prin extensie, a Revistei Vatra. Prin urmare, am optat, cum e și firesc în cazul unui astfel de dosar tematic, pentru o abordare cât mai democratică, știind prea bine că, din varii motive, mulți creatori de poezie debutați în intervalul de interes nu o să poată participa sau nu o să poată fi contactați în timp util. Într-adevăr, nu au lipsit refuzurile explicite, nici promisiunile neonorate. Au fost și situații de lipsă totală a răspunsurilor. Acestor inconveniente li s-au adăugat și obținerea unor adrese greșite sau chiar imposibilitatea de a le procura. Sunt cât se poate de posibile și omisiuni, pentru care îmi cer iertare.

Ceea ce a rezultat, poate fi citit mai jos.

(Călin Crăciun)

Întrebări / teme de reflecție:

1) Cum s-a realizat, până la debut, propria „instruire” în domeniul poeziei? Care sunt elementele determinante ori catalizatorii demersului creativ propriu (cenacluri, persoane, publicații, medii literare…)?

2) Cum a fost, din perspectiva debutantului, procesul editării cărții? A implicat dezbatere și negociere a textelor cu editorul sau, dimpotrivă, relația cu editorul s-a limitat strict la predarea manuscrisului?

3) Care ar fi termenii cheie ai crezului artistic pe care vi l-ați conturat?

4) Are demersul poetic propriu asumată o relație cu un suport / fond ideologic mai larg, în sensul unei influențe ori determinări explicite sau, dimpotrivă, ați scris / scrieți fără preocupări ideologice extraliterare?

5) Cum se vede, din perspectiva poetului debutant, relația cu critica literară? Critica de întâmpinare „prinde” subtilitățile textului ori cam bate câmpii mai mult sau mai puțin cu grație, ea stimulează, încurajează sau inhibă, intimidează creatorul aflat la debut ș.a.m.d.?

***

2014

Hristina DOROFTEI

Debut absolut: în revista Vatra, nr 1-2 / 2009, cu proză scurtă: ,,Amintiri într-un pahar cu fum”.

Volume de autor publicate: reflexie, Ed. Junimea, Iași, 2014 (poezie); Mașina de cusut, Ed. Cartea românească, București, 2017 (poezie); Memoria zăbrelelor – eseu anti-uitare, Ed, Arc, Chișinău, 2017 (teza de doctorat); Explozii controlate, Ed. Tracus Arte, București, 2023 (poezie); Memoria zăbrelelor, Ed. Rocart, Băbana, 2024 (reeditare).

***

În perioada în care urmam cursurile de la Universitatea „Petru Maior”, la masteratul „Istoria literaturii și sistemul criticii literare” (între 2008-2009), am intrat în contact cu multă poezie contemporană datorită coordonatorului acelui master, criticul și profesorul Alexandru Cistelecan, și am început să citesc mai multă poezie decât citisem în timpul facultății și să particip la toate lansările și/sau întrunirile cu poeții. Asta m-a inspirat, dar nu atât încât să scriu poezie (acest fapt s-a petrecut abia după 2010), dovadă fiind și faptul că am debutat în revista „Vatra”, în 2009, cu proză scurtă. Dar prinsesem gustul poeziei, asta e clar…

Eu am debutat în 2014, la Editura Junimea din Iași, cu volumul „reflexie”, ca urmare a participării la Concursul național de poezie „Porni Luceafărul…” din anul 2013. Am trimis anonim volumul la care am lucrat, a fost ales de către una dintre editurile participante la acest proiect (Ed. Junimea) și a fost publicat în anul următor. Am colaborat bine cu editorul și poetul Liviu Apetroaie, dar nu a intervenit în texte sau în structură, din câte țin eu minte…

Cred că singurul termen-cheie pe care trebuie să-l respect este „evoluția”. Mereu trebuie să fiu conștientă de faptul că se poate mai bine, că trebuie să mă dezvolt, să evoluez, să citesc mai mult, deoarece întotdeauna vor fi alții mai buni decât mine, iar eu nu neapărat trebuie să-i depășesc, dar măcar să-i prind din urmă.

În general nu, dar asta nu înseamnă că nu sunt conștientă de prezentul istoric în care mă aflu și scriu. În ultimul volum de poezie, „Explozii controlate”, apărut la Editura Tracus Arte în 2023, am adus în discuție experiența războiului dintre Rusia și Ucraina, am încercat să am o voce detașată, dar preocupată de ceea ce se întâmplă în apropierea granițelor țării noastre. Păcat că nu au fost mai mulți cititori (profesioniști sau nu) interesați de acest subiect.

Din păcate, în ultima vreme sunt prea puțini critici de întâmpinare, cu excepția Andreei Pop, care a devenit o profesionistă în asta (ceea ce e de lăudat). Savu Popa a început să scrie critică de întâmpinare (și se chiar pricepe), alături de puțini alți tineri. Totuși, din punctul meu de vedere, maestrul criticii de întâmpinare este Alexandru Cistelecan. Dacă scrii un volum de poeme și ți-l comentează Cistelecan, chiar te poți considera poet.

***

Stânca Mushroom

Azi-noapte a fost destul de greu

s-a trezit pe la trei jumătate și a început să strige

ca și cum ar fi venit sfârșitul lumii

sau ar fi durut-o ceva atât de tare

încât vocea să-i străpungă un etaj până la mine.

Am mers la ea și am găsit-o aproape răgușită.

Îi era sete.

Buzele îi erau uscate și transformate într-un deșert

ce ar fi topit un cub de gheață în zece secunde.

I-am apropiat cana cu paiul de buze

și a început să-și potolească setea.

Mă micșoram lângă ea.

Cu cât dispărea apa din cană

cu atât eu îmi pierdeam din putere

și-mi simțeam corpul greoi

precum Stânca Mushroom din Sahara

cărată în spate de un beduin.

Lustra căpăta puterea soarelui

în urechi auzeam un șuierat agasant

firicele de transpirație îmi porneau dintre firele de păr

camera începuse a se mișca

iar tavanul s-a mutat pe parchet

devenind o pernă tare și rece

de care m-am lipit pentru totdeauna.

Flori de soc

Dacă din florile de soc se face socată

din florile de urzică ce iese?

Mi-ar plăcea să beau un lichid numit urzicată

să-i simt usturimea pe limbă și pe buze

astfel încât buzele să se augmenteze oarecum natural

iar limba să se umfle atât de mult

încât să nu mai trebuiască să o folosesc niciodată la vorbire

ci să devină un instrument de tortură

care să pedepsească toate ideile ce-mi țâșnesc

din creier sau din inimă

iar uneori chiar să mă sufoce

mai ales atunci când mi se face dor

deși știu că dorul este doar o invenție

a oamenilor singuri

aflați la distanță de cei iubiți.

Emanuela IGNĂȚOIU-SORA

Debut absolut: „Revista Examene (probabil prin 1998-1999), la care ținea o rubrică Tudor Opriș, unde publica poeme și mai făcea recomandări aspiranților în ale literaturii. Mie mi-a publicat un poem și mi-a recomandat să mă duc la taberele de creație pe care le organiza. Nu m-am dus.”

Volum de debut: Ingluvii, Ed. Charmides, 2014.

Alte volume publicate: Clinamen, Ed. Casa de Pariuri Literare, 2021; Și noi dansam în plase de lumină și ace, Ed. OMG, 2025.

***

În timpul liceului am frecventat cenaclul din Târgoviște condus de Alexandrina Dinu, la care venea și Constantin Virgil Bănescu (Bobiță) – un personaj spectaculos încă de atunci și un adevărat star al literaturii din acei ani. Ba chiar am convins-o pe profesoară să organizeze unele întâlniri și la Pucioasa (unde făceam liceul) și unde eram câteva fete interesate de literatură, care ne întâlneam din când în când să discutăm despre literatură și filosofie. Tot în acei ani, l-am cunoscut pe Mircea Horia Simionescu care se retrăsese în comuna mea natală, Pietroșița, dar n-am îndrăznit să mă duc să îl întreb de literatură sau să îi cer cărți. Lucru pe care acum îl regret.

M-am format mai degrabă din lectură în lectură, prin propriile descoperiri. Îmi aduc aminte, de exemplu, cum am devorat cărțile lui Faulkner, pe care le-am descoperit întâmplător la biblioteca orașului. Abia în 2012-2013, când m-am întors în țară de la studii, m-am reconectat cu literatura română și am început să cunosc scriitori contemporani. Au contat mult cursurile organizate de Revista de povestiri și faptul că mă duceam la evenimente de lansare sau festivaluri. Era o formă de cunoaștere a literaturii vii, care a funcționat foarte bine pentru mine în acea perioadă. Acum traversez mai degrabă o perioadă retractilă, de însingurare.

Am avut norocul să lucrez cu trei edituri și cu oameni extrem de pasionați de literatură. Ce noroc să debutezi în colecția de care se ocupau Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman! Eu am avut o idee destul de clară la fiecare volum, dar mi s-au părut binevenite eventuale sugestii. De exemplu, la cel mai recent volum, Alex Ciorogar mi-a făcut câteva sugestii care mi-au îmbunătățit volumul. Cred că relația scriitor-editor-manuscris e foarte importantă și unul din cele mai faine lucruri atunci când scrii e să lucrezi pe text cu cineva care înțelege literatura.

Încerc să fiu autentică cu mine, cu vocea mea și cu temele/preocupările mele, chiar dacă nu sunt neapărat în trend. Pentru mine adevărul literar e extrem de important și sunt atentă să nu las în texte note/tonuri false pentru că asta ar însemna să nu mai fiu onestă în literatura mea. Prefer să nu mai scriu decât să NU fiu adevărată și reală în literatură.

Doar în măsura în care sunt contaminări/influențe de la orice alte impresii, imagini, întâmplări. Bunăoară, ieri îmi uscam părul cu foehnul și am văzut niște nori care traversau cerul – trebuie să spun că spațiul din fața blocului unde stau e destul de deschis, sunt doar clădiri joase în jur, și asta îmi dă senzația de câmpie, cu acces neîngrădit la nori – care erau durdulii, niște ursuleți care păreau simpatici la prima vedere, dar care erau de fapt cruzi – la nivelul solului lumea se perpelea, era caniculă, și ei păreau niște ființe plictisite care își deplasau umbra doar când aveau chef, fără urmă de empatie – e o imagine pe care am păstrat-o și pe care o voi include poate la un moment dat în vreun text.

Într-o conferință găzduită de Universitatea din Berkeley, Terry Eagleton – cunoscutul critic literar- se referea cu inegalabilul său umor la „scandalosul” obicei al criticilor literari de a fi plătiți pentru a critica personaje inexistente, la fel de eterice ca particulele pe care le vânează fizicienii ce lucrează în teoria cuantică. Problema în România e că prea puțini critici mai sunt plătiți – infrastructura care permitea existența criticii literare – îndeosebi reviste care își plăteau colaboratorii – aproape că a dispărut. Or, lumea în care trăim e fluidă, în mișcare continuă, literatura are din ce în ce mai puțin loc – și e nevoie mai mult ca oricând de critici literari care să aibă timp să citească, să urmărească autorii la fiecare carte nou publicată în raport cu propriul scris și cu întregul ecosistem nu doar național, dar și internațional. Într-o lume ideală am avea un Minister al Culturii care ar plăti criticii să meargă la festivaluri prin țară și prin lume și care să scrie constant despre literatura română.

