Categorie / Memorialistică

de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Vremi fără răbdare (1)

Amurgea. Aerul se umbrise și se răcise brusc. Un abur pufos înghițea treptat spinările dealurilor cu vii pe care le întrezăream prin perdeaua trăsurii. Ca de fiecare dată, mi-au redeșteptat sentimentul reconfortant de acasă: sub cerul lor,în casele  moșului meu, mon cher grand-papa, spre care zoream, mi-am petrecut primii anișori și oriunde îmi va mai fi dat să pribegesc, le voi duce dorul.

Mi-am scos  din buzunărelul pantalonilor de stofă englezească, greu șifonabili, ceasul de aur al bietului meu tată, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde e! Ce mult mi-a lipsit ocrotirea și sfaturile lui înainte de  vârsta bărbăției! Deocamdată, părea să-mi fi rămas suficient răgaz s-ajung la curtea moșului meu pentru o gustare, nu neapărat  frugală, și un picuț de repaos înainte să dau  ochii cu ma bien aimee.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (III)

După atâția ani, credința mea despre (și în) poezie nu s-a modificat, chiar dacă am avut parte de mai multe etape poetice de-a lungul timpului: am fost neoexpresionistă, post-suprarealistă, flower-power, am scris și poezie civică, precum și poezie post-umană. Toate etapele acestea au depins de mersul vieții mele și de ceea ce simțeam că sunt (auctorial și existențial) într-un moment (context) sau altul. Niciodată nu am depins de mode și trend-uri și nu am scris în funcție de ele. Ceasornicul și totodată calendarul meu poetic (și literar) a fost întotdeauna lăuntric.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (12) (dintr-un caiet mai vechi)

Frumuseţea ca splendoare, ca evidenţă fericitoare a Adevărului. Sensul e o obligaţie a speciei noastre. Frumuseţea e o datorie sacră a umanului.

Ideea că fiecare poet descoperă o mică porţiune de experienţă emoţională a Stării spirituale universale, care aparţine tuturor, cam în felul în care o celulă nervoasă aparţine creierului, căruia îi aduce informaţia sa infimă, fiind în acelaşi timp şi parte şi întreg, şi celulă şi creier. Toţi suntem celule unite într-un ţesut vital şi social, toţi funcţionăm pentru toţi ceilalţi, chiar dacă nu ne dăm seama, câștigând câte o fărâmă de frumusețe sau de sens, fixând în cuvinte câte o fărâmă de necunoscut sau de extaz. Şi toţi suntem în acelaşi timp, într-un anume fel, şi partea şi întregul.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana – Credința, speranța și iubirea. Cardinalul Iuliu Hossu

Caracteristica simbolurilor este capacitatea lor de  a se actualiza mereu întregindu-și și amplificându-și definiția prin returnarea ei în noile matrice ale timpului. Iuliu Hossu a fost de pe când trăia și este într-o măsură din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei recente un simbol, pe care-acum, la împlinirea celor 140 de ani de la nașterea omului care l-a întruchipat – se redefinește în termenii istoriei la zi. El a fost episcop al Bisericii Unite cu Roma și cardinal al Bisericii Catolice și în ambele ipostaze a fost un simbol al asumării indiferente de prețul plătit: a optat pentru martiriu pentru că a refuzat să se desprindă de Roma și a refuzat să pună capăt martiriului pentru a rămâne acasă alături de cei pe care prin suferință și în suferință îi păstorea.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu- „Muncind  cu pietre de moară legate de picioare”

 Văzută dinafară, în acel tensionat mai-iunie 1958, viața noastră în orașul meu adoptiv era, așa cum o simțeam eu, o baltă nemișcată, acoperită de lintița verde,  ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Așa o vedeau  și rezidentul Eftimie Pandele și informatoarea Stănculescu Maria,solicitați  să participe la o investigație a” numitului Adameșteanu Mircea” cerută de neobosiții ofițeri ai Regionalei piteștene.

   ”Numitul nu posedă niciun fel de avere, domiciliază ca chiriaș, este un element liniștit și respectuos față de vecini, însă nu face prietenie cu aceștia. Nu este predominat de viciu sau pasiuni care să-i dăuneze în familie și societate . Duce o viață modestă, este în relații bune cu Florescu Anghel care are atelier de fabricat lumânări. Este un element retras, nu primește vizite la domiciliu. Este bun coleg cu cei din anturajul său din Școala medie nr. 3. Nu este cunoscut cu manifestări dușmănoase la adresa regimului nostru. ”                                                         

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (II)

Scriitura mea este arborescentă și jungloidă, așa că să o descurce cine poate, dar nu neapărat eu (deși exact acest lucru fac din când în când, în interviuri sau confesiuni auctoriale). Sunt o grămadă de răspântii, unde nici eu nu știu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau, iar lucrul acesta mă face să mă simt mereu nouă, inedită, exotică.

