Categorie / Uncategorized

de VATRA

Maria Zintz – Expoziție retrospectivă „Marta Jakobovits – 80”

Marta Jakobovits, Atmosfera albă

Au trecut 45 de ani de la expoziția Marta și Miklós Jakobovits pe care am organizat-o la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Atunci am început să descopăr minunata artă a ceramicii care a continuat să mă fascineze și să mă îndemne să o aprofundez de-a lungul timpului. În 2003, am fost din nou curatorul unei expoziții semnată Marta Jakobovits  – „Metaterra”, la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Artista se afla la apogeul creației sale, fiind astăzi una dintre cele mai valoroase ceramiste din Europa. Și interesul meu pentru ceramică a devenit mai intens concretizat prin cele peste 20 de interviuri cu ceramiști români, prin numeroasele cronici în revistele „Arta”, „Vatra”, „Neue Keramik” (Germania) și, mai ales, prin finalizarea studiului pentru cartea „Ceramiști români – Școala clujeană”, totul începând de la întâlnirile mele cu creația Martei Jakobovits.

Citește în continuare →
de VATRA

Violența în literatură (VI)

Andreea Răsuceanu

„Țapii ispășitori” – tipuri de violență

Una dintre temele pe care m-a interesat să le explorez în romanele mele este cea a relațiilor de putere, mai cu seamă cele care se stabilesc între străin (în toate sensurile termenului) și ceilalți, cei majoritari. Din orice unghi ai analiza aceste raporturi, ele implică violența în toate formele sale, de la cele aproape imperceptibile, și cu atât mai periculoase, până la cele manifeste, incluzând aici violența colectivă.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv. Fondane, Pound, Joyce (XI)

În încheierea acestui amplu serial despre Fondane, semnalez încă două cărți despre Ulisele fondanian, semnate de Patrice Beray și Louis-Thomas Leguerrier (în cazul celui de-al doilea e vorba doar despre un capitol consistent), prilej să le prezint acum interpretările, întrucât acestea sunt utile pentru o concluzie a acestui serial și pentru chestiunea evreității dezbătute a noului Ulise modern.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (II)

Corin Braga

Antiumanism?

Inter armas silent musae, spune vechiul adagio ciceronian1. Pare oarecum superfluu să discuți despre umanism și umanioare într-un context mondial dominat de pandemia COVID-19 și războiul de invazie din Ucraina. Totuși, aceste domenii aparent depărtate – studiul teoretic și viața practică – s-ar putea să fie în legătură la un nivel mai adânc, ce vizează însuși felul în care ne înțelegem umanitatea. De aceea, mă voi opri asupra unei teme intens dezbătute în studiile culturale contemporane: „moartea omului”, pentru a pune sub semnul întrebării validitatea morală a utilizării sale nediscriminatorii pe o scară largă. Într-adevăr, în filosofie și în studiile literare actuale abundă termenul „moarte”: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea autorului2, moartea literaturii3, moartea teoriei literare4, moartea literaturii comparate5, moartea limbajului6, moartea artistului7 și așa mai departe. Ce e drept, această thanatofilie se întinde cu mult dincolo de disciplinele umaniste, în diferite alte domenii, unde putem citi despre sfârșitul istoriei, moartea teoriei germenilor, moartea teoriei Big Bang, moartea arheologiei etc. David Damrosch observă, ironic, că sfârșitul, dispariția, moartea, au devenit un fel de gen literar, mai precis o specie a criticii literare, ce corespunde, în studiile literare actuale, modei zombilor din pop culture8.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Monotonia luxuriantă

Alexandru Funieru debutează cu un volum care pe cât de lucrat zice că e (conform mențiunilor de pe prima clapetă, ar aduna poeme pregătite timp de un deceniu), pe atât e de spontan și liber de restricții de orice soi. Că e destul de diferit de poezia tânără, apărută în ultima vreme, asta-i sigur: proiectul din candelabre în valul artificial mizează pe o retorică la foc continuu, incandescentă, funcțională din punct de vedere imagistic printr-un soi de plictis emoțional, aș zice, suprapus pe secvențe de tip flashback/ aglomerație a notațiilor.