***

Scrisoare către Sylvia Plath

Sunt aproape de tine în cameră

stau de șase

până nu se trezesc copiii

până soarele nu se revarsă peste acoperișuri

până Ted nu urcă scara cu pantofii pe care

i‑ați luat împreună din Alicante

în acea zi ați găsit un crab pe plajă

și Ted l‑a luat grijuliu în mâini

încă nu murise ‑ și l‑a înapoiat mării

niciodată n‑ai să‑l mai iubești ca atunci

Stau lângă tine, dar nu te țin de mână

ai gesturile calme, ca scrisul

cu care ți‑ai însemnat caietul

ai gesturile calme, în ele se ascunde frenezia

până nu se trezesc copiii

până ce soarele nu mușcă din acoperișuri

Curajul piere în lumina dimineții

odată cu zorile vin facturile, vin responsabilitățile

vine corpul tău care seamănă tot mai mult

cu corpul unui adult, cu corpul mamei tale

e goana ta nu doar împotriva soarelui, e și de ea,

de tine, pui pături, pui scotch, legi bine,

fugi, Sylvia, fugi nu de ei, fugi către tine

fugi către fata de dinainte de scrisul cursiv,

limpezit de șocurile electrice

Tu o cauți pe fata care

într‑o zi oarecare a scris primul poem

Mă prind de case ca o iederă

Îmi plac îmbrățișările

chiar și în nopți de caniculă

chiar și când mâinile tale

sunt reci și neînduplecate

Îmbrățișez casele, nu pe toate, doar pe cele care

ascund o poveste

Femei care și‑au despletit părul încet

Femei care au țipat în fața oglinzii – niciun mușchi

nu le tresare pe chip

Doar mușchiul inimii, cel care păstrează

liniștea și secretele

Femei care s‑au oprit noaptea pe scări

incapabile să înainteze

dacă treci noaptea

prin cartierele deschise ca venele

le vei vedea.

Niciodată toamna n‑a fost mai crudă

niciodată aniversările mai neînsemnate

după 40 mi‑a fost imposibil să le mai număr

calculele sunt prea complicate

petreceri la munte, majoratul din pădure

tortul adus de mama în cratiță, la București

covrigii într‑un tren blocat în zăpadă

Da, uneori ninge și toamna devreme

uneori viscolul macină dealuri și oameni

uneori vârsta nu mai înseamnă nimic

ai atins cu adevărat epoca fluidității lichide

dar nu mașinile au fost, nu AI‑ul,

năruirea a venit altfel de cum decretau

manualele

apocalipsele s‑au întâmplat în ani de zile

nimeni nu a decapitat‑o pe Milo dintr‑o dată

mai întâi te‑au privit în față

ți‑au picurat minciuni în urechi

trebuie să o vezi pe Venus strâmbă, să‑i vezi

țâțele, nepotrivirea

ochelarii nu sunt de cal, ci de creier

ca să dărâmi, trebuie să uiți frumusețea

aș fi vrut ca la ora de caligrafie din clasa I

să ni se predea

lecția despre marea oboseală de mai târziu

despre cum ne va cuprinde

palmele, visurile, sexul

despre cum creierul va fi sufocat

într‑o ceață perenă

și cum în dragoste îți ascunzi tatăl cel mort

despre asta aș fi vrut să învățăm atunci

Ar trebui inventate tehnici literare

pentru nopțile de nesomn, pentru ridicările

mele repetate

datul în nopțile cu lună

pe cea mai tristă uliță din lume – imagini cu

farm houses, baterii de alamă la duș, chiuvete

adânci, pătrate

imagini, alte imagini, instagramul strălucitor,

viața netedă ca o plantă

pe care nicio plată cu ora nu mi‑o va aduce

vreodată

ar trebui inventate tehnici, mișcări ale mâinii,

volute

pentru întoarcerile mele repetate, corpul meu

imitând mișcările melcului

noapte de noapte; să nu te trezească

După 40, nopțile mi‑au devenit sacadate, nu de

la mers în club‑plâns de copii‑sex‑NU

nopțile s‑au frânt ca paiele

mișcările de imitare a melcului, a râmei de

copac, orice – să nu te trezească

și nici asta nu‑mi iese

încă un eșec pe tabla de plută – cea pe care

ar fi trebuit să îmi notez victoriile, bătăile de

fluture admirat în soare

și poate că toată această agitație nocturnă e

doar o formă sofisticată de alint

o chemare a brațului tău care‑mi cuprinde

spatele

(Poeme din Și noi dansam în plase de lumină și ace, Ed. OMG, 2025)

Cătălina MATEI

Debut absolut: Lanul cu sârme întinse, București: ed. Tracus Arte, 2014.

Alt volum publicat: Iubirea pentru morți e cea mai mare, București: editura CDPL, 2022.

***

În clasa a XI-a (parcă) l-am cunoscut pe Răzvan Țupa. Mi-aduc aminte cum m-a dus el la librăria Eminescu și mi-a arătat un raft cu poezie contemporană, să mă familiarizez cu ea (bineînțeles că la vremea aia credeam că scriitorii sunt, cu preponderență, morți). Am început să frecventez Poeticile cotidianului conduse de el, apoi, la facultate, mergeam la atelierul Ninei Vasile. La o reuniune organizată de ea, l-am cunoscut pe Claudiu Komartin și am început să frecventez Clubul de lectură Max Blecher. Fără aceste trei persoane, care mi-au fost mai mult decât profesori într-ale scrisului, aș fi rămas, poate, străină de poezia actuală.

La debut, redactorul meu a fost Cosmin Perța. M-am sfătuit cu el, mi-a dat o direcție, dar și multă libertate pe care nu știu cât de bine am drămuit-o.

Cred că pentru poezie trebuie să ai ochii cât cepele. Să vezi – înapoi, înainte, la stânga, la dreapta și, mai ales, în toate colțurile ascunse vederii. Să te racordezi la lume și să umbli prin toate zonele literaturii cu gura căscată. Să fraternizezi cu obiectele, cu locurile, cu orice soi de existență și nonexistență. Să citești. Să citești. Să citești.

Cred că e important ca orice demers poetic actual să găsească un echilibru între valoarea estetică și cea etică. Mă interesează performance-ul, teoria intersecțională, antispeciistă și nu numai. Pentru mine literatura trebuie să se preocupe de actualitate, de problemele sociale, politice, de gen etc. Nu pot să spun că sunt angajată unei ideologii, dar sunt preocupată.

Cred că instituția criticii și-a pierdut din elanul cu care îi întâmpina pe debutanți. Critica de întâmpinare e făcută cu preponderență de scriitorii per se. Ei recomandă, ei critică, ei se huiduie, ei se ajută.

Desigur că textele care vorbesc despre texte pot suferi de păcatul suprainterpretării sau subinterpretării, dar faptul că există, sub orice formă, faptul că vorbesc despre – ajută să fie scos la lumină debutul cu pricina. Dacă un text e bun, nimeni nu va avea puterea să îl îngroape. Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui poet debutant e să nu fie băgat în seamă. Ar fi bine, chiar dacă e greu – mai ales la început de drum, ca un poet debutant să învețe să se detașeze de propriile texte, să nu fie lovit în aripă de orice critică dezaprobatoare.

***

manifest

nimeni nu mi-a zis c-atunci când o să mă fac mare

o să ocup din ce în ce mai puțin spațiu în viața mea

ce cântărește mai mult: 1 kilogram de fier sau un kilogram de pene?

timpul unui tată sau timpul unei mame?

timpul unui șef sau timpul unui angajat?

nimeni nu mi-a zis c-atunci când o să mă fac mare

o să realizez echitatea e o noțiune abstractă

ce cântărește mai mult: viața unui om sau viața unei scroafe?

viața unui bărbat alb sau viața unei femei negre?

viața unui hetereosexual sau viața unei lesbiene?

nimeni nu mi-a zis c-atunci când o să mă fac mare

pământul o să mai aibă resurse doar pentru câteva zeci de ani

ce cântărește mai mult: o oră de război sau o oră de pace?

viața unui soldat sau viața unui civil?

viața unui rus sau viața unui ucrainean?

viața unui copil din Israel sau viața unui copil din Palestina?

nimeni nu mi-a zis c-atunci când o să mă fac mare

rafturile de self-help vor dubla rafturile suplimentelor alimentare

1073 de titluri într-o singură librărie care-ți spun să manifești

manifest. 7 pași pentru a-ți transforma viața.

darul. 12 lecții pentru a-ți salva viața.

omul devine ceea ce gândește. puterea gândului rostit.

folosește-ți forța gândului pentru a atinge succesul.

începe cu de ce. cum ne inspiră marii lideri astfel încât să trecem la acțiune.

mindset. manifestarea. aliniază-ți scopurile folosind alchimia Universului.

zecile de mii de copii au murit în război fără să apuce să citească secretul

ești nefericit, nu ai manifestat

ești mort, nu ai manifestat

„Omayra Sanchez moare în direct”

Omayra, a erupt vulcanul în orașul tău și ai scăpat.

Omayra, s-a prăbușit casa în care ai trăit 13 ani și ai scăpat.

Omayra, ai stat trei zile cu picioarele prinse în moloz

și cu apa până la brâu și ai așteptat.

Au venit jurnaliști și fotografi și s-au uitat în ochii tăi nefiresc de negri.

Omayra, te-au pozat și au vorbit cu tine.

Erai o știre vie și frumoasă, Omayra.

Moartea a stat lângă tine o zi și încă o zi și încă o zi și nu se îndura să te ia.

Omayra, le-ai privit lipsa de reacție și ai plecat până la urmă cu ea.

Cât să mai aștepți și tu.

Omayra, mă uit la tine și văd că uneori supraviețuirea e degeaba.

Că omul e degeaba. Că speranța e degeaba.

Omayra, dacă erai sus-pusă, veneau la tine pompierii echipați cum trebuie?

Omayra, dacă erai pop star, salvarea te salva?

Omayra Sanchez, azi ai fi avut 53 de ani.

tată, eu am rămas aici să-mi amintesc

stăteam la semafor în dreapta ta

la geam veneau cerșetori și vânzători de ziare

și mă simțeam așa prost că noi eram în mașină și ei nu

măcar nu le-nchideai geamul nu te făceai că plouă

băgai mâna în buzunar și dădeai

și mă simțeam prost că tu aveai bani și ei nu

ziceau Să-ți trăiască fata

poate-ar fi trebuit să-ți spună să trăiești

lângă semaforul ăsta e o florărie

trec pe lângă intersecție

nu mai e nimeni să se plimbe printre mașini pe aici

doar florăreasa de la colț mă întreabă de tine

și eu îi spun de fiecare dată că

tată, voiam să-ți zic că-mi pare rău că mi-era rușine

rușine că m-ai făcut la bătrânețe și toți te credeau bunicu’ meu

rușine că nu citeai cărți, tu erai cu ziarele

rușine că erai din lumea veche și eu mă zbăteam să ies din ea,

tată

acum nu mai ești să te iau așa cum nu mai… ești

îți iau flori în număr par și florăreasa mă întreabă

ce mai face tata

cine nu are ochi nu are moarte

Itemi de asociere

Ilustrează câmpul lexical al morții, completând prima coloană cu un cuvânt/mai multe, la alegere, din a doua coloană:
cadavrul unui… 2) măr; om; vițel;
asasinii… 3) a milioane de hectare de pădure; rușilor; evreilor
măcelăria e… 4) o plantație; o prăvălie; o necesitate
a separa de frați… 5) un copac; un purcel; un emigrant
a spinteca… 6) burta unui copil; burta unui bătrân; burta unui soldat

Unește cele două coloane în funcție de cât te apasă:

moartea unui membru al familiei 1. 100%
moartea unui iubit/unei iubite 2. 0.002%
moartea unui prieten apropiat 3. 93%
moartea unui animal de companie 4. 52%
moartea unui vecin 5. 0.7%
moartea unor compatrioți 6. 18%
o tragedie într-o țară vecină 7. 12%
moartea a mii de morți, pe alt continent 8. 27%
moartea unor animale în război 9. 0.03%
defrișarea pădurilor din America de Sud 10. 98%

Ioana Iuna ȘERBAN

Debut absolut: Zero-Unu, Ed. Brumar, Timișoara, 2014.

Alte volume de autor publicate: Un viitor care se potrivește trecutului, Vellant, București, 2021; Fată întâlnește instituție, Vellant, București, 2024.

***

Am citit singură – nu am făcut parte din vreun cenaclu, nici din vreun grup. Nici acum nu fac. Lucrurile de care am eu nevoie pentru scris: de citit, de răgaz de-a mă gândi, de trăit.

A fost un debut într-un moment fraged și complicat, deci n-a implicat din păcate nimic din toate astea.