La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet și nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie și scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu m-a prea ispitit la tinerețe, ci mai degrabă androginismul scriiturii; la senectute, însă, oricare din ele ar putea fi experimentală, fie că-i vorba despre hermafroditism, fie că-i vorba despre androginie. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o „bestie” față de sine însuși în primul rând (acest lucru este valabil și pentru prozator, deși aici mai contează și altceva, anume vocația „arhitectonică”) și să aibă curajul să meargă până la capăt.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic. Informații și opinii care vă pot afecta emoțional

De ce au fost atât de afectați unii (nu-i mai numesc) când am scris că presa noastră literară ar putea fi și altfel decât se prezenta la un moment dat (în 2019, de pildă)? Acuzam inerția, uniformizarea, lipsa de receptivitate și de dinamism, rezistența la diversitatea punctelor de vedere și multe alte metehne, pe care nu le mai amintesc. Am prevăzut reacția de comoditate: de ce să ne schimbăm? – e bine așa cum suntem! Nu mă refeream numai la revistele USR. Am numărat peste o sută de reviste literare și culturale. Cum?! Nu se poate! – a fost reacția. E o exagerare! – au exclamat scepticii. Am dat lista: erau 120 de reviste culturale, cu apariție atestată în 2019. Da, dar multe nu contează! – au insinuat alții. Sunt prea multe, viața literară se atomizează din cauza retragerilor în micile bisericuțe din jurul unei reviste modeste, fără difuzare, fără audiență – am replicat eu. Nu sunt prea multe reviste, sunt prea puține! – declara un pustnic, necunoscător al fenomenului. De ce să-i sfidăm pe cei care își plătesc din banii lor revista, trudesc, se străduiesc să iasă la lumină? Ar însemna să practicăm cenzura! Nu am zis că ar trebui interzisă sau oprită vreo revistă. M-am gândit ce să facem, cum să procedăm, cum să ne comportăm cultural în acest mediu inflaționist, în care se pierde relieful valorilor, mediocritatea ne inundă din toate părțile.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (11)

(dintr-un caiet mai vechi)                         

„Madeleina” lui Proust – pe o farfurioară vezi o bucată ruptă de prăjitură și brusc îți amintești o felie întreagă din trecutul tău pe care îl credeai definitiv uitat. Madeleină din aluat, sau un parfum suav, sau o arie muzicală oarecare, sau o simplă expresie verbală uzată, orice, orice de pe lumea aceasta poate funcționa ca o „madeleină”. Important e să legi ceva din tine de acel altceva din afară. Sau, altfel spus, ceva/orice din afară să trezească în tine o felie, o fărâmă din făptura ta autentică, adevărată, așteptând să fie sensibilizată, trezită. Orice din lumea exterioară poate funcționa în scopul acesta. Important e ca ființa să fie deschisă, să aștepte semnele, să fie dispusă să-și amintească, să „frisoneze”, să se trezească. Orice din lumea aceasta, dacă știi să aștepți momentul propice, funcționează ca o „madeleină”. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” oferită de Altcineva, de Lumea însăși, ca să ne amintim, să ne trezim, să le răspundem. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” pentru papilele ființei noastre în așteptare. Ah, să mușc, să mușc din uriașa madeleină, să înghit această madeleină a lumii, să mă îmbăt de ea, să mă satur! Ah, magdalenele ascultându-l pe Cristos, ștergându-i picioarele cu pletele lor. Vai, magdalenă de azi, magdalenă amnezică! (1989)

Citește în continuare →
de VATRA

GabrielaAdameșteanu – Reîntors din subterane

După atâtea decenii de când murise, reușisem să-l uit Nu-l mai visam noaptea și mi-l aminteam doar în niște momentele când îl înfuriasem cu mici obrăznicii.

Trebuie să ai șansa să trăiești mult ca să-ți uiți un părinte drag, era concluzia la care ajunsesem când, tot  înșirând  și deșirând la cartea asta, am mers  la  CNSAS ca să confrunt  dosarele de acolo cu ceea ce reușisem să aflu între timp despre dezastruoasa apropiere de Mișcarea legionară a celor din familie.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Numai de bine. Accente pozitive în jurnalismul cultural

Foarte bună ideea „României literare” de a încredința Poșta redacției lui Adrian Popescu. Scriitor din primul eșalon valoric al literaturii noastre contemporane, el răspunde o dată pe lună corespondenților care așteaptă să fie publicați cât mai curând. Exigent și înțelegător, poetul face recomandările de rigoare, selectând, când e cazul, versurile meritorii, uneori mai bune decât cele publicate în paginile revistei de la colaboratori care par a fi depășit vârsta de poștă a redacției. Nu ar fi rău ca multe dintre revistele noastre să treacă ceea ce publică prin filtrul unui scriitor exigent și să oprească la poșta redacției încercările nereușite. Pe vremuri, aproape toate revistele literare aveau poșta redacției. La „România literară”, primul titular a fost, dacă nu mă înșel, Geo Dumitrescu, în anii 1970. La revista „Familia”, pedagogia debutanților au făcut-o succesiv Ștefan Aug. Doinaș și Ana Blandiana, înainte de 1990. Ceea ce nu înseamnă că redactorii nu aveau libertatea să publice versurile proaste ale unor așa-zis consacrați. Îmi amintesc că, după 1990, Adrian Popescu, din postura de redactor-șef al revistei „Steaua”, a propus ca timp de un an de zile să nu mai publice deloc poezie în revistă, ca o măsură de profilaxie a mediocrității. Se referea în primul rând la necesara cură de dezintoxicare de poezie patriotică și partinică. Tratamentul, chiar dacă ar fi fost aplicat la toate revistele, tot nu ar fi putut lecui redacțiile de generozitatea față de mediocritățile consacrate. Fără ele nu ar exista revistele.

Citește în continuare →