Categorie / Cronică literară

de VATRA

Rodica Grigore – Despărțiri sau ambiguități?

În nuvela lui Juan Carlos Onetti, Despărțiri (Los adioses, 1954)1, nimic nu e ceea ce pare: un bărbat elegant, fost baschetbalist, sportiv celebru doar cu câțiva ani în urmă, ajunge într-o mică localitate de munte, pentru a încerca să se vindece de tuberculoză. Aici apare Ea – femeie frumoasă, puternică, alături de care el pare a găsi resursele necesare pentru a-și dori cu adevărat vindecarea. Dar vine și fata – o apariție neașteptată, fragilă, dulce, sosită chiar în noaptea de Anul Nou. Clasicul triunghi amoros? Un nou ménage à trois acceptat ca atare de protagoniști? Toate la un loc și, în același timp, nimic din toate astea? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care cititorul – inocent, și nu numai – și le pune la sfârșitul lecturii unui text care, pe cât de scurt, a provocat nesfârșite discuții și dispute în rândul criticilor. 

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Explorări în mitologia machistă

E cât se poate de firesc și pentru feminism să aibă în manifestarea sa literară soarta oricărui stil sau curent, și anume să se erodeze, să intre în fază decadentă. Acesta e, desigur, un truism, la care apelez acum doar pentru a-mi justifica gândul cu care am început lectura volumului de debut al Simonei Sigartău*: încă un volum feminist, căci aceasta e direcția ideologică în care îl înscrie Olga Ștefan pe coperta a patra. Să ne înțelegem însă de la bun început: nu de vreun sentiment al preaplinului de feminism în practica socială românească e vorba aici. Nici gând de așa ceva. Dimpotrivă, susțin răspicat că în discursul cultural autohton și, mai ales, la nivelul manifestărilor sociale extraliterare, incluzând aici mentalitatea generală, precum și la cel al instituțiile care activează în câmpul literaturii (publicații, edituri ș.a.m.d.) este vorba în continuare de un misoginism anevoie de înlăturat, din păcate. Dar, chiar dacă literatura poate avea un rol important în difuzarea persuasivă a valorilor feministe necesare progresului civilizațional, simplul fapt de a le promova nu constituie neapărat, în sine, și un progres strict literar. Pentru ca el să se întâmple mai e nevoie și de acumulări energetice care să producă efecte nu atât în tectonica estetică a textului, cât și în cea a genului.

Citește în continuare →
de VATRA

Florina Lircă-Moldovan – Miere (de iarbă) neagră

Scriu – sau trăiesc povești – deci exist. Iată motto-ul (nu întocmai declarat, dar reliefat în finalul cărții) lui Dan Pleșa. Publicat în 2023, la Editura Vellant, romanul Miere neagră nu numai că îl confirmă pe scriitorul (poetul, autorul de proză scurtă, editorul și publicistul) Dan Pleșa, ci atestă și existența sa ca „personaj” de cultură (specializat în scenaristică și critică de film),activ și implicat – inclusiv prin revista Iocan – în dinamica zilelor noastre (de astăzi și de ieri). De astăzi, pentru că vine ca romancier – debutant, dar experimentat, prin poezie, în domeniul literar –, cu o misiune autentică, verosimilă, ivită din nevoi personale și frământări actuale, și anume: reglarea nedreptății sociale și politice. Pe care o confesează abrupt: „peste cinci zile o să ucid un om”. De ieri, pentru că se revoltă– parcă dintr-un spirit de revanșă – împotriva nu-tocmai-îndepărtatului regim ceaușist, care a răpit la vremea lui (și încă nu pare decis să restituie, prin descendenții săi) libertatea de exprimare.