Sunt aceiași ca acum presupun doar că acum diferă formula și versatilitatea: să mă poziționez pe dimensiunea potrivită a barocului discurs uman.

Poate conține urme ideologice conjuncturale dar fără o intenție în acest sens.

***

Dracula

Era ca orice bunic despre care mai târziu înțelegi

că în loc să-ți sperie fricile ți le încercuiește de timpuriu: sunt aici și aici

și vor rămâne.

Își desfăcea trusa, scotea machiajele,

își potrivea dinții, își punea caра,

își aștepta rândul pentru showtime (cum facem toți):

Marele Dracula se așeza sub un reflector verde

Am fost la un moment dat ca tine și ca tine le spunea

dar copiii acelor părinți plictisiți au fost atâtea personaje

în viețile anterioare încât nu e nimeni ca ei

partea întunecată a dat faliment iar coșmarurile ți le poți foarte bine

trăi și aici.

După ultima victimă își aprinde o țigară

dă un bobârnac unui păianjen din pluș

decorul mai conține pânze și mumii, cranii din led,

mirese moarte, un castel, mașinile turiștilor în traficul duminical,

automatele de prosecco ale corporațiilor, hârtiile guvernului și guvernul

steagul nostru în via de unde culegeam struguri când eram mici

când ne credeam invincibili.

Marele Dracula trebuie să le parcurgă pe toate pentru a ajunge acasă

la el

la ora la care preoții catolici închid biserica și rabinii sinagoga

el închide casa tenebrelor și pe noi într-o cutiuță de tablă

unde încă așteptăm showtime.

Sângele?

Ceva nerentabil în astă parte a orașului.

Girl meets art institution (II)

Fată întâlnește instituție de artă

dar o și cunoaște – biblic:

prin sudoarea frunții,

pentru că arta e muncă, mai ales muncă.

Cei șapte ani proști de acum un deceniu

au făcut arta să se îndrepte spre religie și risipă

spre pământul tare pe care ea se întinde câteodată fără să simtă energiile

doar un bulgăr de siguranță îi răsare în piept ca o minge

din care nu va ieși niciun pokemon.

Fată care nu mai are unde să se-ntoarcă

pentru cei din orășelul ei

viața ei e-o simulare

judecând după pozele ei de la story, foștii colegi de liceu ar zice

că ea trăiește într-un escape room

adevărul e că niciodată n-a excelat în domeniul realității

când a venit aici și-a imaginat că:

Și-a găsit în sfârșit locul, marele parc de posibilități,

discuții deștepte în care oricine are o voce

petreceri târzii unde poți deveni oricine

oameni cu bani care-ți pot explica realitatea de peste realitate

și de sub realitate

toți acești descendenți ai lui Duchamp zâmbesc prietenos

fetele ca ea pot fi descoperite

și pot face diferența

arta e lumea dar văzută prin tot ce nu numești așa

nu trebuie să numești nicicum nu trebuie să te numești nicicum

ca să reușești.

Mintea ei e un șlagăr din anii ’60 cântat de un domn la costum

într-un videoclip al lui Kanye West

fată care a visat și se simte ușor dezamăgită

instituție de artă care e o instituție ca altele

la finalul programului

doamna de la curățenie trasează cu mopul

desene pe podea

are gesturile sigure și știe ce face

ca-ntr-un dans aducător de ploaie pentru îmblânzirea

pământului sterp.

Lună plină

Din biserica veche din cărămidă neagră

statuia zeității feminine a creștinilor

a fost furată și-a lăsat

un blestem greu asupra căpeteniei tătare –

în biserica veche din cărămidă neagră și-au jurat iubire doi oameni,

două stihii de-acum aproape una,

genul de iubire aproape plagă, ca un scărmănat în disperare,

pe scaunul cu efigia sculptată cuvenit la liturghie așează-te și

preia energia și transform-o într-un gol

undeva oase, apoi plastic și metal și sticlă din clădirile care-ți dau un

gemuleț

al funcției, al anonimității,

apoi radieri,

apoi raderi,

și un alt ciclu început cu un corb croncănind la crepuscul.

Din rezervația de trecut medieval iei suvenir: un ceaun pentru vrăji, un

lanț c-o amuletă,

o tunică cu exactitate desprinsă din tot ce nu e viața ta de-acum. Și

mult alcool.

Și nimeriri la țintă – singurele. Dar copilul tău se uită-n altă parte,

a plecat, momentul a trecut.

În țara asta, bărbații – la o cină, la un pahar de vin roșu –

bărbații perorează.

În țara asta, când stăm la un vin,

o femeie apare în halat de casă oranj și se-așază să asculte muzica

pentru că nu vrea acasă, vrea doar s-asculte muzica

„nebună” e un cuvânt, s-ar putea să-l fi spus unul dintre noi

înainte să urcăm în taxi și să dispărem în găurile negre din care

noaptea e formată.

În camera asta încă descifrăm runele singurătății.

***

2015

Roxana COTRUȘ

Debut absolut: Daddy issues. Disecție, Bistrița, Ed. Charmides, 2015

***

Instruirea în domeniul poeziei a venit natural, fără a avea de fapt conștiința ei. În școala generală am început să scriu despre experiențe personale, însă nu-mi plăcea ideea de jurnal convențional, mi se părea desuet să îmi expun experiențele nefiltrat, așa că am început să învălui evenimente personale în ambiguități. În orice caz, nu semăna cu poezia pe care o studiam la școală. Apoi, mult mai târziu, prin facultate, am început să citesc poezia generațiilor ’70 și ʼ80 – Angela Marinescu, Mircea Dinescu, Ion Mureșan, Mariana Marin, Alexandru Mușina etc., au urmat douămiiștii – Radu Vancu, Dan Coman, Ștefan Manasia etc.

Contribuția cea mai importantă la relația mea cu poezia a avut-o domnul profesor Al. Cistelecan, care la primul curs de Literatura română după 1945 ne-a adus Dimineață marină de Nichita Stănescu, cerându-ne o interpretare scrisă. La următorul curs, deloc încântat, cu un amestec de ironie și – îmi permit să spun – oroare estetică, ne-a mărturisit că n-a mai întâlnit de multă vreme un asemenea abuz de figuri de stil, reflex moștenit de pe băncile școlii. Acela a fost momentul care a declanșat o apropiere de poezie, pentru că ceea ce mă ținuse la o oarecare distanță de ea fusese ariditatea comentariilor din cărțile de pregătire pentru examenele de capacitate și bacalaureat. Mi-a mai luat câțiva ani după aceasta până mi-am făcut curaj să îi trimit câteva poeme, aveam o teamă cumplită de ridicol – și, dacă e să fiu sinceră, încă nu mi-a trecut. Apoi am trimis textele altor poeți, prozatori și Andreei Pop, în orice caz, nu familiei sau celor foarte apropiați. J

Editarea cărții nu a presupus multă dezbatere, manuscrisul a fost trimis într-o formă relativ publicabilă.

Nu știu dacă am un crez artistic asumat, ce pot spune e că mizez pe autenticitate, fără prea multe artificii stilistice. Cred într-o artă care nu vindecă în sens convențional, ci provoacă, zguduie fără a face prea mult zgomot.

Poezia este forma de artă care mișcă ceva în tine atunci când o citești, pe care o simți fizic în stomac, îți provoacă fiori, iar când o face e pentru că e conectată la tine, la contextul tău social și istoric, la ce-ți este familiar și poți experimenta.

Așadar, în sens larg, da, ceea ce scriu poartă consecințele moștenirii extraliterare. Până la urmă, poezia este o sinteză între sensibil și inteligibil, iar între cele două dimensiuni e tangibilul, viața de zi cu zi, un tot în care sunt angrenați factori sociali și politici și, indiferent de cât de personală e experiența redată în poezie, ea surprinde aspecte din mediul înconjurător.

Nu pot spune că am avut experiențe neplăcute, adevărul e că, recunosc, nici nu mi-am făcut un obicei din a colecționa cronicile de întâmpinare sau recenziile la volumul meu, e foarte posibil să nu le fi citit pe toate, să fie teama de ridicol de care vorbeam mai sus? De cele mai multe ori, critica a surprins subtilitățile textului, dar aici încape loc pentru o discuție mai amplă. Scrii textul, îi dai drumul, ai niște intenții mai mult sau mai puțin clare, însă e posibil ca uneori intențiile să nu fie receptate cum ți-ai fi dorit, iar aici, dacă e să vorbim de vreo culpă, aceasta poate fi împărțită. Roland Barthes spunea că, odată trimis în ,,eter”, textul își câștigă autonomia, autorul dispare, iar generator de sensuri devine cititorul, cu experiența sa, cu gama lui de valori și principii. O fi corect, n-o fi corect…?

Acum îmi amintesc de o singură recenzie în care s-a cam rătăcit sensul. Nu se cuvine să spun despre ce recenzie e vorba, nici măcar nu era una negativă, atât că am avut impresia că jumătate din text vorbea despre o carte pe care nu o scrisesem eu. Să spunem că a fost mai degrabă o lectură paralelă decât una greșită.

***

Autoportret în derapare

N-am crezut nicicând

– în ochii ăștia de vulpe care anulează optica

– în gura asta de ied

– în mâinile astea ce tremură

numai la gândul că

poate

la un moment dat

acest cap va exploda

și-i va da frâu liber

pieptului

și-atunci

mi-e teamă

că

picioarele mele

ca labele rațelor

în primele minute

după sacrificare

vor da înapoi.

Volumetrii familiale

Mama este mare

Bărbatul meu este mare

eu sunt mică.

Când gerul a-nceput

să taie

au pârâit o țeastă și-un torace

din care țâșnesc neîntrerupt

două lumi

cu aceeași intensitate

una cu maxilare mai puternice decât cealaltă.

Dar

mama n-a fost mereu mare

mama avea o mamă

și când

apare mama cu mama ei

se deschid și se-nchid lumi

nesfârșite

până ce ne pierdem cu toții urma.

Inima mamei este din titan

pieptul ei emană căldură.

Bărbatul de lângă mine

are un creier tare

rareori tulbure

are gesturi controlate

și-o inimă care se-nmoaie

când mă uit la el.

mă-ntind să-i mângâi

creștetul

și devin adult.

Monografia unei familii

Pereții acestei locuințe sugrumă zeci de fotografii de familie.

Într-una, o doamnă își lasă gustul de metilin într-o înghețată linsă din toate părțile

sub limba ei moare ceva la fiecare cuvânt închipuit

Într-alta, un copil e încor(n)orat. În-co-ro-nat. FB. Foar-te bi-ne!

O cină în familie; aici se împart destine luate cu polonicul

din oala doamnei, a marii doamne,

și acolo, în fiertura tuturor,

se-ntâlnesc guri convexe și concave

priviri opace

iar deasupra

un soare orbitor

din care curge lapte acru.

La grădina zoologică.

Toate animalele-n cuștile aparținătoare. Tigrii și leii înspăimântă. Puls mărit. Capete zăpăcite.

sunt aleși doi iepurași drăgălași într-o cușcă.

O doamnă, domni/ sexe diferite (puls relaxat. Capete limpezi)

+ un copil premiant

bucuroși, își schimonosesc gurile-n obiectiv

pradă nouă. Poză nouă. Ipostază nouă.

Ochii și frica se dilată, pieptul (copilului) se contractă.

Festivitatea de premiere.

O copilă râde tâmp,

mâna stângă-i strunește dreapta

pe-o masă plană, de pe care începe radierea geometriei în spațiu

lentila stângă reflectă un tată. dreapta – o mamă

iar în spatele tuturor

un zâmbet rutinat la finalul fiecărui an.

O doamnă, o copilă din sorginte de doamnă

se sufocă în aburii unei cucte clocotinde.

Ana DONȚU

Debut absolut: Cadrul 25, București: Casa de Editură Max Blecher, 2015.

Alt volum de autor publicat: Varșava, București: Editura Nemira, 2019.

***

Parcursul meu către poezie a început dintr-o nevoie de a găsi un limbaj nou, o modalitate de a nota ceea ce nu putea fi spus direct. Poezia mi-a oferit exact acest tip de limbaj: unul care spune doar cât trebuie și lasă restul să transpară.

