de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (III)

Probability Wave (screen capture) / Paul Thomas and Kevin Raxworth Friday, 8 May, 2015

Diana Bulzan

Realismul agențial la Karen Barad

Ancorat în interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, realismul agențial al lui Karen Barad citește epistemologia propusă de Bohr într-o cheie ontologică. Ceea ce rezultă este o re-gândire a capacității de acțiune (agency), care nu mai aparține unei subiectivități și al cărei conținut e golit de intenționalitate. În aceeași măsură, noțiunea de materialitate este ancorată într-o perspectivă ce provine din mecanica cuantică, astfel încât materia nu mai poate fi înțeleasă ca pasivitate, ca substrat, ci drept un agent activ (non-subiectiv) într-o relaționalitate care are un rol constitutiv pentru realitate – rol descris de Barad prin conceptul de performativitate (noțiune ce face trimitere la Judith Butler, dar supusă și ea unei re-interpretări). O piesă importantă în aceste deplasări conceptuale e o noțiune de etică, ancorată în această ontologie al cărei element primordial e relaționalitatea activă, performativă a materiei, precedând orice distincție dintre subiect și obiect. Având în vedere poziționarea lui Barad într-o cheie feministă, queer, cum putem distinge substratul politic al eticii propuse de Barad și al acestei concepții de materialitate?

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (II)

Gustav Metzger, Liquid Crystal Environment 1965, remade 2005. Tate. © Gustav Metzger.

Mihai Țapu

Dincolo de „în-sinele” capitalului. Schiță a tranziturilor conceptuale între realismul speculativ și acceleraționismul de stânga

Acceleraționismul nu e nimic dacă nu e în primul rând o teorie politico-filozofică controversată. Conceput, în forma sa contemporană, pe bloguri și în grupuri de cercetare la începutul anilor 2010, atingând un maxim de popularitate mai ales online la mijlocul anilor 2010, acceleraționismul aproape că a dispărut la începutul anilor 2020, în parte datorită faptului că termenul a fost folosit pentru a justifica atrocități precum atentatul de la Christchurch din 2019. În decada sa de popularitate, discursul despre acceleraționism a fost constant unul ambiguu, născând întrebări precum (evidenta) „ce este acceleraționismul?”, „ce ar trebui să se accelereze?” și, poate cel mai important, „pentru ce tip de ideologie pledează acceleraționismul?”. Ultima întrebare se datorează faptului că acceleraționismul este o ideologie politică ambivalentă, „cu chip de Ianus”: pe de o parte, privind spre un viitor anarho-capitalist, distopic, avem acceleraționismul de dreapta, cu imperativul său de a accelera decuplarea circulației și acumulării capitalului de orice constrângeri; pe de altă parte, privind spre un viitor egalitar, susținut tehnologic, avem acceleraționismul de stânga și încercările sale de a refuncționaliza tehnologiile și unele instrumente produse în capitalism în scopuri comuniste. Diferența dintre cele două curente ale acceleraționismului poate fi înțeleasă prin modalitățile fundamental diferite de a concepe funcția „accelerării”. După cum au remarcat Alex Williams și Nick Srnicek, acceleraționismul de dreapta propune o „accelerare dromologică”, o „creștere a vitezei fundamental lipsită de creier”, în timp ce acceleraționismul de stânga aderă la o „accelerare universală”, o „accelerare rațională capabilă să navigheze într-un spațiu universal mai complex de posibilități alternative”1. Textul de față discută modalitățile prin care unele dintre principalele principii filozofice ale acceleraționismului de stânga au fost preluate din „realismul speculativ” – la rândul său un termen ambiguu care denotă o grupare eterogenă de teorii centrate în jurul criticilor (post-)kantianismului.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (I)

Postnaturalia. Courtesy of Kristof Kintera

Argument

Acum aproape un secol și jumătate, Engels făcea în Ludwig Feuerbach și sfârșitul filozofiei clasice germane o profeție rămasă celebră:„Filozofia naturii este definitiv lichidată… Filozofiei, izgonită din natură și din istorie, îi mai rămâne doar imperiul gândului pur, în măsura în care acesta subzistă: teoria legilor procesului de gândire, logica și dialectica”. Survolând evoluția ulterioară a filozofiei, s-ar spune că profeția lui Engels n-a îmbătrânit prea frumos. Singura care pare să se fi ținut de pronosticul său, concentrându-se în mod exclusiv asupra „imperiului gândului pur”, este filozofia analitică, ale cărei incursiuni în metafizică încă urmăresc clarificarea și consolidarea conceptuală a progreselor științelor naturale – dar ea a pornit programatic de la bun început pe baze anti-ontologice și anti-metafizice. În rest, filozofia pare să se fi încăpățânat, în ultimul secol și încă și mai îndărătnic în ultimele decade, să contrazică foaia de drum stabilită de Engels.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Explorări în mitologia machistă