Citește în continuare →
de VATRA

(Para)literatura în contextul (new)media (II)

Amalia Cotoi

Ferrante Fever și post-teoria

Oprah Winfrey, celebra realizatoare americană de televiziune, nota în 2015 că, printre cărțile care au creat dependență în ultimii 25 de ani, punându-și amprenta asupra unei generații, se numără romane ca The Remains of the Day (1989), de Kazuo Ishiguro, Eat Pray Love, de Elizabeth Gilbert (2006), The Hunger Games (2008), de Suzanne Collins, sau Fifty Shades of Grey (2011), de E. L. James. Deși toate au parte de ecranizări, și deci de un public numeros și eterogen, doar Eat Pray Love și Fifty Shades of Gray intră, conform The New York Times, la categoria bestseller, o categorie creată de revista americană în 1901, în paralel cu nașterea literaturii moderniste. Dacă e să punem în balanță statutul cărții și pe cel al filmului, în funcție de un agregator și totodată modulator al prizei la public și implicit al succesului precum IMDb (Internet Movie Database), Fifty Shades of Gray, în regia lui Sam Taylor-Johnson, pare a fi unul dintre filmele acelea dezastruoase, cu un rating sub 5 puncte din 10, 4,2 mai exact; Eat Pray Love (2010), în regia lui Ryan Murphy, se află tot undeva sub granița filmelor bune, cu un punctaj de 5,8; în vreme ce serialul My Brilliant Friend (2018-…), în regia lui Saverio Costanzo, Alice Rohrwacher, Daniele Luchetti, realizat după romanul cu titlul omonim al Elenei Ferrante, continuă să crească în aprecieri cu fiecare nou sezon, având actualmente 8,6 puncte, ceea ce e foarte mult dacă ne gândim că un film cult ca Game of Thrones are un punctaj de 9,2.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Mirajul american și poezia optzecistă

    Cine urmărește cu puțină atenție peisajul critic din ultimii ani nu poate să nu observe că s-au înmulțit studiile de specialitate despre Generația 80. E vorba aici nu doar de articole sau de capitole din colecții internaționale, precum un număr special din „Journal of World Literature” coordonat de Delia Ungureanu sau de volumul Romanian Literature as World Literature, coordonat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian, ambele apărute în 2018, ci și de sinteze mai ample. Cărții Cenaclul de Luni. Viața și opera, publicată de Cosmin Ciotloș în 2021, îi răspunde volumul proaspăt apărut al Senidei Poenariu, Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă*. Când spun „îi răspunde” mă refer la un soi de complementaritate care se stabilește, aproape involuntar, între cele două studii, scrise cam în același timp. Dacă volumul lui Cosmin Ciotloș construia o panoramă convingătoare cu privire la circuitele interne ale optzeciștilor (instituții, cenacluri, relația cu „Săptămâna”) respingând ipoteza influențelor pe motiv că sunt prea eterogene, Senida Poenariu e interesată să stabilească rețeaua internațională a grupării.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (IV)

Dualitatea Fundoianu-Fondane

Poemul Ulise constituie, de facto, un pilon autobiografic pentru Fondane (care s-a căutat și prin intermediul lui Arthur Rimbaud). Biografia lui B. Fundoianu și totodată a lui Benjamin Fondane este ilustrativă în acest sens. Prezent în limba română cu o piesă de teatru (cu inserturi de proză) care nu a fost remarcată la apariție (Tăgăduința lui Petru, 1918), apoi cu un volum de eseuri (care a scandalizat, la timpul său, printr-o teorie hiperbolizată de critică, aceea că literatura română este o colonie a literaturii franceze) – a se vedea volumul Imagini și cărți din Franța (1922), Fundoianu emigrează în Franța, în 1923, ca să devină Fondane, deși în 1930 îi apare volumul Priveliști, cu poemele românești publicate în varii reviste și adunate acum într-o carte.

