Etichetă / epica magna

de VATRA

Doina Cherecheș – Amintirea…

                      Motto: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.” (S. Esenin)

Pe căldura aceea înfiorătoare, haina i se păru mai grea decât altădată, apăsându-i umerii și trăgându-l în jos, de parcă nu căra un simplu sacou, făcut dintr-o stofă subțire și căptușit cu o mătase  și mai subțire, ci pietre de moară ascunse prin toate tiviturile și buzunarele. Știa că buzunarul din interior îi era burdușit ca lumea, pe lângă portmoneul din piele, purtând acolo și ceasul cu lanț și cu capac de argint. Ținea mult la acel ceas. Îl scoase și se uită la el. Nu știa dacă mai funcționează și nici nu mai conta acest lucru, pentru că ajunsese să-l poarte mai degrabă ca pe un talisman aducător de noroc decât ca pe un obiect folositor. Și pentru că˗l purta ca pe un talisman, nu se despărțea de el niciodată. Cât timp fusese în activitate, îl purtase tot în buzunarul de la piept, dar în cel din afară și cu lănțișorul la vedere, având impresia că asta îi sporea prestanța în fața elevilor săi. Și-l puse la ureche doar ca se afle˗n treabă, ceasul fiind mecanic și neîntors de multă vreme. Totuși, chiar și-așa, ceasul își făcuse datoria, trezindu-i lui Victor o amintire pe cât de îndepărtată, pe atât de necesară situației prin care trecea. Se afla la numai o aruncătură de băț de casa văduvei lui Parpală. Avea de îndeplinit o misiune grea și ingrată, căreia i s-ar fi sustras cu bucurie. Dar n-avea de ales. Găsi, totuși, o portiță de scăpare, cel puțin pentru moment, poposind în amintirea pe care i-o trezea de fiecare dată ceasul. Nu știa dacă el chemase amintirea sau dacă aceasta dăduse buzna peste el, dar nici nu mai conta, importantă fiind doar clipa de răgaz pe care ea, amintirea, i-o oferea cu multă generozitate…

Citește în continuare →
de VATRA

Mariana Codruț – Întuneric sau lumină?

Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.

Citește în continuare →
de VATRA

Veronica D. Niculescu – Drumurile

De câte ori plec în oraș, decid abia după ce închid poarta încotro o apuc.

Pe trotuar, cu spatele la casă, stau cu spatele la oraș. Ca să ajung în centru, mă pot răsuci înspre dreapta, cotind după o vreme la dreapta, sau mă pot răsuci înspre stânga, cotind după o vreme la stânga. Dacă o iau la dreapta, am casele în dreapta mea. Iar dacă o iau la stânga, am casele în stânga mea. O bună bucată, vreo doi kilometri, cele două drumuri merg în paralel, apoi cel din stânga se curbează discret, se sucește și, în cele din urmă, se intersectează cu celălalt, înainte de podul peste Bega, în dreptul unei biserici ortodoxe. Drumul din dreapta e drept. Drumul din stânga e strâmb. Drumul din dreapta, cel pe care merge tramvaiul, înghite în dreptul bisericii drumul din stânga.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Perşa – România profundă (II)

După câteva zile Iana i-a spus că soţul ei i-a cerut să meargă la consiliere matrimonială.

– La consiliere matrimonială? făcu Petrache. De ce să te duci? Că acolo mergi în speranţa împăcării soţilor, e o încercare de-a mai lungi căsătoria, pe când tu mi-ai spus că vrei să divorţezi.

Dar nu avea ce face, dacă Iana nu-şi refuza soţul şi îi dădea speranţe că se vor împăca. Şi apoi aşa e la oraş, oamenii au nevoie de asistenţă… ba psihologică, ba matrimonială, ba juridică… altfel calcă în străchini.

Consilierul matrimonial era o femeie şi locuia în alt oraş. Iana i-a spus că merge acolo cu soţul ei… şi abia peste două zile l-a mai sunat.

Citește în continuare →
de VATRA

Kocsis Francisko – Atelierul de pipe şi tutun

Amurgul întuneca încet ferestrele, basculând umbra clădirii impunătoare a colegiului peste casa mică, îmbătrânită, cu acoperiş de ţiglă veche pe care s-au stabilit colonii de licheni. Bătrânul proprietar al casei şi al atelierului nu avea bani ca să-i plătească pe întorsători ca să le cureţe cu peria de sârmă şi să le înlocuiască pe cele crăpate, şi-n plus, cum lăsa să se înţeleagă din puţinele cuvinte pe care le mai rostea, era convins că pe el n-o să-l mai bată ploaia peste un an, peste doi, dacă nu cumva i se va schimba, prin cine ştie ce capriciu inuman, sorocul. Tocmai de aceea, era convins, nu-i bine să-ţi faci socoteli în privinţa asta şi să laşi natura în pace. Nimeni nu ştie mai bine decât ea ce-i de-ajuns pentru fiecare.

