Pe lângă cărți și articole de teorie literară publicate ca universitar și cercetător, Luiza Petre Pârvan (1943-2017) a lăsat și jurnale: 6 agende groase, din cele care au pagini pentru fiecare zi a anului. Am folosit pasaje din ultimele două asemenea caiete, care traversează perioada (2002-2015), spre a compune din ele poeme-jurnal. Cuvintele de jurnal, rămase neschimbate, sunt întrerupte, reunite, reiterate, spre a fi eliberate din cimentul prozei și al rațiunii discursive. Pe alocuri, poemele preiau din jurnale și vocile altor autori, citați acolo, fiindcă și acestea sunt reprezentative pentru identitatea scriiturii biografice a Luizei Petre Pârvan: de pildă, în poezia Viață de o zi, din acest grupaj,fontul diferit marchează inserția unui fragment dintr-un poem borgesian, redat în jurnal. Volumul rezultat, „Centimetri de viață” (depus la Editura Eikon), afișează din start lista de persoane (personaje?) care populează scena jurnalelor (de pildă, Felix-fiul, Ada-fiica) și întâmpină cititorul cu o Prefață menită să îl pregătească pentru intrarea subită într-o viață trăită mereu sub iminența morții și sub variate alte forme de asediu – moral, psihic, emoțional, estetic, metafizic, existențial. Luiza Petre Pârvan și-a trăit ultimii aproape 23 de ani fiind ținută în viață artificial prin tehnologia dializei, proces ce solicita ca, pentru tot restul vieții, câte trei zile pe săptămână, să petreacă 4-5 ore legată de un aparat care îi curăța sângele de toxine.
ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade în timp ce te privesc ca pe o minune căreia îi sunt martor în timp ce beau un vin frizante secco bianco și fumez havana da și vă vorbesc despre ninsoare pentru că-mi plac zăpezile zăpezile din copilărie zăpezile de pe kilimanjaro zăpezile de la stâna de vale
și mă bucur ca un copil pentru că trebuie să fii un copil ca să poți intra în împărăția cerurilor acum când se întorc zăpezile de altădată acum când se întorc clepsidrele când se albește veșnicia ninge ninge ca în fotografia făcută în cimitirul catolic acum treizeci de ani când aveam treizeci de ani și spuneam că morții sunt ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă și spuneam
revistavatra.org 