Poezia mea din volumul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Manifest (publicată în 2018; plus o ediție adăugită, în 2019) s-a născut spontan, datorită mișcărilor din stradă, a protestelor din România, între 2017-2018, împotriva corupției și a politicienilor veroși. Nu mi-am închipuit niciodată că voi scrie un manifest civico-poetic, dar așa s-a întâmplat și a fost să fie. Această carte de poezie e specială în lirica mea, însă dimensiunea ei flower-power e înrudită cu aceea din cartea anterioară, California (pe Someș).
Hrănisem până azi o speranță, o iluzie: cu cât voi „urca” în spirit, cu atât voi putea comunica mai bine, mai ușor, mai firesc cu cei spirituali, cu cei aflați „în spirit”. De fapt, puneam problema la un mod general: cei „subțiați” spiritual pot comunica cel mai bine și mai firesc cu cei deopotrivă cu ei. Logic și banal cât încape. Astăzi m-a străfulgerat însă alt gând: cu cât te „subțiezi”, cu atât devii mai solitar. Cu cât te „înalți”, cu atât te detașezi de falsele și rudimentarele aparențe, te desparți de lume și de cei mai mulți semeni. Iar solitudinea ta, inevitabil, nu va întâlni, pentru cei de asemenea „înălțați”, decât tot solitudine: solitudini de fapt. Cei spirituali nu „comunică” în sensul nostru vulgar, nu au ce să-și comunice. Nu pot fi „comunicate” decât lucrurile mundane. „Celelalte” sunt tăcute și sub(supra) înțelese. Când se întâlnesc, cei cu adevărat spirituali se recunosc de fapt – când discută, ei nu fac decât să joace jocul mundan pentru ceilalți, joc care nu înseamnă „comunicare”, decât în sensul mărunt al celorlalți, sau schimbă banalitățile necesare, utile. Solitudinea întâlnește solitudine. și tristețea acestei supreme, superbe singurătăți nu e compensată decât de grandoarea ei vastă și poate inumană. (1989)
…„Unde să pleci, cher ami, la orele astea? Trivalea e bântuită de fiare cu patru și două picioare! Hodinește-te peste noapte într-o chilie, iar slujitorii domniei tale în cămările pelerinilor ce vin la hramul Schimbarea la Față al sfintei noastre mănăstiri. Slavă Domnului, tocmai a trecut, am avut la praznicul o omenire mai flămândă ca oricând!” m-a ademenit stareța Teofana, bătând galeș din genele care îi umbreau privirea albastră.
Notele de jurnal ce acoperă, cu mici întreruperi, perioada 1990-1993, sunt copiate, fără nicio modificare, din trei caiete acoperite parțial de cerneala neagră pe care o foloseam în exclusivitate în acei ani. Am considerat că ele se cuvin păstrate așa cum au fost puse, rapid, pe hârtie, în momentele scurte de răgaz pe care mi le îngăduiau activitățile administrative cerute de funcția de director al Centrului Cultural Român din Paris, înființat odată cu detașarea mea provizorie de la Universitatea din Cluj pe acest post „diplomatic”. Am pus între ghilimele, încă din titlu, atributul „diplomatic”, fiindcă nu m-am putut niciodată acomoda cu statutul unui diplomat propriu-zis, chiar dacă misiunea mea culturală, limitată în timp, era, în fond, una de dialog și negocieri felurite, încadrabile, în linii mari, sub această etichetă. N-am cerut, de altfel, și nici n-am beneficiat în toți acești ani de un pașaport diplomatic, cu facilități decurgând din acest statut, și pentru că nu voiam să mă simt supus fără rezerve nici factorului politic de care depindea această detașare a mea dinspre Universitatea clujeană spre mediul parizian, și nici îndatorat forurilor administrative care mi-ar fi acordat un asemenea avantaj. M-am simțit mereu și înainte de orice altceva, dascăl universitar și scriitor trimis doar pentru o vreme să facă ceva pentru cultura română într-o epocă de schimbări radicale, în consecința Revoluției din Decembrie 1989, care deschideau, în sfârșit, calea spre o comunicare liberă cu Occidentul intelectual de care România era profund legată prin toată istoria ei modernă.