E cât se poate de firesc și pentru feminism să aibă în manifestarea sa literară soarta oricărui stil sau curent, și anume să se erodeze, să intre în fază decadentă. Acesta e, desigur, un truism, la care apelez acum doar pentru a-mi justifica gândul cu care am început lectura volumului de debut al Simonei Sigartău*: încă un volum feminist, căci aceasta e direcția ideologică în care îl înscrie Olga Ștefan pe coperta a patra. Să ne înțelegem însă de la bun început: nu de vreun sentiment al preaplinului de feminism în practica socială românească e vorba aici. Nici gând de așa ceva. Dimpotrivă, susțin răspicat că în discursul cultural autohton și, mai ales, la nivelul manifestărilor sociale extraliterare, incluzând aici mentalitatea generală, precum și la cel al instituțiile care activează în câmpul literaturii (publicații, edituri ș.a.m.d.) este vorba în continuare de un misoginism anevoie de înlăturat, din păcate. Dar, chiar dacă literatura poate avea un rol important în difuzarea persuasivă a valorilor feministe necesare progresului civilizațional, simplul fapt de a le promova nu constituie neapărat, în sine, și un progres strict literar. Pentru ca el să se întâmple mai e nevoie și de acumulări energetice care să producă efecte nu atât în tectonica estetică a textului, cât și în cea a genului.

Citește în continuare →
de VATRA

Florina Lircă-Moldovan – Miere (de iarbă) neagră

Scriu – sau trăiesc povești – deci exist. Iată motto-ul (nu întocmai declarat, dar reliefat în finalul cărții) lui Dan Pleșa. Publicat în 2023, la Editura Vellant, romanul Miere neagră nu numai că îl confirmă pe scriitorul (poetul, autorul de proză scurtă, editorul și publicistul) Dan Pleșa, ci atestă și existența sa ca „personaj” de cultură (specializat în scenaristică și critică de film),activ și implicat – inclusiv prin revista Iocan – în dinamica zilelor noastre (de astăzi și de ieri). De astăzi, pentru că vine ca romancier – debutant, dar experimentat, prin poezie, în domeniul literar –, cu o misiune autentică, verosimilă, ivită din nevoi personale și frământări actuale, și anume: reglarea nedreptății sociale și politice. Pe care o confesează abrupt: „peste cinci zile o să ucid un om”. De ieri, pentru că se revoltă– parcă dintr-un spirit de revanșă – împotriva nu-tocmai-îndepărtatului regim ceaușist, care a răpit la vremea lui (și încă nu pare decis să restituie, prin descendenții săi) libertatea de exprimare.

Citește în continuare →
de VATRA

Evelina Cîrciu – Svetlana Cârstean și resurecția secundarului

Poezia Svetlanei Cârstean a arătat mereu o nevoie de acțiune, de directețe, de intervenție urgentă  într-un real exterior sau interior, care se cere corectat cu franchețe, colonizat, cucerit sau măcar acceptat. În Floarea de menghină, Gravitație și Sînt Alta se vede, de asemenea, o nevoie de meticuloasă decopertare a unui eu feminin aflat într-un univers disfuncțional, ce  nu a uitat însă că are dreptul să cârtească, să fie mereu altfel, să se sustragă gravitației, ierarhizărilor, osificării.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Cum să-ți amintești de copilărie fără să te plângi

Generația X ro, care a cunoscut comunismul târziu și tranziția, generație pe care Vasile Ernu a numit-o „canibală” în titlul recentei sale cărți, a cam ajuns la vârsta rememorărilor, așa că se întrevede un val de memoir-uri/subgenuri hibride care va da acces cititorilor la viața privată a unor autori, fiindcă, oricâtă teorie literară am toci, tendința/instinctul de a suprapune în mod abuziv experiențele naratorului peste cele ale autorului nu dispare nicicum. Dar noi nu bârfim, nici nu ne uităm pe gaura cheii, ci facem antropologie și sociologie. O facem pe zone ale țării, pe mentalități, pe clase sociale, pe sistemul al cui ești, ce educație ai, ce lucrezi, ce-s părinții tăi, de unde ai bani, în ce epocă ți-ai trăit copilăria și unde. Că așa ne-au învățat Balzac, Schiop și Rogozanu. Generației X în variantă românească îi aparțin cei născuți în intervalul 1965-1980 (more or less), cu specificația că intervalul acesta de 15 de ani între membrii aceleiași generații include și multe diferențe. De exemplu, cei născuți spre limita superioară a intervalului, cum este și prozatorul despre care vorbim aici, nu au apucat din epoca ceaușistă perioada de „relaxare” de dinainte de ’80 și nici n-au avut timp să conștientizeze relele și întunericul ultimei decade. Așa că, pentru mulți dintre noi, copilăria, cu tot ansamblul, rămâne un paradis care nu ține seama de social-politic. Cu alte cuvinte, copil fiind, nu simțeai că trăiești în iad, nu pricepeai mare lucru, aveai părinți, bunici, te bucurai de lucruri mărunte, cum ar fi o pereche de patine noi sau o ciocolată. 

