Etichetă / Kocsis Francisko

de VATRA

Alexandru Vlad in memoriam (5) – EVOCĂRI, AMINTIRI, PORTRETE, MĂRTURII (2)

Digital StillCamera

Ioan MILEA

 

Scrisoare

lui Virgil Podoabă

Dragă Virgil,

Cu Vlad am trăit clipe, nu ore sau zile. Îi spuneam Vlad, nu Sandu, ca atâția alții, dar pentru mine numele îi devenise prenume. Erau, pentru mine, clipe indefinite, de fraternitate tăcut-povestitoare, și pe care nu le pot trece decât la fel, indefinit, din memoria personală în cea colectivă. Așadar, mai bine versific:

 

Ce să îți scriu

de Vlad? Că odată

Bulevardul Brâncuși

l-am urcat pe zăpadă?

Că, tot cu Brâncuși,

sperarăm în parte

să facem poemele

să intre-ntr-o carte?

Că, pe un drum

de fier împreună,

a-nțeles, a-nțeles

ceva să îmi spună?

Că: „Nu are pe nimeni”

(ah, vorba, curata!),

că: „Nu pot să o las

nici pentru Vatra”?

Că în inima Clujului

stăm încă-n poza

cu Cis, împăcând

poezia cu proza?

Că veni vestea –

și nodul din gât

abia se dezleagă

acum în cuvânt?

Că, da, se răzbună

pe mine firea-mi

astăzi, când doare

neîntâlnirea?

Și totuși, că toate

acestea-s anume

de cum se preschimbă

un nume-n prenume?

***

KOCSIS Francisko

 

Un exemplar unicat

 

Există momente pe care le ţii minte fără să-ţi fi propus asta, fără să le fi notat undeva, pentru că se aşează direct în memoria afectivă, mai trainică decât oricare altă formă de ţinere de minte. Toţi avem astfel de amintiri şi cred că sunt cele pe care le luăm cu noi în orice stare, pentru că se impregnează în esenţa noastră. Un astfel de moment a fost întâlnirea cu Alexandru Vlad în anul 2012, în dimineaţa zilei de 29 mai, la Satu Mare, unde eram invitaţi la „Zilele revistei Poesis”. Cu Sandu m-am întâlnit în multe alte dăţi, la Cluj, la Alba Iulia, la Tg. Mureş, am schimbat zeci de mesaje, am vorbit despre te miri ce, am colaborat la facerea unor numere de revistă, am deci zeci de amintiri cu el, dar trebuie să apelez la memorie cu totul altfel, trebuie să scotocesc, să forţez, să pun neuronii la treabă ca să dezgroape din straturile deja profunde amănuntele, pentru că ele tind să se afunde în uitare, cuvintele par să se stingă, să fie acoperite de tăcere. Cu totul altfel stau lucrurile cu ziua aceea de mai.

Cu o seară înainte am fost la Medieşul Aurit, ca să vedem cuptoarele dacice de ars ceramică şi alambicurile domnului Zetea şi să petrecem câteva ore în salonul cu arome amestecate de ceapă roşie, slănină afumată şi ţuică discret colorată în butoaie de stejar, la lăudatul căreia s-au întrecut oameni care chiar se pricep la treaba asta. Nu-i vorbă, că nici la degustare nu s-au lăsat mai prejos decât se aşteptau gazdele.

A doua zi dimineaţă, la o oră la care numai câteva mierle considerau că ziua a început de mult, mult prea devreme şi pentru cele câteva terase din jurul parcului central, am ieşit din hotel şi am pornit spre Someş pentru a sta câteva momente pe malul apei tulburi, cu sclipiri argiloase, cum mi s-a părut cu o zi înainte, când am trecut peste pod, ca s-o pot evoca veridic într-un vers al unui scurt poem dedicat lui Dsida (din păcate, poezia aceea scrisă pe o filă de caiet am rătăcit-o undeva, poate e între filele vreunei cărţi). La întoarcere, am descoperit lângă un magazin un aparat, am luat o cafea care a aromat toată dimineaţa, toată aleea din aproprierea palatului administrativ, m-am aşezat pe o bancă şi am început să citesc. Cred că n-au trecut nici zece minute, când i-am zărit, coborau spre Someş ca două figuri hieratice, Vlad cu părul ciufulit, încâlcit parcă şi mai tare ca de obicei, Ion Mureşan cu taşca pe umăr şi pălăria adusă spre sprâncene. Se aflau la vreo patruzeci de paşi, Vlad spunea ceva, iar Muri părea că-l ascultă, făceau câţiva paşi şi se opreau ca unii care nu erau siguri că se îndreaptă în direcţia bună sau dacă au ceva de făcut acolo unde se duc. Au stat aşa, întorşi unul spre celălalt, câteva momente, Muri a făcut un semn spre direcţia din care au apărut şi s-au întors la fel de alene, ca într-o filmare cu încetinitorul.