Citește în continuare →
de VATRA

Evelina Cîrciu – Svetlana Cârstean și resurecția secundarului

Poezia Svetlanei Cârstean a arătat mereu o nevoie de acțiune, de directețe, de intervenție urgentă  într-un real exterior sau interior, care se cere corectat cu franchețe, colonizat, cucerit sau măcar acceptat. În Floarea de menghină, Gravitație și Sînt Alta se vede, de asemenea, o nevoie de meticuloasă decopertare a unui eu feminin aflat într-un univers disfuncțional, ce  nu a uitat însă că are dreptul să cârtească, să fie mereu altfel, să se sustragă gravitației, ierarhizărilor, osificării.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Cum să-ți amintești de copilărie fără să te plângi

Generația X ro, care a cunoscut comunismul târziu și tranziția, generație pe care Vasile Ernu a numit-o „canibală” în titlul recentei sale cărți, a cam ajuns la vârsta rememorărilor, așa că se întrevede un val de memoir-uri/subgenuri hibride care va da acces cititorilor la viața privată a unor autori, fiindcă, oricâtă teorie literară am toci, tendința/instinctul de a suprapune în mod abuziv experiențele naratorului peste cele ale autorului nu dispare nicicum. Dar noi nu bârfim, nici nu ne uităm pe gaura cheii, ci facem antropologie și sociologie. O facem pe zone ale țării, pe mentalități, pe clase sociale, pe sistemul al cui ești, ce educație ai, ce lucrezi, ce-s părinții tăi, de unde ai bani, în ce epocă ți-ai trăit copilăria și unde. Că așa ne-au învățat Balzac, Schiop și Rogozanu. Generației X în variantă românească îi aparțin cei născuți în intervalul 1965-1980 (more or less), cu specificația că intervalul acesta de 15 de ani între membrii aceleiași generații include și multe diferențe. De exemplu, cei născuți spre limita superioară a intervalului, cum este și prozatorul despre care vorbim aici, nu au apucat din epoca ceaușistă perioada de „relaxare” de dinainte de ’80 și nici n-au avut timp să conștientizeze relele și întunericul ultimei decade. Așa că, pentru mulți dintre noi, copilăria, cu tot ansamblul, rămâne un paradis care nu ține seama de social-politic. Cu alte cuvinte, copil fiind, nu simțeai că trăiești în iad, nu pricepeai mare lucru, aveai părinți, bunici, te bucurai de lucruri mărunte, cum ar fi o pereche de patine noi sau o ciocolată. 

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Dying to be told

Altfel citim astăzi, după ce am supraviețuit alegerilor prezidențiale care au dezbinat societatea românească mai profund ca niciodată, La înmormântarea politicianului gură de aur, o mostră din contemporanele artes moriendi, povestite cu haz de „cioplitorul de epitafuri” Dósa Zoltán în volumul său tradus de Ingrid Tomonicska, Meserii în marș funebru. Artă poetică mortală (Tracus Arte, 2024): „Din gură-i tot dădea/ că progresu-i sustenabil./ Sperăm că el pe veci rămâne/ acolo jos, că e mai convenabil” (p. 85). După o perioadă marcată de tensiuni puternice, în care amenințarea extremei drepte s-a conturat ca un pericol cât se poate de real, la doar o săptămână distanță spațiul media și rețelele sociale au fost invadate de meme, glume, ironii și, iată!, chiar epitafuri – forme variate prin care umorul își găsește expresia.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – O confesivă prudentă

Alina Țârcoman-Ochea debutează cu un volum destul de scurt, de o notație aproape aforistică în unele puncte și niște reflexe controlate ale dozării emoției. Nu doare când dormi vorbește în termeni foarte preciși, dar în același timp, mai degrabă reținuți, aproape solemni, despre izolare și blocaje zilnice, pe fondul unor poeme aproape transparente – niște exerciții de contemplație sincere până la spovedanie care evită cu succes orice politici poetice subtile și își  localizează foarte exact fondul angoasei.