Citește în continuare →
de VATRA

Marin Malaicu-Hondrari – Glonț pe țeavă

Au ieșit de pe șosea și au început să urce pe un drum forestier, în serpentine lungi. Radioul și-a pirdut semnalul, dar cele două fete nu păreau să fi băgat de seamă. Nu auzeau nici cârâiturile postului de radio, nici motorul opintindu-se la urcușuri tot mai abrupte și la curbe tot mai strânse. Obișnuite cu frumusețea locurilor de munte, fetele sporovăiau.

            Cea de la volan, Liliana, e masivă, dar suplă, ar putea fi foarte bine handbalistă sau chiar baschetbalistă. Părul lung, blond, îi îngustează fața cu oase mari. Lângă ea, pe locul mortului, stă Mirela, la fel de blondă, dar mult mai scundă și mai slabă, cu o față mică, numai bună de pus pe ecran.

            — Dă-mi și mie o bucată de ciocolată, a zis Liliana. Nu atâta. Băi, ce mă enervați voi, astea, slăbănoagele, băgați în voi de toate și nu se vede.

Citește în continuare →
de VATRA

Cătălin Partenie – Vizuina de aur (fragment)

Într-o seară, cam la o lună după ce ne-am cunoscut, am deschis ușa și l-am văzut c-o sticlă în brațe.

–  Vrei? N-am pahare.

Era o sticlă de Bastion, un așa-zis coniac românesc care te-ardea când îl dădeai pe gât.

–  Semestrul ăsta îi facem pe greci. Niște ușchiți, toți. Dar niciunul nu-l ia pe Heraclit. Uite-o mostră din zicerile lui: „Oamenilor le scapă ceea ce e evident“. Ceea ce e evident, și totuși ne scapă.

–  Nu înțeleg.

Citește în continuare →
de VATRA

Emilian Galaicu-Păun – Terre-à-Mer*

Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”

                                                                                 (Elias CANNETI. Limba salvată)

Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, departe de a fi slăbit de-a lungul timpului, se simte şi ea în mod diferit, mai puţin influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – de cele mai multe ori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei naţii, la nevoie şi o duzină întreagă, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Coman – dragoste

Teodora şi-a luat pijamaua, a făcut-o sul şi a îndesat-o în poşeta neagră. A verificat dacă are telefonul, apoi a mai deschis o dată uşa dormitorului – era în regulă, soţul ei dormea. Maică-sa (venise pentru câteva zile la ei, numai bine) era în camera mică, se uita la televizor. Să-mi dai un semn dacă e ceva, i-a zis. Du-te liniştită, n-are ce să fie, pa, pa.

De când se măritase nu mai ieşise la întâlniri de felul ăsta cu fetele, prietenele ei încă din facultate, acum căsătorite şi ele – lucrurile se schimbaseră destul de mult. Ea îşi luase concediu doi ani, după nuntă, deşi ştia că Magdalena şi Cătălina au început să lucreze chiar după o săptămână – îşi găsiseră bone, scumpe, dar pricepute – ele nu concepeau să-şi stopeze aşa, dintr-odată, viaţa socială de până atunci. Nu le era uşor, dar câştigau mai bine mergând la serviciu – în plus, mai ieşeau în felul acesta din aceleaşi ritualuri zilnice, trezirea, fă mâncare, hrăneşte-l, schimbă-l, plimbă-l, distrează-l.

Citește în continuare →

de VATRA

Andreea Răsuceanu – Vântul, duhul, suflarea

Viitorul a venit sub forma unui automobil cu roți de tren, pe o cale ferată nou-nouță. Ani de zile petițiile semnate de oamenii din C. zăcuseră prin sertarele ministerului lucrărilor publice, apoi al transporturilor, fără să le citească cineva, și la un moment dat, într-o primăvară, s-a auzit prima dată zvonul că începeau lucrările la calea ferată. Întâi au venit inginerii constructori și geologii, pe urmă, tot într-o dimineață, ne-au trezit zgomotele noului șantier, plin de muncitori tineri, necunoscuți. Curând a început să miroasă a metal încins și păcură, a lemn proaspăt de la traversele solide de stejar stivuite peste tot împrejur. Patruzeci de kilometri de calea ferată, până la Galați, o gară mică, de cărămidă roșie, totul a apărut până în aprilie următor, chiar și pasajul care trecea pe sub șine, cu pereții îmbrăcați în plăci de ceramică maronie.

Citește în continuare →