Am perceput poezia ca un tip special de comunicare, care mizează pe inteligența afectivă și pe capacitatea creierului de a completa golurile. Există un mecanism cunoscut în neuroștiințe ca legea închiderii din Gestalt, care spune că mintea umană tinde să reconstruiască forme întregi din fragmente incomplete. De exemplu, dacă desenezi doar câteva linii dintr-o casă, creierul va percepe totuși casa în ansamblul ei. La fel, poezia – prin elipse, sugestii, discontinuități – lasă spații goale pe care cititorul le umple, fiecare cu experiența lui. Acesta a fost farmecul și puterea pe care am simțit-o în poezie încă de la început.

Ca să ancorez toate acestea într-o experiență concretă: singurul lucru pe care l-am scris constant a fost jurnalul. Poezia a venit apoi ca o extensie firească, ca un jurnal scris într-o limbă nouă. Am citit mult, căutând mai ales poezie contemporană, texte care experimentau cu limbajul, cu forma, cu gândirea poetică în sine. Această explorare m-a făcut nu doar să descopăr sensibilități noi, ci și să-mi redefinesc propria perspectivă asupra lumii.

Cenaclurile au jucat, fără îndoială, un rol esențial. La început am mers la cenaclul lui Dumitru Crudu, ca simplu ascultător atras de curiozitatea de a vedea ce și cum scriu cei de azi. Mai târziu, la Sibiu, împreună cu câțiva colegi de la Litere și cu Radu Vancu, am format cenaclul „Zona Nouă”. Întâlnirile săptămânale de acolo au fost decisive. Ne citeam unii altora textele, le discutam, mereu în căutarea unei variante mai bune de a spune ceva. Cultura și intuiția mentorului nostru ne-a ajutat mult – nu doar prin discuțiile și recomandările de lectură, ci mai ales prin pasiunea cu care ne provoca să mergem mai departe, să riscăm mai mult.

Pentru un debutant, e important ca interacțiunea cu editorul să nu se limiteze la predarea și tipărirea unui manuscris. E o experiență care poate defini încrederea pe care o capeți – sau nu – în vocea ta.

Eu am avut șansa de a lucra cu Claudiu Komartin, care, din punctul meu de vedere, este unul dintre cei mai implicați și mai intuitivi editori când vine vorba de poezie contemporană. Nu a fost vorba despre „negociere” în sensul strict al cuvântului – pentru că am avut încredere deplină în intuițiile lui de editor și în felul în care citește textul din interior –, ci mai curând despre o formă de acompaniere atentă, un parcurs în care fiecare observație venită din partea lui a fost pentru mine o ocazie de a regândi, așeza sau rescrie anumite texte. M-a ajutat să văd mai limpede care sunt direcțiile coerente din volum, unde textul funcționează și unde e nevoie de mai multă rigoare sau de o tăietură curajoasă.

Nu doar pentru debutanți, dar mai ales pentru ei, e esențial să existe cineva care nu doar că te citește cu empatie, dar care are și experiența de a înțelege ce poate deveni cartea. Cred că tocmai această disponibilitate de a însoți textul fără a-i impune o formă străină face diferența între o simplă editare și un act de mentorat literar.

Există câteva repere care s-au conturat în timp și care rămân deschise, permeabile. Caut un limbaj care să nu exprime ceea ce deja știu, ci care să mă ducă spre lucruri pe care nu le pot accesa altfel.

Poate că unul dintre termenii care ar putea defini cel mai bine direcția mea este poezia ca formă de cunoaștere. Ca o atenție îndreptată spre ceea ce ne scapă.

Cred și într-o formă de limpezime ambiguă – adică o poezie care nu oferă soluții imediate, ca tot ceea ce lucrează cu spiritul și inteligența umană. E nevoie, pentru mine, de o tensiune continuă între ceea ce pot spune și ceea ce rămâne imposibil de formulat.

Și poate ultimul lucru: poezia, ca intimitate lucidă. O apropiere de ceva foarte interior, dar fără ornament, fără dramatism.

Scrisul nu are, pentru mine, o miză de genul acesta. Mai degrabă, funcționează ca o explorare a „zonei negre” din personalitatea mea – un gest de introspecție radicală. Există o diagramă celebră în psihologie, cunoscută sub numele de fereastra Johari, care împarte conștiința de sine în patru zone: ceea ce știu atât eu, cât și ceilalți despre mine; ceea ce știu doar eu; ceea ce știu ceilalți, dar mie îmi scapă; și, în cele din urmă, o zonă complet opacă – lucrurile pe care nu le știe nimeni, nici eu, nici ceilalți. Acea „zonă neagră” este, pentru mine, spațiul cel mai fertil pentru poezie.

Scrisul nu e doar un mod de a spune ceea ce știi, ci un instrument de acces către ceea ce încă nu știi. De multe ori, scriind, ajung în locuri pe care nu mi le-am propus. Prin urmare, dacă există o influență mai largă asupra poeziei mele, ea nu vine dinspre o ideologie anume, ci dintr-o nevoie constantă de a înțelege ce e sub suprafață.

Am simțit că uneori critica surprinde ceva esențial, alteori pare că operează mai degrabă cu proiecții decât cu lecturi reale. Ceea ce e cumva firesc. Așteptarea ca cineva „să te înțeleagă” perfect e tot un fel de mit romantic. Lectura este o întâlnire care nu e tot timpul completă, nici previzibilă.

Iar când cineva sesizează o nuanță pe care nu o conștientizasem, acolo devine interesant: critica poate să deschidă un spațiu de dialog autentic.

Desigur, la debut, orice reacție are o greutate mai mare – și poate să încurajeze sau să inhibe. La mine, a funcționat mai mult ca o formă de exteriorizare a unui proces deja încheiat. Și, în mod real, am rezonat cu multe dintre reacțiile la volumul meu de poezie.

***

Vopsea neagră pentru lotuși albi

cel mai potrivit să înnebunești

este atunci când te trezești la amiază după un somn lung și

te gândești să-ți rulezi o țigară

sau după ce vorbești cu o fată simplă și

te cerți cu toată lumea și nu te mai duci

să-ți vezi fiica din Macedonia

cel mai potrivit să înnebunești

e după ce descoperi că fata nu e deloc simplă,

doarme pe flori de lotus și ți se strecoară în somn

atunci când lași lumina aprinsă

la drept vorbind, orice moment e unul potrivit să înnebunești

pentru că te trezești în fiecare zi la amiază

și adormi tot timpul cu lumina aprinsă

și radioul pornit

și nici nu fumezi vreodată țigări rulate

pentru că ești prea leneș

cel mai potrivit să înnebunești

e după ce te-ai legănat o vară întreagă în hamac

și ai aprins lumânări pentru actrița moartă din Macedonia

căreia i-ai făcut mai demult un copil

cel mai potrivit e să te așezi undeva pe jos

cu o cafea fără lapte și mult zahăr și să înnebunești

în timp ce-ți rulezi țigara.

sunt lucrul ce umblă în întuneric

sunt molima ce bântuie întru amiază

strecoară-te odată cu umbrele nopții

să vezi pletele astea răsfirate pe toată bolta

și colții sfârtecând albastrul cerului

nu știu să fac cuiva pe plac, nici să refuz delicat

nu mă gândesc decât la ceea ce simt eu – frigul din oase

și pulsul din tâmplă

(apoi o bilă de foc rostogolindu-se brusc pe coloană)

nu știu să iau de aripi un fluture fără să i le frâng

nu-ți voi scrie texte frumoase

voi veni la tine

ca o lighioană neprimită pe Arcă

să hăpăi ce-a mai rămas

ai asculta muzică pe sub apă cu mine?

mai bine rămâi

acolo unde ești

cu dioptriile

blazarea

și frica ta de razele X

tu n-o să intri cu mine

în vârtejul

care te poartă la început

în cercuri largi

și lente

apoi te împinge tot mai grăbit

în gaura de scurgere

ai sta cu mine

într-un tub de RMN?

așa se pășește peste linie

s-a murit s-a ucis

s-a făcut sex în numele dragostei

dar dragostea se înecase în cada

din care tocmai au ieșit bărbatul de 32

și femeia despre care nu se știe nimic

râd pentru că nu au aflat încă

de mortul care plutește alături

cu fața lividă spre tavan

doar urmăresc nedumeriți cum umbrele lor

se alungesc prea mult peste margini

și râsetele se sparg cu un pocnet

pe podeaua udă

Aura MARU

Debut absolut: „Publicasem versuri (juvenilia) în mai multe reviste din Republica Moldova, începând de prin anul 2000, sub un alt nume.”

Volum de debut: Du-te free, Chișinău: Editura Cartier, 2015.

***

Fiind născută într-un sat din Republica Moldova, încă de mică descoperisem în mine, declamând din versurile lui Grigore Vieru bunăoară, o sensibilitate lirică pastorală (probabil destul de răspândită la noi). Gândindu-mă la traiectoria zigzagată ce a urmat, și care a făcut din acea sensibilitate ceva cel puțin publicabil, îmi dau seama că am întâlnit de-a lungul timpului mulți poeți și mentori culți, fascinanți. Unii, precum prozatorul Ion Iachim, mi-au împrăștiat îndoielile precoce („Este ceva aici! Continuă.”). Alții, cum e Eugenia Bulat, care fondase la mijlocul anilor ʼ90 revista pentru tineri Clipa (Siderală), mi-au arătat cât de mari pot fi mizele scrisului și, mai ales, ale lecturii. Aici, la Clipa, veneau adolescenți care citeau din Nietzsche în pauza dintre ore, și aici se întâmpla un cenaclu (Iulia Hasdeu) la care veneau drept oaspeți scriitori și intelectuali importanți din RM. Mi se părea neverosimil să poți vorbi de la egal la egal cu ei. Aici l-am cunoscut pe Emilian Galaicu-Păun, care mi-a devenit la rândul lui mentor și, apoi, editor. Prima carte pe care mi-a dat-o cu împrumut și care a produs o mică revoluție estetică în scrisul meu a fost, cred, antologia de poezie americană a lui Mircea Ivănescu. A urmat un an la București, unde am citit mai multă poezie contemporană în sălile BCU și am ascultat uneori poezie vie la clubul de lectură Institutul Blecher. Apoi, am plecat la Berlin și, mai târziu, la Berkeley în SUA—un parcurs academic la care mă gândeam, inițial cel puțin, ca la o oportunitate să citesc pe îndelete, din literatură, filozofie și istoria artei, ca să pot scrie poezie mai bună. Din această cotitură sau îndoitură intelectuală și lingvistică s-a născut volumul de debut, oarecum hibrid („Du-te free”)

Scrisesem versuri de diversă factură și calitate între 2010-2015, în română și în engleză (ultimele le-am auto-tradus pe parcurs). Am început să le concentrez într-un singur volum în 2014, cred. Manuscrisul avea o structură cam ciudată, non-liniară: îmi imaginam secțiunile volumului ca pe o hartă, repetând, cumva, traiectoria pe care o și parcursesem. Emilian Galaicu-Păun e un editor energic, cu o voce distinctă, dar până la urmă echilibrat. Țin minte că, în afară de lucrul asupra textelor propriu-zise, am discutat diferite soluții pentru dilema aceasta structurală.

Un fapt amuzant e că la vremea debutului aș fi declarat cu mai mare încredere care ar fi crezul meu artistic și care sunt termenii lui cheie. Acum, la zece ani distanță, și datorită experienței scrisului academic, știu că o astfel de claritate și simplitate (în sens bun) se câștigă în timp, mult mai târziu. Sunt însă subiecte sau întrebări-cheie care m-au preocupat de-a lungul timpului. Aceste întrebări au migrat din poezia mea în cercetarea academică și vice-versa. M-au interesat problema spațiului în literatură și, mai ales, optica: multă vreme, ghidată de niște experiențe… oftalmologice personale, m-am gândit la vederea dublă ca la un echivalent al structurii metaforei. Am redescoperit vederea dublă însăși ca metaforă în literatura scriitorilor imigranți din SUA. Țin la problema abstracției, detașării de concret: uneori poate fi singura evadare dintr-un context vitreg (am scris, de exemplu, despre doi poeți foarte diferiți, Brodskii și Ashbery, în acest sens). M-am convins că și spațiul geografic (cu toate ramificațiile lui culturale și socio-economice) poate determina stilul și universul interior al scrisului: cred că poemele din Du-te free își schimbă cadența în funcție de locul unde au fost scrise. În fine, poate cel mai important motor al scrisului meu este felul în care gândirea rațională/ conceptuală este (și nu este) parte din poezie.