Am continuat să citesc încă o vreme, ca să treacă timpul până se putea sta la o terasă (până la ora zece, când începea o conferinţă la care chiar voiam să particip). Când s-a făcut ora nouă, m-am ridicat şi am pornit să urc spre terasa pe care am ochit-o în parcul central. Acolo i-am găsit pe amândoi la o cafea, Vlad pufăia din pipă împrăştiind binecunoscuta aromă a tutunului său. M-am aşezat şi eu la masa lungă cu două bănci rustice, am aşteptat să intru pe unda lor, mai precis a lui Muri, care se afla în mijlocul unei relatări funambuleşti, însoţită de gesturi largi, de chicoteli şi tăceri sugestive. La câteva minute după mine a sosit şi Claudiu Komartin, morocănos, nedormit, a încercat să-l sâcâie pe Muri, zicea că sforăie atât de tare că s-a văzut nevoit să spună asta în poezia pe care a scris-o în noaptea aia, apoi i-a citit-o de pe laptop, pentru dimineaţa aceea încă netrezită de tot suna foarte frumos, nu reproşul, ci poezia. A venit şi Ţărmure, proaspăt, bine dispus, ca un fel de baron care are de dus o etichetă. Venirea lui a făcut loc unei pauze, când Vlad, într-un fel aproape conspirativ, zâmbind parcă jenat, cu ochi lucioşi de bucurie, copleşitor prin gesturi, emoţionat ca un debutant, toate acestea în acelaşi timp şi întrunite într-un fel pe care nici cel mai mare actor al lumii n-ar fi în stare nici măcar să le sugereze, ei bine, Alexandru Vlad a scos la lumină cartea ascunsă la spate şi mi-a întins-o ca pe un trofeu cum nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă, zicându-mi un cuvânt care cumula în sonoritatea lui tot ce se putea spune, tăcea, simţi sau imagina la ivirea cărţii: iat-o! Era romanul său proaspăt tipărit, Ploile amare, despre care toţi ziceau că e tot ce a dat mai bun Sandu, este romanul mare al unei epoci. L-am îmbrăţişat cu vorbele banale care se rostesc în asemenea momente, m-am uitat repede pe pagina de titlu şi am văzut că nu mi-a scris nimic, n-a pus nici măcar o semnătură, o dată, nedumerire pe care am exprimat-o contrariat, dar ochii lui de o veselie netulburată păreau să anunţe o mică farsă. „Ba cum să nu, dar nu aşa, o să te prinzi tu, că de-aia te pricepi la rebus, la parabole, la feluri ascunse de a lăsa mesaje”, şi mi-a spus să am răbdare şi să-l anunţ când îi descopăr ascunzătoarea. Ca unul care am făcut tot felul de gesturi singulare, de pildă de a semna la pagina cincizeci a cărţii o mică dedicaţie, alteori pe coperta a patra, pentru cei mai dragi, am periat repede ascunzătorile posibile şi mi-am dat seama că nu putea fi decât ori pe clapeta cărţii ori la finalul ei, cum făcusem eu cu el. Într-adevăr, era acolo, pe clapetă, cea mai simplă dedicaţie posibilă: „Lui Francisko”, şi o semnătură. Atât. Dar de-ajuns să devină un exemplar unicat.

*

Acuma mai e ceva de adăugat, o urmare. După dispariţia lui Sandu, Virgil Podoabă mi-a cerut cartea s-o citească, pentru că nu o făcuse până atunci. I-am adus-o la redacţie şi aveam de gând să-l avertizez să aibă grijă de ea tocmai pentru unicitatea ei, dar nu mai ştiu ce a intervenit, o discuţie care a deturnat atenţia şi nu i-am mai spus, am uitat. Când mi-a adus-o înapoi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe clapetă. Era alt exemplar. Când i-am spus că-mi vreau înapoi exemplarul, mi-a spus că a făcut însemnări pe el şi de aceea mi-a cumpărat un altul. I-am spus să-mi aducă măcar bucata de clapetă cu semnătura, o voi lipi în exemplarul cumpărat de el şi-l voi transforma astfel într-un al doilea unicat.

***

vasile-dancu-ion-muresan-alexandru-vlad

 

Daniel VIGHI

Cu Sandu – in absentia

Sandu se pricepea ca nimeni altul la cum stă treaba cu ciupercile prin pădure, dar pricepea şi cum stăm cu diferite buruienoace de pe marginea drumului, se întreţinea minunat de colocvial cu o păsăruică neagră şi gulerată care-i ţopăia prin curtea casei lui din pustietăţile unde a stat ani în şir. Eu casa aceea n-am văzut-o niciodată, mi-a plăcut să mi-o închipui cam cum era din povestirile scrise şi vorbite de proprietarul ei prin presa literară sau la un păhăruţ. Sandu mai stătea de vorbă pe uliţă cu vecinii din satul acela din ţinutul Finis Terrae (numele promontoriului la care ajungeau peregrinii în Evul Mediu după zdroaba de o lună de pe El Camino de la Santiago de Compostela).