Citește în continuare →
de VATRA

Bretter György – Ipoteză despre limba dublă a generațiilor

În prefața colecției de eseuri Crez și istorie a lui Bretter György (1932-1977), tradusă în limba română la editura Kriterion în 1979, N. I. Tertulian îi creionează un profil intelectual remarcabil: apropiat al discipolilor lui György Lukács (așa-numita „Școală de la Budapesta”); dialectician preocupat de problema limbajului, mai ales în ceea ce privește rolul acestuia în menținerea ordinii sociale; interpret abil al lui Fichte și Lukács (inclusiv ca editor și prefațator al colecției de eseuri Tanulmányok I–II, Kriterion, 1973); gânditor anti-dogmatic în probleme de literatură și estetică; și traducător și comentator al lui D. D. Roșca în limba maghiară (A tragikus lét, Kriterion, 1971).i Bretter a îngrijit și prefațat și traducerea în limba maghiară a colecții de texte de Althusser publicată în limba română, în traducerea Adinei Pavel și a lui Apostol Pavel, ca Citindu-l pe Marx (Editura Politică, 1970): Olvassuk Marxot (Kriterion, 1977). În ciuda interferențelor evidente între preocupările lui Bretter și cele ale filozofilor marxiști români din aceeași perioadă, Bretter a rămas în mare parte necunoscut printre intelectualii români din afara mediului clujean. Jumătate de secol mai târziu, contextul intelectual al filozofiei marxiste de limbă maghiară din România reclamă o cercetare atentă la intersecția afinităților cu filozofia Lukácsiană din Ungaria, a dialogului cu filozofia marxistă locală de limbă română și nu în ultimul rând a dinamicilor generaționale ale intelectualilor maghiari din România. Textul „Ipoteza despre limba dublă a generațiilor”, o analiză ingenioasă a diferențelor dintre generații la nivel lingvistic, cât și prin prisma teoretică a lui Karl Mannheim, poate fi citit și în această cheie: în 1974 Bretter a editat Szövegek és körülmények (Texte și împrejurări), un volum de eseuri ale tinerii generații de teoreticieni maghiari din România (Ágoston Vilmos, Huszár Vilmos, Molnár Gusztáv, Szilágyi N. Sándor și Tamás Gáspár Miklós), parte a așa-numitei „a treia generație Forrás”. Volumul, descris la momentul respectiv ca un „act colectiv de război”ii, a marcat un efort de critică a dogmatismului marxist din diferite perspective, inspirate de scrierile de tinerețe ale lui Marx, refuzând paradigma marxistă în întregime, ori continuând să se raporteze la ea însă doar oportunist sau cu superficialitate.iii

Grupajul despre filozofia marxistă din România comunistă se încheie astfel cu acest gest de pasare a ștafetei către generația următoare și către cel care avea să devină unul din cei mai importanți autori marxiști contemporani din Europa de Est, regretatul Tamás Gáspár Miklós, recent dispărut dintre noi. (AH)

Citește în continuare →
de VATRA

Stana Buzatu – Probleme deschise dialogului creator. General și particular în lupta pentru eliberarea femeii

„Condiția femeii” a fost dezbătută pe larg și în România începând cu anii ʼ70, în special în jurul Anului Internațional al Femeii din 1975, proclamat de Organizația Națiunilor Unite. Cea mai detaliată analiză, racordată la literatura celui de-al doilea val feminist, la dezbaterile marxiste contemporane din jurul muncii reproductive și la situația femeilor în țările în curs de dezvoltare ale așa-numitului „sud global”, este volumul Condiția femeii. Dimensiune a progresului contemporan de Stana Buzatu (n. 1934). Publicat în 1979 la Editura Politică, volumul este rezultatul tezei de doctorat susținută în același an la Academia „Ștefan Gheorghiu” și de asemenea integrează experiența autoarei în calitate de secretară a Federației Democrate Internaționale a Femeilor la Berlin între 1965–1971. Volumul este singular prin prezentarea și dezbaterea de pe poziții marxiste a unora dintre principalele autoare feministe din anii ʼ50-ʼ70 (Simone de Beauvoir, Shulamith Firestone, Betty Friedan, Benoîte Groult, Gisèle Halimi, Andrée Michel, Évelyne Sullerot, Susan Sontag, etc.), o literatură aproape complet inaccesibilă în limba română (cartea Drama eliberării femeii de Mathilde Niel este singurul volum feminist tradus integral înainte de 1989, de către Ecaterina Oproiu) și aproape complet ignorată ca tematică filozofică în perioada comunistă în România, inclusiv în varianta marxismului feminist. Buzatu propune o perspectivă materialist istorică asupra condiției femeii, situând aservirea femeii în contextul dezvoltării structurilor de clasă și argumentând de pe această poziție atât împotriva explicațiilor biologizante cât și împotriva structuralism-funcționalismului descriptiv. Buzatu oferă și o analiză a situației de triplă discriminare a femeilor din „sudul global”, la intersecția inegalităților dintre femei și bărbați, de clasă și rezultate din exploatarea colonială și neocolonială.i Una dintre cele mai ingenioase intervenții analitice în problema condiției contemporane a femeii apare nu în capitolul final, în care Buzatu discută cazul românesc – incluzând prezentarea critică a disparităților în nivelul de educație și profesionalizare a femeilor, a poverii duble / triple a femeilor și a subreprezentării lor în poziții de conducere – ci în subcapitolele care discută problematica relației dintre feminism și marxism. Dintre acestea, „Probleme deschise dialogului creator: General și particular în lupta pentru eliberarea femeii” propune extinderea vocabularului marxist local prin incorporarea conceptului de sexism, în mod analog celui de rasism. (AH)

*

Citește în continuare →