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Dying to be told

Altfel citim astăzi, după ce am supraviețuit alegerilor prezidențiale care au dezbinat societatea românească mai profund ca niciodată, La înmormântarea politicianului gură de aur, o mostră din contemporanele artes moriendi, povestite cu haz de „cioplitorul de epitafuri” Dósa Zoltán în volumul său tradus de Ingrid Tomonicska, Meserii în marș funebru. Artă poetică mortală (Tracus Arte, 2024): „Din gură-i tot dădea/ că progresu-i sustenabil./ Sperăm că el pe veci rămâne/ acolo jos, că e mai convenabil” (p. 85). După o perioadă marcată de tensiuni puternice, în care amenințarea extremei drepte s-a conturat ca un pericol cât se poate de real, la doar o săptămână distanță spațiul media și rețelele sociale au fost invadate de meme, glume, ironii și, iată!, chiar epitafuri – forme variate prin care umorul își găsește expresia.

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – Dacia romanizată

Evenimentul anului 2024 în materie de istorie este volumul enorm și substanțial semnat de acad. Mihai Bărbulescu, Civilizația romană în Dacia (Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders & Ed. Școala Ardeleană, 2024, 830 p.). În cultura română nu a existat ceva similar prin anvergura proiectului – cuprinderea tuturor manifestărilor cunoscute ale civilizației aduse în Dacia de Roma antică – și prin capacitatea analitică, descinzând până la detaliu, a autorului. Astfel, dintru început, cartea bărbulesciană devine una de raftul întâi, o bibliografie obligatorie, dar și o lectură rezonabilă pentru pasionații nespecialiști în domeniu. Importanța ei nu rezidă doar în capacitatea autorului de a plasa într-o viziune integratoare descoperirile de până acum legate de episodul roman din trecutul carpato-dunărean, oferind o panoramare coerentă și adusă la zi, în absența izvoarelor narative, doar pe baza descoperirilor arheologice și a monumentelor păstrate, a celorlalte probe scrise disponibile. Ea survine mai cu seamă datorită circumstanței că bilanțul de etapă la care este invitat publicul este dublat și de interogații, discuții fertile, îndemnuri implicite la problematizări și la șantiere intelectuale viitoare ce pot consolida și ajusta cunoașterea actuală. Prin aceasta, sinteza lui Mihai Bărbulescu nu rămâne doar o însumare fericită și atrăgătoare de cunoștințe deja dobândite, ci și o platformă de pe care pot demara progrese consistente în aproximarea adevăratei dimensiuni a romanității din Dacia, provincie de margine a Imperiului Roman, dar nu mai puțin importantă decât altele rămase relativ scurtă vreme în sfera de cuprindere a structurilor statale imperiale.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Adrian Tchaikovsky: Alien Clay

Cu ani în urmă am susținut la una dintre Sesiunile Helion de la Timișoara o prezentare dedicată reprezentărilor divinității în ficțiunea speculativă de după 1960. Venind în siajul Contraculturii din anii ʼ60, în condițiile în care unii autori au fost chiar protagoniști ai ei, literatura acestui domeniu acreditează, în mare, trei „reprezentări” ale Ființei Supreme, cu precizarea că am pus cuvântul reprezentare între ghilimele pentru a sugera că nu toate aceste proiecții sunt antropomorfe. Prima dintre ele, difuză, vine pe filiera panteismului cosmotic care a animat Contracultura, fiind reprezentarea unui Dumnezeu care se „topește”, se „imersează” în Marele Tot din univers, Cer și Pământ deopotrivă, aneantizându-se ca „persoană” pentru a le apărea celor care-i doresc prezența ca sacralizare implicită, imediată și empirică, principalul avantaj al acestei percepții, dorită, de altfel, de majoritatea copiilor flower power, fiind acela al comprimării distanței care ne separă de El. În termenii clasici ai lui Rudolf Otto, sacrul nu mai este „das ganz Andere”, Altceva-ul străin, incomprehensibil și inaccesibil aici, ci coboară la nivelul imediat al senzațiilor și bucuriilor mărunte, devenind apanajul unei proximități capabile de a fi experimentată direct, ca indiciu al ingenuității, prezentă în fiecare ființă umană.

Citește în continuare →