Şi pentru că nu ştiu cum anume să mă potrivesc in absentia în vorbă cu Sandu, o să public nişte rânduri despre un moş care se pricepea la buruieni. Când am scris despre moşul acela, gândul mi-a stat la Sandu şi cum mergea el prin pădure, cum culegea ficţional bureţi de le spune pitoance, dar şi din aceia iuţi pe care familia mea din localitatea Radna le primea de la „Todoru’ nost’”, un ţigan de pe Valea Marea care căpăta plata pentru bureţi răchie rece din podrum, din butoiul cu doage de dud, şi lui „Todoru’ nost’” tare îi plăcea viaţa în acele momente. Cam aşa cum îmi plăcea mie când stăteam la trocerai cu Sandu despre orice, spre exemplu despre păsăruica gulerată din curtea lui din satul Finis Terrae. Sandu se află acum cu „Todoru’ nost’” dar şi cu moşul Coabi din copilăria mea, acar la chefere şi crâsnic duminica la biserica lui popa Lică Crişovan. Toţi sunt acum cu Sandu, oi veni şi eu când vine ceasu’, cum zicea moşu Coabi când intra la vremea de seară în soba dinainte la cel răposat, cu care era hoavăr şi ortac de beţie. Atâta zicea moşu Coabi: „i-o vinit ceasu”, aşa zicea, şi eu cu gândul la el şi la hoavărul meu Sandu, care ştia multe despre buruieni şi bureţii de pădure, închin un pean cu anii 50, cu securitatea şi cu diferitele buruieni neruşinate pe care le cunoştea aşa de bine Sandu.

*

„Se apropie de Troiţa Puşcată, şi kommunista bacsi se apleacă printre ierburile înalte de pe duleul drumului, ocoleşte rugul de mure, împinge bozul şi socul, trage după el un capăt cu floare galbenă de sulfină pe care o răsuceşte în podul palmei, ridică în lumina amiezii frunzele groase de pizda ţigăncii, adună în poală floricelele mov ale buruienii, se strâmbă în timp ce mestecă o frunză acrişoară de ştir, se freacă pe frunte cu lobodă, „pune-ţi pe cap flori de boz şi o să ne meargă bine la drum”, bolboroseşte moş Merişca, şi el asta face, se apleacă şi caută floricica mărunţică de rostopască, apoi îl aude pe Kommunista bacsi cum se închină nu departe de lemnul Troiţei Puşcate şi strigă către cerul Domnului: „Doamne, ai pus şi aici la troiţa Ta otrava asta din laptele câinelui, să fie ăsta semn de mare năcaz pe capul bieţilor oameni”, zice moşul, şi fratele informator Dubeşteanu transmite degrabă raportul să se spele ăia pe cap cu el, nu pricepe nimic din ce zice moş Kommunista bacsi, „ce e aia, dom’le, laptele câinelui?” „Ştim, ştim”, strigă băieţii de la decriptarea sensurilor oculte de la Centru, „ştim, ştim”, strigă fericiţi, şi spun numele ştiinţific al buruienii, o arată tovarăşului general: „asta e, are formă de brăduţ şi floricele galbene, tulpiniţa ei este goală pe dinăuntru ca aceea de păpădie, şi dacă o rupi curge un lichid alb de-i zice laptele câinelui şi, ne scuzaţi că suntem cam din topor, dar oamenii din clasa exploatată a ţărănimii spun că dacă te dai cu laptele ăsta alb pe pulă se umflă ca un cartaboş din Banat, ne iertaţi, nu este frumos să scriem asta în nota noastră informativă dar oamenii, tov. g’eal’, ei zic aşa, noi doar ne facem treaba cât mai bine”. „Lasă, mă”, zice domnul general, „nu faceţi voi pe fetele mari, că doar nu ne apucă ruşinea, nu ştiu dacă nu ar trebui chiar să verificăm ce spune înţelepciunea poporană, zic că un locotenent din ăsta de la departamentul sex şi amantlâcuri, care şi aşa nu fac mare lucru, fut la comandă diferite obiective stabilite de ăia de la Seducţii şi Şantaje Intime, puneţi aşadar pe un frumos de-ăsta futălău pe banii statului să-şi dea pe pulă cu laptele câinelui să vedem dacă are sau nu dreptate poporul în ceea ce zice”.

Nu mai ştie fratele Dubeşteanu ce s-a întâmplat mai apoi cu raportul său, a chicotit şi el pe ascuns ca mulţi dintre cei din reţea când au aflat cum a picat măgăreaţa pe sclifosiţii ăia, „lasă că aşa le trebuie”, îşi spun invidioşi, „îi îmbracă unităţile operative la fix, îi pomădează, primesc banii de cheltuit la munte şi la mare, prin hoteluri, lasă că nu le strică”, îşi zic, şi râd pe cinste.