Teoriile de stânga, fie și în expresia lor mai filozofică precum e Școala de la Frankfurt, au o reputație proastă în mediul românesc—din vădite motive istorice, bineînțeles. Dar există o idee indispensabilă pe care am deprins-o fiind doctorandă la Berkeley: anume că a nega influența unui fond ideologic, sau măcar a unui fundal cultural și social care ne influențează produsele artistice, e cel puțin naiv. Înțelegerea asta în sine nu te obligă la nicio ideologie anume. Adică, fondul nu trebuie să își găsească neapărat expresia directă în poezie (un subiect mult dezbătut în mediul american). Există probleme identitare, legate de etnie și limbă în Republica Moldova, care și-au găsit în mod firesc locul în volumul de debut (e un reflex al nostru anti-colonial, și nu o bravadă naționalistă, cel puțin așa speram că se citește); apoi, Basarabia ca o periferie culturală… Plecând din mediul românesc, și ca să înțeleg mai bine propria-mi identitate, m-a fascinat problema emigrației. Apoi, am scris despre paradoxul însuși al ciocnirii ideologiilor în spațiul nostru: cum se poate, mă întrebam, ca bunicii mei să fie unul comunist, altul prizonier în Gulag?! Nu în ultimul rând, mi se pare interesant că o tradiție literară prepoderent confesiv-subiectivă predomină în scrisul românesc. Am revenit la ea și eu însămi de multe ori, chiar dacă am încercat să scriu și altfel. Poate e o problemă care depășește chiar cadrul ideologiei, sau poate e o falsă problemă, dar e ceva la care mă gândesc.

Aș vrea să zic, pe post și de încheiere, că atenția acordată debutanților la noi—deseori tineri sub 20-25 de ani—mi se pare ceva miraculos acum, întorcându-mă din mediul literar-academic american. Or, într-o piață mult mai vastă și care are diverse exigențe interne, mulți poeți își publică debutul la 40 de ani sau chiar mai târziu, iar critica de întâmpinare e un lux, mai cu seamă la debut. Sunt, deci, o norocoasă, pentru că am avut parte de câteva cronici generoase, pentru care sunt îndoit recunoscătoare acum: de la Șerban Axinte la Maria Pilchin, de la Andreea Pop la Mircea V. Ciobanu. M-au emoționat cronicile unor cititori mai aproape de vârsta mea: Alexandra Turcu, Maria Fărâmă, Loredana Molea. E un gen critic bazat deseori pe o parafrazare aproape-ea-însăși-lirică a volumului: în acest sens, e un exercițiu de empatie. Recunosc că aș fi fost mai pesimistă dacă cineva mi-ar fi „desființat” debutul. Dar chiar și evaluările mai polemice de pe Goodreads m-au surprins plăcut sau cel puțin m-au amuzat. Odată publicat volumul, trebuie să recunosc că cronicile servesc mai mult drept validare și reevaluare internă, care nu se traduce imediat sau direct în următorul volum—dar care poate avea rezonanțe pe termen lung.

***

Papion

Vara în care

am văzut prima dată

un poet în carne și oase,

purtam pantofiori roșii

de lac, „cu papion.”

Într-o casă mare,

locuia o femeie împodobită

cu gesturi, și privind-o

din altă odaie

ghiceam în aer

un fel de a-ți purta ființa,

o înscenare a prezenței,

cuvinte care nu se îndoiau.

Tot atunci am aflat

că era doar hârtie

dedesubtul lacului roșu

și am plâns.

O, papion—

reparat la miezul nopții

cu super glue

sau o clamă!

Ce văzuseră, ce înțelegeau

acele vârfuri roșii ascuțite?

California (sonet)

Îmi amintesc cerul deschis vraiște, foarte înalt,

cu nori rari ca orezul, și omul care își urla

soarta în metroul pulsând spre malul celălalt.

Apoi a devenit un refren: spațiul se tot lărgea,

dispărând ca o fereastră din care sari. Oceanul

îl știam acolo, vuind sub poduri de tinichea,

cu foci grase și pescăruși care nu zboară de mult.

Al cui e orașul acesta din care rupem un sens,

să-l păzim în flori tropicale și arme de lut?

La încheietura autostrăzii, în colibe din plastic dens,

muribunzii își flutură brațele spre mașina

de o frumusețe strălucitoare, care “nu face sens”.

Ei țin pe umeri cântarul nebuniei, soră cu libertatea,

frate cu sclavul visându-se odată altundeva.

Octombrie

lui Atti

Rupt, apăsat, îndesat, pliat—

ai întors pescărușul apei.

Înota singur

ca o jucărie de cauciuc

printre păsări.

Viu peste o săptămână,

viu peste două,

cu penele și ciocul înnegrite.

Neîncrezătoare, am fluturat

ca un steag

cearșaful în care-l prinseseși.

Am deschis cutia de pantofi

în care dormise.

Am studiat culoarea petelor,

apoi am închis-o.

Aș fi vrut să nu mă mai mișc,

pentru că nemișcarea e felul meu

de cunoaștere. Tu ca o maree

apari și dispari.

Pescărușul nu mai e,

am zis, nu e

mai mult decât

octombrie.

Ține aceste lucruri, ai zis.

Eu voi merge.

Așteaptă la țărm.

Emilian PAL

Debut absolut: Fortral, editura Tracus Arte, București, 2015, manuscris câștigător al primei ediții a concursului național de poezie „Traian T. Coșovei”; nominalizat la Premiul Național Mihai Eminescu Opus Primum 2016 și premiul pentru debut al USR 2016.

Alte volume publicate: Dumnezeu ne iubește în Braille, publicat de asociația Cetatea Nouă Roman, 2016, ediție bibliofilă; Tot ce atingeam se prefăcea în oameni, editura Tracus Arte 2017; Kurva rumunski go home, editura Tracus Arte 2021; Abstinență senină, editura Tracus Arte, 2023.

***

Dacă aș privi poezia ca pe un domeniu de activitate din care trebuie să îți câștigi existența, aș spune că, până la debut, procesul de instruire a constat într-o continuă calificare pe cont propriu la locul de muncă. În afară de lecturile personale și îndrumările profesorilor din școala generală și din liceu, nu am avut prea multe contacte cu mediile literare. La sfârșitul anilor ʼ90 și începutul anilor 2000 mediile literare se rezumau la reviste print și scrisorile cu texte pe care le expediam, așteptând febril următorul număr să văd dacă am primit vreun răspuns. Uneori mă regăseam la rubrica Poșta redacției, cu același invariabil răspuns: „Există potențial, dar trebuie multă lectură”. Și mă puneam pe citit. După terminarea liceului m-am apucat de trăit viețile altora și am renunțat complet la scris. În 2002 m-am angajat ca reporter la un cotidian local; era încă perioada de glorie a ziarelor print și a presei ca a patra putere în stat. Inevitabil, a venit și descătușarea prin scris: în 2004 am fost trimis la secția de Psihiatrie a spitalului să fac un reportaj despre înființarea grupului Alcoolicilor Anonimi, iar acolo am dat peste tatăl meu despre care nu mai știam nimic de mai bine de 10 ani. Cred că acela a fost momentul declicului, pentru că imediat după ce m-am întors în redacție, în loc să scriu reportajul pentru ziar, mi-am revărsat în scris toată ura și perplexitatea. La început scriam pe blogul meu, fără prea mari pretenții de la mine. Odată cu dezvoltarea internetului și social-media, în peisajul anilor 2002-2008 a avut loc o adevărată explozie de site-uri literare care ofereau un mediu mai mult sau mai puțin profesionist de dezvoltare și cizelare artistică. Practic, „instruirea” mea a gravitat în jurul acestor medii online, pentru că în orășelul meu patriarhal de provincie cenaclurile erau aproape inexistente, iar lansările de carte – și acelea rare – erau oarecum inaccesibile publicului larg.

Ca să fiu sincer, fiind vorba de un manuscris câștigător al unui concurs, credeam că rolul meu s-a încheiat odată cu predarea manuscrisului. Am câștigat, am confirmat că toate erau foarte bune, deci nu vedeam sensul lucrului pe text. Nu aveam nici cea mai mică idee ce implică procesul de editare. Am avut, însă, norocul ca redactorul debutului meu să fie Teodor Dună. După o primă lectură a manuscrisului, mi-a zis: încearcă să reduci numărul titlurilor „englezite”. Apoi, au urmat trei sau patru sesiuni de lucru pe texte; nu erau modificări de fond, doar tăieturi fine și cizelări pentru care îmi cerea tot timpul acordul. Am discutat chiar și titlul volumului, pentru că eu aveam trei sau patru variante care mi se păreau „rupere”, dar niciuna nu surprindea cu adevărat esența întregului manuscris. Privind în urmă, Teodor Dună și-a depășit cu mult atribuțiile de redactor; în fond el nu mă cunoștea iar eu, cu toată rușinea, recunosc faptul că abia atunci am auzit de el. După ce am citit ce a scris până la momentul respectiv, am înțeles importanța fiecărui gest, fiecărei propuneri; mi-a lăsat libertatea să aleg inclusiv fotografia de copertă; eram în perioada în care – ca să spun așa – ca cititor dormeam cu „Santinela de lut” sub pernă și s-a străduit să-l aducă pe Cosmin Perța pe coperta patru. Iar dacă pun la socoteală faptul că debutul meu s-a întâmplat relativ târziu – la 35 de ani –, cred că procesul de editare pentru mine a fost, de fapt, un proces de chimioterapie literară.

Pentru mine, limbajul poetic e făcut din lucruri nespuse la timpul lor. Ca atunci când, după ce ai vorbit în public, rememorezi ce ai spus, îți dai seama că puteai să o faci altfel și mult mai bine, apoi începi să vorbești de unul singur. Așa am crezut atunci, așa cred și acum: pentru mine scrisul e un fel de a vorbi singur. Chiar dacă nimeni nu te mai ascultă, e important să vorbești chiar dacă îți ești unic ascultător, pentru că tot ceea ce nu se spune la timpul său crește în tine molcom până-ntr-o zi când îți sfâșie măruntaiele ca un taur care străpunge toreadorul neatent în „ole”-urile mulțimii care crede că totul face parte din număr.

Înainte de a debuta în volum tipărit îmi spuneam, cu emfaza caracteristică celor care cred că a tipări o carte reprezintă confirmarea că ești scriitor, că exist ca să scriu. După debut, am început să-mi spun, asumându-mi condiția de autor dar nu de scriitor, că acum scriu ca să dau și altora de știre că exist. Deși demersul poetic mi-l defineam ca pe un fel de plâns al morților pe care nu-i plânge nimeni, morți trecuți la rubrica blitz în ziar, consideram că poezia e mai presus de orice suport ideologic. Credeam că poezia implicată, militantă, presupune aderarea la o ideologie și înregimentarea într-un curent, într-o bulă care limitează orizontul poetic și duce la o iarnă atomică din punct de vedere artistic. Cu timpul, am învățat să accept că poezia are și o latură formatoare, socială (similară campaniilor de presă pe care le ințiam pentru conștientizarea cititorilor cu privire la anumite tendințe sau subiecte), care nu poate fi negată, astfel că am început să-mi asum în demersul poetic sinceritatea unor preocupări extraliterare personale, cum ar fi aceea de simplu manipulant de bandă în fabrici de conserve și mezeluri din Olanda sau procesul de vindecare a unor dependențe.