A realiza extazul, vizionarul în mod firesc, ca un fruct rar dar natural al făpturii noastre, iar nu prin constrângere, fie ea de orice tip: medicamente, drog, respirații, concentrare, tehnici diverse, supunere. Știu sigur că se poate. Știu din mine, din experiențele mele. E o dimensiune reală, dar încă potențială, a firii noastre. Numai sublimarea firească, atingerea naturală a acestei stări, are valoare morală, religioasă, universală. Excesul de orice fel degradează extazul, căci degradează un har benefic și natural al făpturii. Numai că nu avem răbdare. Adevăratele mele amintiri, ori de câte ori îmi propun să-mi rememorez trecutul, amintirile care îmi vin primele în minte, sunt de fiecare dată, inexorabil, cele care rețin astfel de clipe intense, speciale. Și adunate la un loc ele nu sunt puține. (1984)
California (pe Someș) este o carte meta-poetică, un fel de istorie a poeziei mele, a etapelor prin care am trecut (din 1990 până în 2014, când am publicat volumul californian). O carte specială despre straturile poeziei pe care am scris-o de-a lungul timpului.
Amurgea. Aerul se umbrise și se răcise brusc. Un abur pufos înghițea treptat spinările dealurilor cu vii pe care le întrezăream prin perdeaua trăsurii. Ca de fiecare dată, mi-au redeșteptat sentimentul reconfortant de acasă: sub cerul lor,în casele moșului meu, mon chergrand-papa, spre care zoream, mi-am petrecut primii anișori și oriunde îmi va mai fi dat să pribegesc, le voi duce dorul.
Mi-am scos din buzunărelul pantalonilor de stofă englezească, greu șifonabili, ceasul de aur al bietului meu tată, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde e! Ce mult mi-a lipsit ocrotirea și sfaturile lui înainte de vârsta bărbăției! Deocamdată, părea să-mi fi rămas suficient răgaz s-ajung la curtea moșului meu pentru o gustare, nu neapărat frugală, și un picuț de repaos înainte să dau ochii cu ma bien aimee.
După atâția ani, credința mea despre (și în) poezie nu s-a modificat, chiar dacă am avut parte de mai multe etape poetice de-a lungul timpului: am fost neoexpresionistă, post-suprarealistă, flower-power, am scris și poezie civică, precum și poezie post-umană. Toate etapele acestea au depins de mersul vieții mele și de ceea ce simțeam că sunt (auctorial și existențial) într-un moment (context) sau altul. Niciodată nu am depins de mode și trend-uri și nu am scris în funcție de ele. Ceasornicul și totodată calendarul meu poetic (și literar) a fost întotdeauna lăuntric.
Frumuseţea ca splendoare, ca evidenţă fericitoare a Adevărului. Sensul e o obligaţie a speciei noastre. Frumuseţea e o datorie sacră a umanului.
Ideea că fiecare poet descoperă o mică porţiune de experienţă emoţională a Stării spirituale universale, care aparţine tuturor, cam în felul în care o celulă nervoasă aparţine creierului, căruia îi aduce informaţia sa infimă, fiind în acelaşi timp şi parte şi întreg, şi celulă şi creier. Toţi suntem celule unite într-un ţesut vital şi social, toţi funcţionăm pentru toţi ceilalţi, chiar dacă nu ne dăm seama, câștigând câte o fărâmă de frumusețe sau de sens, fixând în cuvinte câte o fărâmă de necunoscut sau de extaz. Şi toţi suntem în acelaşi timp, într-un anume fel, şi partea şi întregul.
Caracteristica simbolurilor este capacitatea lor de a se actualiza mereu întregindu-și și amplificându-și definiția prin returnarea ei în noile matrice ale timpului. Iuliu Hossu a fost de pe când trăia și este într-o măsură din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei recente un simbol, pe care-acum, la împlinirea celor 140 de ani de la nașterea omului care l-a întruchipat – se redefinește în termenii istoriei la zi. El a fost episcop al Bisericii Unite cu Roma și cardinal al Bisericii Catolice și în ambele ipostaze a fost un simbol al asumării indiferente de prețul plătit: a optat pentru martiriu pentru că a refuzat să se desprindă de Roma și a refuzat să pună capăt martiriului pentru a rămâne acasă alături de cei pe care prin suferință și în suferință îi păstorea.
revistavatra.org 