Citește în continuare →
de VATRA

Florina Lircă-Moldovan – Cutia Pandorei sau Cufărul lui Cain

„Adevărat vă spun că și-au luat răsplata”: Cain și toți păcătoșii asemenea lui. Răspicat ne-o spune Isus – prin Matei – despre fățarnici. După dreptatea Fiului (a Tatălui deopotrivă), cu siguranță, nu numai ei. Ci toți greșiții care ne-au izgonit din Rai. Din cauza cărora suferim noi astăzi. Și ne purtăm crucile. Și suntem nefericiți. Plângem, ne tânguim, ne ducem la biserică, punem pomelnice, ne rugăm fierbinte, scuipăm în sân să ne ferească de cel rău. Și de cei ca el. De ispititorii Adam și Eva, mai ales de Cain. Căci dacă slăbiciunile femeiești ale Evei mai pot fi înțelese, crima lui Cain – păcat de moarte – nu credem! Deși zicem: „iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. A zis și Isus (el –Dumnezeu adevărat) pe cruce: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Totuși, din solidaritate cu Abel și din compasiune pentru ghinionul lui de frate, nu ne stă în putere să-l primim pe Cain în sufletele noastre. De ce? Ne-o explică blând și calm, pe înțeles, dar cu spirit critic și cu talent literar, bine documentat, ca un bun psiholog ce probabil este, Cristina Danilov în cartea – colecție de (46) eseuri pentru minte și suflet prefațată de Adrian Alui Gheorghe – Cufărul lui Cain (Editura Junimea, 2024).

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Un reportaj cinepoetic

Când în lumea literară tocmai se discută mai intens de o adevărată criză a editării de carte în general și, în mod special, de beletristică, fiind evidențiate aspecte cum sunt costurile materiale imense, retribuirea mai mult simbolică sau chiar deloc a scriitorilor, precum și situații, nu puține, cum sunt cele în care scriitorii înșiși își finanțează publicarea, apar totuși și întreprinderi ce se arată temerare. Un astfel de caz este și Colecția Amaterasu, lansată de editura Cartex în 2024, sub coordonarea Ramonei Boldizsar. Într-un context ce e denunțat de jucătorii cei mai importanți din piața cărții de literatură drept ostil, e de lăudat faptul că o editură încă mică și care a mers preponderent pe mâna cărții școlare, a clasicilor și a scriitorilor consacrați a trecut și la publicarea de poeți foarte tineri, și încă afișând în librării prețuri per exemplar extrem de atractive, dacă le comparăm cu cele practicate de editurile cu tradiție deja solidă în publicarea debutanților. E drept, privirea pe care o  aplic în cazul de față este una de la distanță, iar de aici totul pare roz, cu atât mai mult cu cât cartea despre care am ales să vorbesc acum, semnată de Nicoleta Șimon*, se înscrie între debuturile pe care le consider remarcabile.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Sfîrșitul Epocii foiletonistice

Să-ncep și eu cu tonul radical și emfatic al tuturor căuzașilor din Pentru o nouă cultură critică românească (Editura Tact, Cluj, 2024): nu există decît o singură cale pentru a face critică literară onestă și riguroasă – calea lui Livius Ciocârlie. Adică, pe scurt, a n-o face. Orice carte/operă trebuie încadrată în sistemul mondial literar, iar pentru a face asta în mod corect ar trebui nu doar să fi citit toate cărțile lumii apărute înaintea ei, dar să le și ții minte în amănunt și să folosești toată aparatura investigativă și evaluativă – ori măcar cea adecvată la pretențiile și propunerile operei. Deocamdată așa ceva e omenește peste puteri – cel puțin pînă cînd inteligența artificială nu ne va sta în ajutor documentar -, așa că facem ce putem, pe bucățele mai mici ori mai mari și cu instrumente și calități personale cum dă Domnul și sîrguința. Orice investigație, cît de complexă, e doar parțială și orice interpretare limitată și insuficientă. Asta ca să nu creadă cineva că nu e critica literară o vocație a dezamăgirii. Firește, nu toată lumea are casanța lui Livius Ciocârlie și sînt mulți oameni curajoși care riscă în limitele propriilor puteri, cu tactici și strategii mai primitive ori mai sofisticate, unele mereu înnoite, altele încremenite. Din cînd în cînd au loc revoluții metodologice și se dau alarme despre criza (eternă, congenitală, căci de acolo i se și trage numele) a criticii, iar în cazuri grave se lansează manifeste de urgență. Dar totdeauna lucrurile se calmează și revin la șansele – sporite cu fiecare insurgență inovativă – de a raționaliza bucuria (ori dimpotrivă) unei lecturi și de a justifica plăcerea literară în sine. Căci dacă literatura nu produce plăcere, nu produce nimic. Deși, firește, literatura e mai mult decît literatură (dacă e cu adevărat literatură).   

Citește în continuare →