Raportându-mă strict la experiența mea de la momentul debutului, trebuie să recunosc faptul că a fost intimidant, dar și util. Personal, am avut norocul unei critici de întâmpinare oneste și relevante, care nu s-a lăsat sedusă de o apariție meteorică, ci a știut să puncteze zonele nevralgice în special cele legate de tehnica literară și dorința de epatare specifică, într-o oarecare măsură, la orice debutant. Din punctul meu de vedere critica literară orientată spre autorul debutant și mai puțin spre „greutatea” criticului, eliberată de politică literară și negocieri editoriale, știe să asigure doza corectă de stimulare a tânărului creator, dar și de inhibare, domesticire a egoului artistic.

***

(texte nepublicate în volum)

grup statuar

domnul Ilie

într-o zi domnul Ilie s-a hotărât s-o termine cu boșcăiala de la trăscăul

făcut pe genunchi cu metilic furat de la Zahăr dăduse-n ducă-se pe pustii

sub unghii îi crescuseră niște bulbi enervanți îi făceau greață când ducea paharul la gură

doctorii de la Municipal i-au zis că-s degete hipocratice tovarășii de pahar îl strigau hipocritul

nu-i păsa credea cu tărie că-i boală nobilă citise pe undeva că Hipocrate a vorbit despre ea primul și Hipocrate la vremea lui fusese un nobil ceva oricum om cu stare

trei zile a stat chircit ca mielul abia fătat nevasta se uita speriată în stânga și-n dreapta

schimba comprese mânca pe sponci cum capra de munte-și mănâncă placenta de teama zăganilor

când a tăcut vâjul din el au început să i se întâmple și lucruri bune

s-a mirat prima oară apoi l-au cuprins groaza și remușcarea

la cât rău a făcut i se părea că nu merită puținul bine în sinea lui își zicea

că după starea de bine mai mult ca sigur ceva rău o să vină

când binele s-a făcut și mai bine a început să se creadă om bun

tot repeta că l-a creat Dumnezeu și că Dumnezeu își iubește creația

oricum ar fi că tot n-a băut cinci zile legate i se părea c-ar fi timpul

să se întâmple minuni oleacă mai mari nu doar bine mărunt

să nu-l mai doară ficatul nevasta să-l iubească la loc degetele să fie normale

să plouă cu locuri de muncă decente vecinii să uite de câte ori

și-a borât mațele pe casa scării dar el n-a vrut să pună bani pentru o mână de var

ar fi rămas fără viteza de dimineață

după opt zile de așteptat tot repeta că Dumnezeu nu există

e o înșelăciune a popilor și nevestelor a ieșit amărât din gheretă

când s-a terminat schimbul de noapte de la stația de asfalt

opt kilometri pe jos până-n oraș a luat-o nălucă prin sat

din poartă în poartă mirosul de boască îi juca mintea pe degete

începuse gâtul să-i ardă cum arde focul întărâtat de grăsimea

ce picură din slănină tot restul zilei i-a sunat telefonul o fi fost vreo minune din cele care țin câte trei zile pentru că trebuie să ajungă la toți sau doar nevasta care-l iertase

l-au găsit pelerinii care veneau de la mănăstiri

între șinele de cale ferată alături un bidonaș pe jumate cu tulburel

și din țeasta crăpată o dâră subțire ca o placentă pe care se bat zăganii

doamna Camica

la ora cinci doamna Camica a deschis ochii buimacă a dat grăbită cu mâna prin pat

nu era nimeni pe locul de la perete a oftat mai întâi cu rușine apoi ușurată

se întâlnise cu un iubit din liceu făceau dragoste într-un refugiu pe Curmătura

îi repeta numele și-i tot zicea să intre adânc mai adânc mai adânc

nu mai știa dacă-a fost vis ori aievea dacă a auzit cineva ce bolborosește în somn

firicelul de sânge-nchegat de sub nas a trezit-o de-a binelea de draci că naționala

scosese acasă doar un egal și că i-a vărsat pe ascuns muscățelu-n veceu

omuʼ a dat în ea ca smintitul ba cu telecomanda ba cu odorizantul de cameră

nu s-a lăsat până n-a coborât în fugă la doamna Lilica și-a luat pe caiet două sticle de busuioacă

a curățat ibricul de zaț a pus la fiert trei cârnați populari și trei ouă

a umplut bidonul cu apă s-a strecurat în sufragerie cum se strecoară zerul

prin ciur duhoarea de vin bășini și șosete i-a întors cafeaua în gură

omuʼ dormea îmbrăcat sub cap un pet de polar doamna Camica și-a ținut respirația

când omul a tușit înecat l-a privit o secundă cu ură apoi una cu milă

a tot sperat că se lasă a plătit liturghii de-ndreptare părintele paroh încerca s-o aline

doamna Camica asta ți-e crucea nu poți fugi când ți-e greu oare ce-am fi ajuns dacă ar fi fugit

și Cristos în crucea mă-tii bețiv ordinar de nu te-ar strânge odată Cristos că m-ai lăsat fără zile

a tras în fugă pe dânsa o rochie lăbărțată a ieșit pe furiș cum ieși dintr-o casă străină

în stație la doi pași angajatele noi ciripeau a venit caramica a venit caramica

își luase liber o săptămână să stea cu băiatul la terapia de grup se internase de unul singur

la recuperare alcoolici trăgea speranță că măcar el

căldura din hală a simțit-o în piept ca bocancul omului în ovare mașina de surfilat ciripea

a venit caramica a venit caramica toate erau bune la locul lor pe scaunul jerpelit și-a suflecat

mânecile a privit drăgăstoasă vena umflată nu mai știa dacă-i vis ori aievea

a băgat mâna sub acul mașinii făcea dragoste cu iubitul ei din liceu

îi repeta numele și-i tot zicea să intre adânc mai adânc mai adânc

Cristian

diploma pentru curaj și perseverență se acordă domnului Cristian

cu ocazia împlinirii unui an de abstinență de la alcool spunea în aplauze

președintele grupului de suport Cristian se fâstâcise de tot

frământa în neștire băscuța stil peaky blinders de când se lăsase de băutură

devenise hipersensibil sau poate era și-nainte însă carmolul îl făcea mai bărbat

membrii grupului se jurau că ce-a fost mai greu a trecut primul an e nasol când lupți

cu ispita după aia totul devine mai simplu

i-a venit o poftă nebună să-i contrazică când îți vezi de drum ca berbecul

adică ții cu dinții de abstinență primul an e ușor după doi trei ani vine chinul

atunci te lovește în coarne gândul că tot restul vieții trebuie să rămâi motivat

i se părea că vorbise dar cuvintele stăteau în țeastă cuminți

a mulțumit tremurat i-a servit cu pizza și ciocolată apoi s-a scuzat că pleacă rapid

comandase online 100 de colițe dantelate și-l căuta curierul cu plicul

a intrat ca din pușcă în Lidl și-a cumpărat două pack-uri de argus strong

s-a oprit în stufărișul de lângă microhidrocentrală a dat o doză pe gât dintr-o suflare

apoi a înșirat pe malul umed tot ce avea și-a-nceput să se joace de-a balanța decizională

un boarding pass către Reykjavík unde îl aștepta jobul de salahor pe un șantier de români

două foi de constatare deces pe care abia descifra Ilie Camelia un tichet electronic

după o vreme lumina s-a făcut întuneric ori invers pe ochi i s-a pus o albeață

pe oase pilitură de fier din senin a urlat liniște și-au tăcut toate

doar apa Moldovei molcom clipocea: diploma pentru curaj și perseverență

se acordă lui Cristian

(din fortral, Tracus Arte, 2015)

acum despre mine, iubito

știu că mi-e frică de moarte și asta îmi face bine.

fiecare zi e o cădere în gol.

știi sunetul acela când cazi în picioare

iar pelvisul îți intră în stomac din cauza șocului.

asta e doar trezirea.

primul gând. vreau să merg în peru să mestec frunze

de coca. știu că mi-e frică de moarte

ea crește des acoperind toate cărările

mâinile mele macete care taie necontenit rădăcinile

într-o zi voi arăta lumii cum se moare în machu picchu.

al doilea gând. o tavernă în port.

mănânc fructe de mare n-am mâncat niciodată fruct

e de mare. briza cade ușor peste fețele pământii peste circul

din apropiere peste femeile ascultătoare.

beau pentru fețele pământii și pentru femeile ascultătoare.

tu ai plecat cu pescarii de perle mi-ai scris

că o duci bine uneori ești cam tristă.

beau pentru tine și pentru pescarii de perle

uneori o duc bine alteori sunt cam trist.

Maria PILCHIN

Debut absolut: Nu e om să nu fi scris o poezie, antologie studențească, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău, 2003.

Volum de autor publicat: Poeme pentru Ivan Gogh, Pitești: Paralela 45, 2015.

***

În cadrul cenaclului Aleph, la Universitatea de Stat din Moldova, am învățat că poezia devine o formă de a percepe și înțelege lumea. Poezia a început să mă fascineze încă în gimnaziu, când l-am descoperit pe Bacovia, care a devenit pentru mine un „alt Eminescu”. Mai târziu, m-au atras Barbu, Blaga și Borges. Între Stănescu și Sorescu l-am ales pe cel din urmă. Azi, îi citesc cu interes pe Ioan E.S. Pop, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureșan și Grigore Chiper. Scriu despre poeți buni, iar celor din generația mea sau care vin după noi le acord empatie și solidaritate, cum s-a întâmplat cu Diana Iepure, Cătălina Bălan, Anda Vahnovan, Lena Chilari, Maria Ivanov, Augustina Visan, Nadejda Ivanov etc.

În 2014, am trimis manuscrisul la concursul de debutanți de la Ipotești. A pus ochii pe el Călin Vlasie și, cum primisem punctajul maxim, l-a ales pentru editura sa. Lucrurile au luat-o la galop: prea multe premii pentru un debut, peste treizeci de cronici în România, Moldova și diasporă. Un poem, „Ivan Gogh”, a ajuns să fie recomandat în curriculumul școlar din Moldova și menționat într-o istorie literară apărută la Paris: „Lettres européennes” de Annick Benoit-Dusausoy, Guy Fontaine, Jan Jedrzejewski, Timour Muhidine cu o prefață de Olga Tokarczuk, iar altele s-au plimbat în traduceri prin lume.

Aș putea configura astfel un concept poetic propriu: Eu: „Poeme pentru Ivan Gogh” (Pitești, Paralela 45) – volum autobiografic care are ca fundal o lume a sociopoliticului amestecat și abraziv, o lume post-URSS; Eu în lume: „Zarathustra e femeie” (București: Cartea Românească, 2018) conține poeme despre o lume feminină într-un univers patriarhal; Lumea în mine: „Tu ești rusul cel bun” (Chișinău: Prut Internațional, 2021) – poeme care prevesteau catastrofa din Ucraina.

Scriu despre omul amestecat din spațiul pe care îl populez, despre femei, ca o jumătate a speciei, despre felul în care poezia te transformă din individul statistic în eul care transmite stări și emoții unice.

Cărțile mele de poezie s-au bucurat de o deschidere generoasă din partea criticii literare din România și Republica Moldova. Aceste volume mi-au adus premii și distincții importante. Au scris despre poemele mele: Nicolae Manolescu, Alexandru Cistelecan, Ion Pop, Ana Bantoș, Răzvan Voncu, Adrian G. Romila, Grigore Chiper, Șerban Axinte, Nina Corcinschi, Dan Gulea, Andreea Pop, Alexandra Turcu ș.a. În Italia, profesorul românist Alessandro Zuliani a predat la Universitatea din Udine un curs special după poezia mea, scriind și un studiu științific în baza textelor mele.