***

 

Viorel MARINEASA

Infinitezimalul dintr-o preajmă care nu mai este

Pe vremea când aveam acces regulat la revista Vatra, primul text pe care-l citeam era editorialul lui Alexandru Vlad. Şi asta nu pentru că se afla în capul publicaţiei, ci pentru că, în concertul mediatic cacofonic al momentului, vocea lui se auzea limpede şi îţi desluşea, pe un fir ce se vădea, cel mai adesea, afin, în ce lume trăieşti. Sigur, canoanele speciei jurnalistice fuseseră, din fericire, încălcate. În locul discursului vituperând sau al dăscălitului desţelenind cu metodă te întâmpina o extinsă constatare de bun-simţ, o poveste spusă cu har într-o notă de eticism ardelean bine temperat, iar ingredientul ironic, deşi ponderat, era menit să cadă greu! Se vor găsi destui să spună că şi-a risipit timpul şi talentul în loc să ne dea toate capodoperele romaneşti care se aşteptau de la el. Sandu în persoană îşi punea problema atunci când apucase să-şi adune o parte dintre articolele pulverizate prin periodice mai mult sau mai puţin eroice (vezi Vara mai nepăsători ca iarna, Editura Tribuna, Cluj, 2005): „Poate a fost un dat al acelor ani să ne risipim energia şi textele într-un fel de euforie compensatorie pentru staza ultimilor ani de comunism.” Aşa că se întreabă dacă textele mai au însemnătate, răspunzându-şi, însă nu definitiv, că asta doar în măsura în care „depun oarecum mărturie în privinţa angajamentului civic” într-o perioadă când „n-aveam timp de prea multă stilistică”, mai mult, când „trebuia să ne descotorosim de o anumită retorică prevăzătoare şi marcată de cenzura interioară”; însă, ca un făcut (un pas înainte sau doi paşi înapoi?), „se naşte destul de repede o altă retorică naivă, un patetism puţin jenant la recitire, aşa cum jenante mi se par acum îngenuncherile noastre de-a lungul şi de-a latul străzii”. Şansa e ca, pierzându-şi actualitatea, articolele „să se transforme, cu puţin noroc, în literatură. Trimiterile devin metafore şi revolta devine o stilistică”. Într-un târziu, când s-a reapucat de proza îndelung aşteptată, a constatat că, „după câţiva ani de scris prin ziare, stilistica mea se schimbase” (într-un interviu dat lui Iulian Boldea). În bine, în rău? în pierdere, în câştig? nu ne mai spune, iar exegeţii, dacă veţi da o căutare pe net, veţi vedea cât de previzibil (se) postează. În ce mă priveşte, zic că bătăliile lui din presă n-au fost trudă risipită, într-o vreme în care mulţi intelectuali glorioşi ai Clujului o dădeau cotită şi-l priveau spăimoşi, ca pe o fatalitate necesară (dacă nu de-a dreptul cu admiraţie), pe primarul cu minte scundacă. Într-un almanah din 2003, Alexandru Vlad a scris rânduri de-un amar pe care doar o dezamăgire în dragoste poate să ţi le dicteze: „Clujul este, şi a fost probabil dintotdeauna, un oraş vulnerabil. Un oraş de negustori, fără nimic metropolitan, care nu şi-a depăşit condiţia. Nu prea a avut noroc de guvernatori luminaţi şi generoşi. Conducători aduşi din alte regiuni, ca nişte comisari de balcanizare, primari mediocri […]. Nu ştiu dacă actualul primar ar fi putut fi primar în Sânnicolau-Mare, localitatea lui de baştină, şi a lui Béla Bartók, pentru că veni vorba. Probabil că nu. La Cluj el pare să fi fost beneficiarul unei conjuncturi politice care s-a finalizat cu cea mai proastă dintre opţiuni. Ca orice oraş cu o cotă prea mare de intelectuali, probabil că şi oraşul acesta e de fapt vulnerabil la prostie,” Interesant de remarcat că şi Méliusz picta, în romanul Oraşul pierdut în ceaţă, Timişoara natală în termeni asemănători, iar încheierea a fost că s-a grăbit s-o părăsească pentru a-şi găsi un climat cultural propice la… Cluj.

Vrând-nevrând, literatura se întâlneşte cu gazetăria în romanul non-fictiv Curcubeul dublu. Am recunoscut, între textele de legătură, numeroase articole de opinie din periodice. Sau „poveşti în poveste” pe care le-a dezvoltat plecând de la nuclee publicistice. Nu mi se pare scandalos. Nu vreau să ştiu dacă aglutinarea s-a constituit în soluţie de avarie în lipsa unei idei solide, cum se zice, de construcţie a cărţii. Pasajul jurnalistic l-a îmbibat cu o realitate incomodă pe prozatorul Alexandru Vlad. Ne-a avertizat chiar el. Accentele cădeau altfel. Ce i se cerea la ziar trebuia să fie „relevant pentru perioada de tranziţie a României”. Greţoasă. Istovitoare. Fără final. Paradoxal, constată el, „aproape toate [articolele] sunt însă despre mine însumi”. Că scrii un roman din bucăţi lipite şi că în loc de pap pui articole de colo şi de dincolo – asta înseamnă că vrei să-ţi faci autoportretul (şi Sandu a recunoscut-o undeva), unul în tuşe când tari, când îmblânzite de melancolie, una ce vine de la vârsta care tot sporeşte, însă şi de la locul în care te-ai izolat, un sat care-ţi aminteşte de copilărie, dar la fel de tălâmb ca toată lumea valahă a tranziţiei. Sigur că doamna Exegeză nu va fi mulţumită; dacă tot ai recurs la interludii jurnalistice, trebuia să te porţi mai sofisticat, să faci arabescuri parşive precum Galip pe urma articolelor lui Celal, să configurezi o tramă poliţistă menită să taie respiraţia. În schimb, tu, Alexandru Vlad, ai rămas să fii egal cu tine însuţi, prea cinstit, prea discret, prea dedicat să prinzi infinitezimalul dintr-o preajmă care aproape că nu mai este.

 

 

***

Vlad, Muresan, Uiuiu

 

Vasile George DÂNCU

Vlad. Sandu Vlad

Prima idee creaţă care mi-a venit în ceea ce priveşte anul 2015 a fost să sărbătoresc doi mari scriitori români contemporani din Cluj, cu care, de curând, am devenit vecin: Muri şi Sandu Vlad. Poetul şi Prozatorul. Voiam ca amîndoi să iasă din underground-ul, boema şi dandismul mioritico-ardelenesc şi să fie sărbătoriţi solemn, regal şi aristocratic în oraşul lor, în oraşul nostru.

Pentru Muri, Clujul era şi este oraşul de rezervă. Pentru Sandu Vlad, Clujul era oraşul… Erau cunoscuţi peste tot şi apreciaţi, iar în Cluj erau Scriitorii, însă fără laurii merituoși puși pe cap.

Prin urmare, am considerat mai mulți (Irina Petraș, Al. Cistelecan, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan Marchiș și Ioan-Aurel Pop) că a venit Sărbătoarea lor: Muri la 60 de ani (09.01.2015) şi Sandu Vlad la 65 de ani (31.07.2015). Aşa că l-am sărbătorit, pentru început, pe Muri, la Auditorium Maximum (UBB) iar Clujul a fost la înălţimea poemelor sale.

La partea a doua a evenimentului, am băut un whisky bun cu Sandu Vlad (l-am pregătit special pentru el, ştiam că îi place) şi i-am spus: „Tu urmezi!” Mi-a spus: „E cam greu. Poezia lui Muri e atrăgătoare şi omul e spectaculos. Eu scriu o proză greu de mestecat şi sunt cam aricios.” Am repetat: „Tu urmezi!” Tocmai aveam în mână volumul Pahar al lui Muri, ediţie de lux, în cinci limbi, pe care l-am lansat atunci. I l-am arătat şi i-am spus: „Când vei împlini 65 de ani, o să-ţi public toată poezia ta, într-o ediţie bilingvă, tradusă în limba engleză de Virgil Stanciu, cu desenele lui Alexandru Păsat şi cu textele de critică, preţuire şi admiraţie ale lui Cis şi, evident, Muri.” Am văzut cum i se luminează faţa leonină, toată barbă, păr și sprâncene. A spus cu oftat și fericire: „De acord!” Era cazul să mai turnăm un pahar de whisky. „Să trăieşti, Sandule! i-am zis. L-am sărbătorit pe Muri numai ca să vezi cum vei fi tu sărbătorit!” Mi-a zis că este o glumă cam exagerată…

Ne-am mai văzut o dată să discutăm despre volumul său. Râdea că o să-l numească „Integrala poetică”. Tot căuta poemele risipite. Îmi spunea, la telefon, că are douăsprezece. Mă suna din nou că a mai găsit două, că vor fi paisprezece şi că mai avea câteva poeme într-o antologie şcolară, unul într-o carte şi altul pe care nu-l găseşte nicicum…

Împreună cu Muri, şi-a adunat poemele, apoi le-a trimis lui Cis, la Tîrgu Mureş. Tot cu ajutorul lui Muri, şi-a revăzut textul romanului inedit şi l-a trimis lui Ţărmure, la Bistriţa. Şi când şi-a terminat treaba, ca orice ardelean serios, s-a pus să se odihnească puţin, ca mujicul din Siberiada. Şi se odihneşte în continuare, departe de tumultul ciudat al tranziţiei româneşti de la nu ştiu ce înspre nu ştiu unde.