***

iubirea o simți în urechi

vova își rupe urechile

trage și ele atârnă roșii

două răni blegi și moi

vova băiețelul de 10 ani

abandonat la naștere

e un caz incurabil

au anunțat medicii

și tânăra mamă

l-a lăsat acolo pe vova

băiețelul soarelui

e slab e scund e pirpiriu

vova își rupe urechile

trage de ele cu forță

doctorii spun că așa

li se întâmplă copiilor

de internat ei au nevoie

de atingeri și afecțiune

ca toți copiii

unii trag de păr

alții își pișcă obrajii

vova are ce are cu urechile

îi place când

educatorii îl ceartă

și îl apucă de ele

odată pe an îi duc la

dispensarul psihiatric

din suburbia capitalei

pentru a calma

aceste porniri

pentru a izgoni

nevoia de atingeri

acolo un câine mare

un dulău rău îi păzește

copilul însorit

nu prea vede soarele

dragostea e atunci

când tragi de propriile urechi

Jan băiatul din vecini

Trebuie să recunosc am râs și eu de Jan,

am râs cu toții, dacă m-ați întreba de ce

nu aș putea răspunde: râdeau toți, râdeam și eu.

Credeam că lui nici nu-i pasă de noi

când pășea alături cu sora de mână,

Jan cel care nu vedea și nu auzea nimic.

Uneori părea că trece

ca printr-un lan de porumb,

că râsetele noastre nu îl ating

pe Jan, băiatul din vecini.

Îl vedeam rar serile când venea

acasă de la școala lui specială.

Mamele își speriau odraslele că,

dacă nu vor învăța, vor merge

acolo la școala lui Jan.

Îl zăream peste gard, în grădina lor,

drept ca un soldățel de plumb,

ședea pe banca de sub nuc.

Purta mai mereu o cămașă albastră

cu mânecile scurte,

pasăre azurie sub verdele nucului.

Mai târziu mi-am dat seama –

era cămașa lui de școală

prefăcută pentru vară.

Semăna cu mama, era fiul mamei lui,

tata i-a lăsat de mici.

Mă uitam la el cum stă neclintit acolo

ore în șir până veneau să îl ducă în casă,

uneori se pornea singur pe dibuite

cunoștea cărarea cum ai ști pe de rost o poezie.

Dar o făcea foarte rar așa de parcă nu voia

să deranjeze pe cei dinăuntru.

Se întâmpla, când era liniște, închideam ochii

și îmi imaginam că sunt Jan, nu dura mult,

un greier, o pasăre, un om spărgea tăcerea.

Și nu mai eram Jan.

A murit peste un an după ce se prăpădise

maică-sa, eram studentă la Chișinău

m-au sunat ai mei am luat-o ca pe un raport

așa de parcă Jan ne era dator cu o moarte

nouă tuturor celor care am râs și nu am râs,

nouă tuturor celor care l-am iubit pe tăcute.

Banca o mai văd în curtea lor pustie

când mai trec pe acasă grăbită și eu

sora lui s-a mutat la Verona, iar nucul

a fost tăiat. Uneori îmi pare că Jan

e acolo în amurgurile lui de tăceri albastre

pășind prin grădină ca printr-o poezie.

pascală

el venea

cu ochii plânși

ai unui copil din

mariupol

berdeanka

irpin

bucea

nicolaev

odessa

venea

în primăvara asta

fără păsări

în primăvara asta

de rachete

cu pașii unui copil

prin vama

basarabeasca

tudora

palanca

Iisus venea

învierea

nu poate fi amânată

învierea

nu poate fi oprită

nici măcar de

zburătoarea nucleară

care poartă scrumul

în ciocul ei de metal

întreaga lume

e astăzi

Ghetsimani

Răzvan PRICOP

Debut absolut: 2003, debut în rubrica Post-restant a Constanței Buzea din România Literară, având mai târziu, în 2008, o pagină de poezie în România Literară.

Volum de debut: r e t r o v i z o r, București: frACTalia, 2015.

***

Lucrurile au fost relativ simple pentru mine, am fost într-o măsură autodidact, dar și sub o puternică influență a părinților, dar nu într-un mod organizat, ci mai degrabă spontan și într-un fel ereditar (ai mei au citit&scris poezie destul de serios în anii ʼ80). Retrospectiv îmi aduc aminte cărțile din biblioteca din sufragerie care mi-au străjuit copilăria până când am intrat într-o conversație bună cu ele, răsfoindu-le mai întâi și apoi citindu-le. Era acolo multă poezie rafinată din anii ʼ60- ʼ70- ʼ80, critică literară, antologii de poezie străină (Panorama lui A.E. Baconsky, Antologiile de poezie americană, austriacă etc.), iar întâlnirea unui puști de 13-14 ani cu acele texte lasă ceva urme adânci.

Trăind în Constanța la începutul anilor 2000, după epuizarea efervescenței ʼ90-iste marca M. Mincu, mediul nu era prea fertil pentru o formare, mă simțeam izolat, dar prin România Literară de atunci și Ziua literară (suplimentul ziarului Ziua), în care citeam Cronicile Cenaclului Euridice ținut de Mincu în București, dar și alte publicații literare, am fost, sub o formă sau alta, cu sufletul printre 2000-iștii care se afirmau atunci.

În final, cu puțină autoironie, cred că în poezie am fost parțial autodidact, dar am făcut și ceva studii la distanță, cu o frecvență redusă dată de aparițiile publicațiilor literare pe care le frecventam în acea perioadă. Oricum începuturile au fost cu scrisori și texte olografe trimise la poșta redacției, marcate de așteptarea apăsătoare a unui răspuns care uneori nu venea, apoi răsfoirea cu mâinile tremurând a fiecărui număr din România Literară (Post-restantul Constanței Buzea), lucruri care acum par aproape ireale și un pic melodramatice.

Când am publicat r e t r o v i z o r la frACTalia, în 2015, am debutat aproape simultan cu editura, era un proiect editorial la început și cred că volumele de poezie de atunci au beneficiat și de acel suflu bun al începuturilor. La acel moment nu au fost negocieri dure pe texte, dar îmi amintesc că am umblat la manuscris, am primit sugestii valoroase de la Iulia Militaru pe care le-am acceptat doar într-o mică măsură. r e t r o v i z o r a avut o gestație lungă, aproape un deceniu până la publicare, este aproape cratima dintre 18 și 28 de ani. Cred că închisesem experiența r e t r o v i z o r cu aproape 3 ani înainte de publicare, într-o formă fidelă volumului publicat, iar în 2015 nu prea mai aveam puterea și curajul să mă întorc asupra lui într-o modalitate semnificativă, să umblu iar prin măruntaiele acelei experiențe. A fost o carte dificilă pentru mine care, fără imboldul editorial al Andrei Rotaru și gestul total al lui Ștefan Manasia, nu ar fi apărut niciodată.

Nu am văzut în r e t r o v i z o r decât o modalitate, poate singura pentru mine cel de atunci, de a ajunge aproape de cei pe care îi admirasem de la distanță și de la margine, de umanitatea lor care se desfășoară în toată splendoarea ei la o bere, uneori în locuri despre care credeai că nu mai există. Asta este toată frumusețea pe care am simțit-o publicând, sentimentul că deschid o conversație neîntreruptă și volumul meu a fost un pretext sau o parolă de acces în circuit. Bilanțul după r e t r o v i z o r sunt oamenii care rămân și aici mă gândesc la Ștefan Manasia.

Cred că răspunsul la întrebarea anterioară, cu puțină indulgență, este acoperitor și pentru aceasta. r e t r o v i z o r a fost o experiență, nu mă pot gândi la un fond ideologic relevant pentru ea, dar cu siguranță există unele preocupări din zona aceasta, sunt ceva referințe filmice în el și toată încărcătura aferentă, cred că e inevitabil la 20 și ceva de ani.

5) Cum se vede, din perspectiva poetului debutant, relația cu critica literară? Critica de întâmpinare „prinde” subtilitățile textului ori cam bate câmpii mai mult sau mai puțin cu grație, ea stimulează sau inhibă, intimidează tânărul creator ș.a.m.d.?

În 2015 când am debutat la frACTalia ceea ce se numește critică de întâmpinare avea un caracter mai organizat, localizat, oricum era ceva mai convențională (poate chiar în siajul a ceea ce fusese anterior) decât, probabil, este în prezent. Niciun moment nu am fost preocupat de receptarea volumului meu, cum va arăta sau ce impact va avea asupra mea, dar din experiența mea de debutant venit de la margine cred că uneori este mai dificil de găsit pe cineva care să te desființeze pe bune, poate fi necesar. r e t r o v i z o r a avut parte de o critică de întâmpinare de calitate, din partea unor inimi inteligente cărora le mulțumesc și acum, după 10 ani. Sunt mulți oameni care scriu bine despre poezie, care ridică nivelul textului interpretat ca într-o ecranizare filmică de calitate, iar asta face util consumul de critică.

Acum privind detașat poezia și relația mea cu ea aș putea spune că îmi este greu să reproșez unui demers de interpretare a textului poetic că bate câmpii, chiar dacă ar face-o, în final câmpii aceștia ar putea fi un loc de întâlnire atât pentru autori cât și pentru critici și nu mă gândesc neapărat la ceva infernal.

***

ars 2

un discurs,

cele cinci minute din Roma de Fellini

în care freza enormă străpunge peretele,

în partea cealaltă,

o încăpere cu fresce romane de două mii de ani

lanternele muncitorilor dezvăluie puritatea unor chipuri,

industrie umană,

un fenomen chimic și totul dispare ireversibil,

voci singure și forfotă subterană.

mutație

cineva vorbea despre dragostea noastră

cu aceleași cuvinte,

cu puterea și măreția sentimentelor sovietice

de la începuturi,

ca într-un raport despre producția de minereu de cupru

pe cap de locuitor, citit într-o plenară,

eram tineri și țineam cu rușii.

după un film de Marco Ferreri

Liza,

calvarul nostru are un nume frumos,

pe insulă, sunt doi măslini

și ei se iartă unul pe altul,

așa vom fi și noi,

pentru că dragostea noastră a fost dintotdeauna

un avion roz pe care cineva lipește o svastică neagră.

suntem cusuți cu ac și cu ață de o cusătoreasă oarbă.

din chipurile mutilate de armonie,

țâșnește privirea unui copil ca un laser

și mă umilește zile în șir,

îmi face mușchii de care am uitat

să tremure puțin

un tăietor precis și dibaci de porci

înțeapă direct în inimă,

iar porcii cad mai întâi în genunchi,

apoi se prăbușesc cu ochii închiși

astăzi nimic.

iubesc puțin timp

omul mort de pe pajiște

cu mâinile înțepenite,

cu picioarele chircite,

este cel mai singur,

sub blândețea și bunătatea unor insecte,

mă opresc în apropriere,

scot o monedă din buzunar și o privesc.

luciul ei, singura puritate.

short cuts

cum să fac să ajung din nou sub pojghița ta

de bunătate,

de delicatețe și catifelare

ca sub o plapumă la care mama a cusut zece ierni.

uneori rezist ore în șir,

îmi țin respirația.

în spatele unei pânze,

se proiectează un film mut.

am 25 de ani și nu mai vreau să-mi aduc aminte

niciun vis

mă întind pe o pajiște vie,

lângă mine o reptilă respiră prin piele și e suficient.

mă trezesc dimineața

și am sentimentul precis

că îmi voi petrece restul vieții

pe marginea unei fântâni înierbate.

înainte aveau prospețimea unei livezi în floare

până când faptele mele au început să se repete

groaznic de lent,

există numai butoane de REPEAT și niciunul de STOP.

mă joc singur cu miile de luminițe colorate,

pornesc alarmele mașinilor,

în parcuri aburii năvălesc afară din canale

și mă așteaptă.

tu vei apăsa butonul DELETE,

căldura va ieși din mine cu rapiditate,

ca un foșnet de vietate prin iarbă,

iar mecanismul meu perfect și sensibil se va opri.

Sorina RÎNDAȘU

Debut absolut: Paisprezece vieți și încă o eternitate, editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2018 (la vârsta de15 ani).

Alt volum publicat: Regatul disfuncției, Chișinău, editura Cartier, 2024.