Până în data de 30 august, textele pentru volum erau adunate, dar parcă ne era greu să ne adunăm la un eveniment fără însuşi autorul. Aşa că toată lumea a amânat şi amână întâlnirea cu cartea.

Poemele lui Sandu Vlad vor apărea cât de curând în această carte promisă şi cu siguranţă vor constitui o revelaţie pentru literatura română contemporană, aşa cum este proza lui. Iar Prozatorul, devenit acum şi Poet, va zâmbi sonor şi impasibil de sub pălărie, în timp ce îşi va aprinde pipa şi se va retrage discret în alte zări, aşa cum a trăit şi a scris. Vor rămâne rotocoalele de fum, o poezie plină de înţelepciune şi o proză memorabilă.

 

 ***

 

 M. B. IONESCU-LUPEANU

 

Altfel: Alexandru Vlad

 

La idele lui Marte, prozatorul Alexandru Vlad a plecat dintre cei vii, discret, aşa cum îi fusese întreaga viaţă. A plecat în aplauze… În cazul de faţă, aplauzele au fost picurii de cerneală ai presei care, în toată săptămâna ce a urmat, a scris despre cel dispărut. Poate s-a scris mai mult acum, la timpul trecut, decât s-a scris de-a lungul unei întregi cariere scriitoriceşti. Nu voi relua date bio-bibliografice, nu voi fi exeget al operei sale, nu…

O frază din articolul Alexandru Vlad şi întoarcerea la esenţial („Observatorul cultural”, serie nouă, nr. 506 ( 764 ), 19-25 martie 2015, p. 10, col. 2), semnat de Paul Cernat, nu-mi dă pace : „(…) A fost altfel, fără să-şi propună cu tot dinadinsul acest lucru”. Într-adevăr, Alexandru Vlad a fost altfel. Nu este nevoie de mărturia mea pentru a stabili asta în faţa tribunalului istoriei, dar, dacă n-ar fi fost altfel, probabil că nu l-aş fi cunoscut sau, dacă l-aş fi cunoscut, ar fi trecut imediat ce ne-am fi despărţit, în uitare, în marea de chipuri anonime ale celor cu care fiecare din noi, pe parcursul unei vieţi, ne-am intersectat destinul într-un mijloc de transport în comun şi, preţ de câteva ceasuri, am legat o conversaţie.

L-am cunoscut pe Alexandru Vlad întâmplător, acum trei-patru ani, într-un autocar ce leagă Clujul de Bucureşti. Când m-am urcat, în staţia Aiud, era acolo cu o carte într-o mână şi pipa în cealaltă. Nu putea trece neobservat. Ne despărţea intervalul dintre scaune. Mi-am scos din geantă cărţile şi m-am cufundat în lectură. Pe ruta Bucureşti-Aiud (tur-retur), drum pe care, pe atunci, îl străbăteam frecvent, aveam nevoie, pentru a trece mai uşor peste ordaliile celor şapte ceasuri de călătorie, de două cărţi potrivite ca grosime; fie terminam lectura până-n staţia de destinaţie, fie îmi mai rămâneau douăzeci-treizeci de pagini. Odată, lectura m-a absorbit în asemenea măsură încât autocarul era să părăsească Aiudul fără ca eu să fi coborât.

Alexandru Vlad m-a abordat. Era curios să afle titlul lucrării vădit captivante pentru mine. A fost începutul unui dialog ce s-a sfârşit dincolo de Piteşti. Prezentările le-am făcut abia pe la mijlocul drumului. Mi-a spus că este scriitor şi mi-a arătat, în dovedirea aserţiunii, Ploile amare. Dacă memoria nu mă înşeală, se îndrepta spre Bucureşti pentru Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România.

Subiectele discuţiei au fost variate, de la literatura americană contemporană la lumea satului în care se retrăsese. Ne-am despărţit, cu o strângere de mână, în Autogara Militari. Mi-am propus, după ce se topise în mulţime, să-l reîntâlnesc.

De câteva săptămâni, mă gândeam la Alexandru Vlad. Îi scriam o scrisoare. Cum nu aveam adresa sa, oscilam între a trimite corespondenţa, pe numele său, la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, sau la sediul uneia dintre revistele cu care colabora. Acum e târziu, scrisoarea mea s-ar întoarce cu menţiunea dirigintelui poştei: destinatarul decedat.

În minte, vorbele prietenului meu, scriitorul Gabriel Cheroiu: cunosc deja mai mulţi oameni pe lumea cealaltă decât pe asta.

Dumnezeu să te odihnească în pace, frate Alexandru!

 

 

***

????????????????????????????

 

Radu NICIPORUC

 

Alaska mea de la ţară

Nu ştiu exact când au apărut în discuţiile noastre frigul şi ţinuturile lui, dar abia după ce începusem să observ că despre anumite subiecte prietenul meu vorbea mai puţin, iar când o făcea detaliile erau minime, strecurate cu gustul lui pentru penumbră şi obscur, mi-am dat seama că pasiunile sale supravieţuiseră bravurilor tinereţii şi că, după anumite intervale, marcate de obicei de sfârşitul călătoriilor mele pe mare, le găseam la locul lor, neclintite, poate doar însoţite de câteva nuanţe apărute între timp: mai multe fire argintii în barbă, tutun scandinav, sobru şi sec, în locul celui olandez, mai dulceag, iar pipele la început drepte, bune pentru citit, erau acum mai curbate şi apropiate cheilor de portativ.

Îmi amintesc însă cu ce tonus bun se întorcea din escapadele din Apuseni, cum îmi descria – cu formulele lui surprinzătoare, fixate şi ele pe un portativ muzical foarte personal – aerul de toamnă târzie al munţilor, verdele tot mai întunecat al acului de brad, sacul de dormit cu care înfrunta primele brume, personajele întâlnite şi notele din carneţelul cu pătrăţele pe care, „nu le-aş fi scris niciodată în oraş, bătrâne” Şi, bineînţeles, nelipsitul popas la Răchiţele, la prietenul său Teofil.

Sau cum mă cântăreau ochii săi mijiţi când îi povesteam despre iarna Aleutinelor, unde se nimerise să ajung odată pe un traseu mult arcuit spre nord, spre Alaska, până în punctul în care drumul cargoului meu se desprindea, pentru traversadă, spre Kurile.

Sau când îl încredinţam că nu văzusem „Strigătul pinguinilor”, doar pentru a mai auzi o dată, povestit de el, începutul acelui film care îi plăcea atât de mult.

Probabil că dincolo de experienţele sale directe, sau de cele livreşti, şi aceste amănunte au contribuit la uimirea cu care l-a încercat vestea că fiul său cel mare urma să plece la muncă tocmai în acele ţinuturi cărora Vlad, în stilul său tacticos şi cumulativ, le dădea încă târcoale înainte de a face din ele o pasiune. Una căreia abia după primele scrisori şi fotografii primite de la Sănduţu, i-am putut măsura vibraţia, când prietenul meu povestea cu amănunte atât de tangibile încât nu puteai să te îndoieşti că nu călcase doar cu o zi înainte pe o zăpadă sticlos-albăstruie, ce-i scrâşnise sub tălpi ca pietrişul, că nu-şi purtase podul palmei peste cilindrii groşi de gheaţă ce înveleau balustradele, sau că nu eviscerase cu mâna lui zeci se somoni răsturnaţi de conveioare într-un bazin imens.

Nu cred să fi pus vreodată Vlad mai multă fervoare în relatarea unor întâmplări precum cele ale fiului său, şi acest subtil transfer a făcut să mă bucur şi mai mult de mesajele în care îmi vorbea de proiectul unui voiaj în Alaska, ce părea să prindă contur la un moment dat în pofida a tot felul de dificultăţi administrative.

Apoi, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama că nu se gândea la acea călătorie ca la o simplă aventură montană, din şirul celor pe care le mai avusese, ci ca la o încercare existenţială profundă, ce s-ar fi regăsit cu siguranţă şi în următorul său roman.

Brusc însă totul a căzut în uitare şi din toată acea investiţie imaginativă n-a rămas decât o expresie pe care o folosea uneori, la întâlnire noastre de la „Klausenburg”, când, sastisit de oraş, mă anunţa că urma să plece la Alaska lui de la ţară.

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Colombo

Text :21.11.09

Asa, deci!

Am fost alaltaieri la Bistrita unde am conferentiat cu Ileana Malancioiu, cu care eu ma impac foarte bine, in ciuda reputatiei ei de fiinta dificila.

Astazi ma duc la mine la tzara sa caut ciuperci.

Marti am planificare la spital, unde voi intreba care sunt, din punctul lor de vedere, implicatiile si complicatiile unui an in Alaska.

Citesc carti despre colectivizare.

Mai vorbim.

Al. Vlad

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Alaska, mon amour

Text :

 ––––––––––––––––––

Ma bucur ca iti plac acele filme!

Pe aici a inceput un ger napraznic (de la -24 in Moldova la -14 la Cluj).

Eu incerc sa continui munca la roman, dar nimic nu se leaga. Stiu eu, am schimbat mediul, am schimbat singuratatea de la tara pe apartamentul acesta cu televizor?

Nu am facut demersuri pentru viza. Jason trebuie sa-mi trimita din Alaska o invitatie. Eu nu pot sta un an decat cu contract de munca. Asta probabil nu-l intereseaza, pentru ca ar fi preferat o intelegere intre noi fara sa mai plateasca taxele pt. mine catre statul american. Eram de acord cu asta, dar probabil americanii te intreaba de ce angajezi un om din strainatate si nu un american pentru slujba aceea.