***

Sunt convinsă că nu e vorba despre un caz izolat, dar nu am avut parte de niciun fel de instruire înaintea debutului. Aveam cincisprezece ani, după o copilărie pe care mi-am petrecut-o ferindu-mă de realitatea în care trăiam rescriind povești, inventându-le ulterior pe ale mele. Am fost luată prin surprindere de apariția bruscă a unor oameni în jurul meu care foloseau cuvinte precum manuscris, editură, talent. Atunci când mi-am văzut prima dată cartea de debut nu știam încă nimic despre literatura care se scria în (acel) prezent. După apariția cărții am început să mă interesez, să caut, să citesc. Am avut noroc și de bunăvoința mai multor oameni, chiar dacă m-am apropiat cu greu de ei sau i-am lăsat cu greu să se apropie de mine. Apoi, despre Casa de Poezie L.ink de la Suceava se vorbește deja de zeci de ani, chiar dacă nu de fiecare dată sub același nume. Domnul Gheorghe Cîrstian face o treabă minunată, dar eu l-am cunoscut tot după ce a apărut volumul meu de debut. Și în cazul scrisului, al literaturii în general, cum a fost și în cazul altor activități, am fost autodidactă.

Debutul meu nu a fost unul tradițional. N-am avut parte de luxul discutării textelor, nici măcar de luxul de a avea un editor. Dacă ați citit numele editurii și v-ați întrebat ce editură o fi asta? (Radu Andriescu m-a întrebat dacă volumul meu e unul de poezie religioasă atunci când a auzit numele editurii) nu e absolut nicio problemă. A fost un schimb de servicii, mi-am plătit cărțile, așa cum s-a întâmplat și-n cazul altor prieteni cu care am aflat ulterior că împărtășesc aceeași dramă, chiar dacă nu și aceeași editură. Nici manuscrisul n-a fost mai mult decât toate poeziile pe care le aveam până la acel moment, puse într-o ordine strict întâmplătoare într-un docx.

Cred că un crez artistic e o formulare care depășește atât vârsta mea biologică, cât și vârsta mea literară. Mă învârt, sigur, ca toată lumea, în jurul unor axe esențiale. Ceea ce scriu pornește de la disconfort mai mult decât de la certitudini. Am mai spus și cu alte ocazii, nu cred în poezie ca spațiu salvator, zonă de recăpătare a forțelor. Pentru mine acționează mai degrabă invers. E greu să scrii despre un tip de gândire sau despre un tip de realitate care continuă să funcționeze, să ruleze chiar și atunci când nu-ți mai aparțin, și să respiri ușurat, vindecat după aceea. Cred că poezia e o formă tăcută de rezistență, până acum, pentru mine, și s-ar putea să rămână așa o vreme de-acum încolo.

Cred că demersul meu poetic are o latură ideologică destul de clară, dar una profund incomodă pentru ideologia declarativă. Ca să explic: odată cu Regatul disfuncției, mi-au reproșat mai multe voci, pe mai multe căi, o anumită lipsă de asumare din punct de vedere ideologic. Faptul că am avut ocazia să vorbesc despre ceva și n-am făcut-o. Faptul că orice aș fi încercat să fac a fost mult prea puțin pentru o lume care are nevoie să audă, să i se spună răspicat, sus și tare. Poezia mea vine dintr-o realitate personală pe care nu mi-am dorit-o nici o secundă, dar pe care mi-am însușit-o fără să stau pe gânduri. Regatul disfuncției este o carte pe care am scris-o ca pe un jurnal de vindecare, dar care n-a avut nici un fel de efect terapeutic asupra mea. Am vorbit despre boală, despre lipsuri atunci când vine vorba de sănătate psihică, despre neajunsurile acestor afecțiuni cu care mă confrunt la rândul meu. Despre marginalizarea, dacă vreți, a oamenilor ca mine, din foarte multe puncte de vedere: lipsa de sprijin din partea sistemului educațional, exploatarea financiară, chiar și lipsa de empatie din partea celorlalți oameni pentru care e prea greu să pătrundă dincolo de ceea ce se vede. Toate chestiunile despre care am vorbit au fost luate și plasate sub ideea (auto)biografismului, mizerabilist, eventual, de care lumea s-a săturat și de care nu mai vrea să audă, pentru că, nu-i așa, cât mai putem oare scrie despre noi și cine să tot citească. Nu e biografie mai mult decât e poziționare împotriva atâtor lucruri denunțate chiar atât de limpede. Cred că subiectul sănătății psihice e scăpat de foarte multe ori din vedere din cauza felului în care a fost tratat anterior. Dacă am crescut cu lecturi care mi-au lăsat impresia că depresia e o parte cool a boemei, a vieții de scriitor, sau că a fi alcoolic (bolnav, deci, patologic) e o chestiune cu adevărat necesară care-ți pompează talent, indiferent dacă-l ai sau nu, poate a venit vremea demistificării acestui lucru. Eu asta am încercat.

Dincolo de asta, nu demult am publicat un grupaj de texte pe nesemnate.ro care aveau la bază acest male gaze dizgrațios care obiectifică femeia, o transformă în instrument sexual, o manipulează înspre a crede că ea își dorește această perspectivă. O altă temă importantă pentru mine, pe care am abordat-o mai mult în ceea ce am scris după Regat. Am primit un comentariu similar ca cele despre care spuneam mai sus, care-mi reproșa o lipsă acută de implicare. Uneori mi se pare că e vorba de grila de lectură actuală atât de rigidă care nu permite intrări altfel decât declarative, sub formă de slogan, și le respinge pe cele care provin din experiențe personale, chiar dacă sunt la fel de puternice, la fel de inconfortabile. Pentru că dacă cineva vorbește despre o chestiune problematică, dar o trece prin propriile filtre, prin propriile mecanisme poetice și acest cineva este automat respins pentru că poetizează chestiunea respectivă, asta face rău demersului, ideologic la bază, în sine. În mod paradoxal, există un singur fel de a fi vocal și implicat în problematicile actuale. Cu toate că se deplânge lipsa vocilor care să le susțină.

Sigur, în vremea în care aveam cincisprezece ani și abia debutasem, nici nu știam că există oameni care-și ocupă în mod activ timpul cu a scrie despre cărțile altor oameni (vii!). Am auzit și citit multe lucruri în ultimii doi, poate trei ani despre cum critica de întâmpinare nu mai are sens într-o lume în care deja există critica academică, științifică, la un asemenea nivel cum ea se face la noi. Deși e nevoie de o discuție mult mai amplă aici, nu cred, evident, în asta. Critica de întâmpinare are, în continuare, nevoie de spațiu de desfășurare și de oameni care s-o practice. Nu cred că inhibă tânărul scriitor, decât atunci când este, poate, scrisă numai pentru validarea propriilor poziții, nu pentru validarea sau invalidarea cărții în sine, dar nici că îl stimulează per se. Pentru mine, relația cu critica a început odată cu Regatul disfuncției. S-au scris, în marea lor majoritate, chestiuni care au prins, așa cum dumneavoastră formulați, subtilitățile textului, dar și chestiuni care au ignorat complet textul ca atare, preferând unele proiecții exterioare, de așteptare colectivă.

La nivelul criticii de întâmpinare, citesc aceleași nume pe care le citeam la început, plus încă o mână de tineri foarte talentați. Probabil că lucrurile ar sta și mai bine dacă critica criticii, versiunea lipsită de orizont, dar prezentă, mai nou, în Orizont, ar lăsa-o mai moale cu deconstrucția textelor critice care aparțin tinerilor ce încearcă să-și găsească o voce, să lucreze cu ea. Cred că mă pot gândi la cel puțin CINCI preocupări mult mai interesante decât să scrii prin reviste culturale că un tânăr a scris un text, dar să afirmi răspicat că n-ai înțeles nimic din el.

***

Ai profilul aproape perfect. Taci cînd trebuie, stai jos cînd

ți se spune metabolizezi

în liniște, fără să ceri explicații.

Ai corpul rezistent la traumatisme,

pomeții plini, gura rotundă atît cît trebuie.

Chiar și psihologic,

te încadrezi. Creierul tău –

farurile aprinse ale unei mașini în plină

depășire.

Prinsă în rutină, săraca fată bolnavă

care nu știe

nici prima, nici a doua, nici ultima

poziție.

Nu știe

nimic despre celelalte

femei.

Celelalte femei au profilul aproape perfect. Realizate,

puternice și multe, ca stalactitele.

Cu sîni care seamănă

cu cei de pe ecran.

Cu sîni care nu seamănă

cu ai tăi.

Cînd stai în jurul lor, ai timp

să le observi unduirea.

Își desfac părul și toate

florile de lotus

capătă forma capetelor lor.

Numeri o mie patru sute nouăzeci de zile

de cînd tot încerci.

Copiază. Încrederea. Atingerile. Distanța.

Mișcarea circulară a mînii.

Din încheietură. Nu, nu așa.

Uite niște link-uri.

Cînd ești singură acasă, te dezbraci și dai drumul

la duș, apoi la cameră.

Studiezi. Închizi ochii și realitatea se schimbă.

Deschizi ochii și ești, sub un soare imens, cald

ca inima unui vițel proaspăt ciopîrțit,

gata să fii admirată.

Cafea și xanax și

cortexul prefrontal activ non-stop.

Cafea și xanax. Intri sub apă

ca sub un corp opac

dincolo de care

nicio formă nu mai poate

identificată.

Înduri temperaturi pe care

niciun corp nu ar trebui

să le îndure.

O femeie

– tu –

trebuie să știe întotdeauna

să îndure.

Cafea și xanax. Ești toată

numai vapori.

Toată numai cafea

și

xanax.

Ești gata?

Tremurul mîinii dispare. Acoperi cu

un zîmbet

toate cariile.

Îți treci mîna prin păr. Frumoasă,

frumoasă, frumoasă.

Proasto.

Închizi ochii.

Deasupra ta

mingi de mercur la capătul

mai multor frînghii.

Deasupra ta

doar profiluri aproape perfecte.

Blondă, dar puțin trecută.

Experimentată.

Tînără, doar ce a împlinit treizeci.

Doar ce a scos o carte.

Numai bună.

Deasupra ta

bărbații își dau mîna,

fericiți

și

satisfăcuți.

Îi cunoști pe toți.

Niciunul nu te vede.

Deasupra ta

doar noduli.

Deasupra ta

doar frica.

A fi sau

a nu fi recunoscută.

A fi sau

a nu fi în raiul bărbaților

recunoscători.

Deschizi ochii.

Te așezi în pat.

Play.

You know something, Utivich? I think this

just might be my masterpiece

spui în oglindă, cu o mînă pe creștetul lui și o mînă

pe rana proaspăt deschisă.

nu contează cît de atent privești,

n-o să prinzi momentul în care va dispărea.

va lăsa un semn, așa cum semne lasă

și picăturile

de zahăr încins

care se scurg din lingură

direct pe picioare.

ești crochiul ideal, varianta

preliminară

a tuturor variantelor care

nu se vor proiecta

vreodată.

ia o pauză.

protejează ce a mai rămas.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 48-69]

Un comentariu

Cărțile biografice ale vedetelor: Povestiri din culisele vieții lor decembrie 2, 2025 la 8:48 am

[…] Cărțile biografice ale vedetelor pot fi o sursă neașteptată de inspirație. Când citim despre drumul parcurs de o persoană publică, despre luptele și triumfurile sale, parcă prindem și noi curaj. Nu e vorba doar de poveștile despre succesul răsunător, ci mai ales despre cum au depășit momentele grele. Aceste relatări ne arată că obstacolele sunt, de fapt, pași spre ceva mai bun. Ne pot motiva să ne urmăm propriile visuri, chiar dacă drumul pare anevoios. E ca și cum am primi o lecție directă, fără ocolișuri, despre perseverență și despre cum să ne ridicăm după fiecare cădere. Uneori, o simplă frază dintr-o astfel de carte ne poate schimba complet perspectiva asupra propriei vieți și ne poate da acel impuls de care aveam nevoie. E interesant cum poveștile altora ne pot influența atât de mult propriile alegeri și aspirații, ajutându-ne să ne găsim propria cale în viață, poate chiar explorând noi domenii, așa cum unii au descoperit noi perspective în artă. […]

Răspunde

Răspunde-i lui Cărțile biografice ale vedetelor: Povestiri din culisele vieții lor Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Partajează asta:

Similare

Un comentariu

Răspunde-i lui Cărțile biografice ale vedetelor: Povestiri din culisele vieții lor Anulează răspunsul