Ar mai ramane viza turistica. Aceasta se da pe zece ani, dar nu poti sta in SUA mai mult de 6 luni, dupa care trebuie sa pleci si sa revii. O viza turistica ar fi OK, dar imi trebuie o scrisoare din partea lui ca-mi asigura casa si masa cel putzin catava vreme. Eu am bani de drum, dar nu si de hotel, circuite turistice etc. Ori ambasada mi-ar putea cere un plan turistic ca sa-mi dea o astfel de viza.

L-am rugat pe Marius sa se intereseze eu ce fel de formular completez ca sa am cele mai multe sanse, si mi-a promis ca va intreba pe cineva la ambasada.

Jason n-a mai ajuns in 15 ianuarie la Paris pentru ca a fost chemat in Cambodgia de constructorul hotelului sau de-acolo. Ma rog, cam asa stau lucrurile deocamdata.

Doar ca eu nu ma grabesc, nu-i o tragedie daca nu plec, nici nu vreau sa frec telefonul si sa sun la Anchorage. Eu am zis da, Jason a zis da, si acum astept.

Am vazut „Romania Literara” in noua formula.

Tu ce faci pe-acolo?

Al. Vlad.

  1. A murit prietenul meu Augustin Fratila.

– On Sat, 1/23/10, Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com> wrote:

From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>

Subject: Alaska, mon amour

To: „Sandu Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>

Date: Saturday, January 23, 2010, 11:09 AM

Ma uit la filmele japoneze, in alb-negru, pe care mi le-ai dat, le opresc, le reiau a doua zi, imi prelungesc in acest fel placerea. Sunt formidabile!

Cum stai cu viza?

R

Date: Tuesday, February 9, 2010, 12:51 AM

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Cifra rotunda

Text :

Ei,

Nu se aude nimic.

Jason e a doua oara in anul acesta in Cambodgia, unde se pare ca au inceput finisajele la hotelul lui.

Eu mai trag cate o tura la Alaska mea de la tara, incalzesc casa, fac mici expeditii in padure.

Ce-am avut si ce-am pierdut!

Uite, pentru tine: SCĂUNELUL.

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Ce ti-au spus

doctorii cei vestiti? Poti merge in Alaska? R

Text :

Analizele au iesit destul de bune.

Glicemia relativ sub control cu insulina destul de mult (pana ma echilibrez, apoi scad), colesterol bun, trigliceride bune, valori cam mari la ficat dar acestea fluctueaza la mine.

Pot merge din punctul lor de vedere in Alaska, se vor stradui sa-mi dea medicamente mai multe la mine.

Dar Uniunea Scriitorilor nu-mi face rost de viza. Imi poate da o scrisoare ca sunt scriitor cu notorietate si 200 de euro.

Deci va trebui sa ma duc la Consulat, la interviu etc. Drumuri la Bucuresti pe care am incercat sa le evit. Voi vorbi cu Irina Horea. Dar vreau sa stiu de la Uniune cum trebuie sa sune invitatia pe care mi-o trimite Jason din Alaska.

In curand voi trece la actiune.

Tu ce faci, unde esti, cum merge?

Al. Vlad

From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>

Subject: Ce ti-au spus [Our Ref:EXA03256]

To: „Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>

Date: Sunday, November 29, 2009, 8:25 PM

 

 

***

Radu VANCU

Filă de jurnal

 

2 octombrie [2014]. La recepţia FILIT de la hotelul Ramada, poveşti cu Alexandru Vlad despre William Gaddis, apoi – aproape fără tranziţie – despre Joseph Conrad & Melville & marinărit. Omul ăsta e el însuşi o fregată doldora de obiecte pe care cei din generaţia mea nu ştim nici măcar să le numim. Nimeni de pe la noi n-a citit atâta proză americană postmodernă ca el; şi, cu toate astea, alege să-şi plaseze subiectele în ruralul transilvan cu cea mai sămănătoristă butaforie. La început asta mă uluia; acum găsesc în asta o inteligenţă estetică iubitoare, mai până peste marginile iertate, de contrapuncturi arhisubtile. Intră în discuţie, de la un punct încolo, şi Bogdan-Alexandru Stănescu – iar la finalul discuţiei Alexandru Vlad se trezeşte desemnat traducător pentru Polirom al prozei lui Delmore Schwartz.

Seara, la teatrul Vasile Alecsandri, întâlnire cu Guillermo Arriaga, celebrul prozator & scenarist mexican. Povesteşte, printre altele, o legendă africană – există un trib acolo care crede că există două suflete, unul uşor, celălalt greu. Sufletul uşor e cel mobil, iese frecvent din trup – când dormim, când leşinăm, când o luăm razna etc. Cel greu rămâne mereu în trup, pentru a-l menţine în stare de funcţionare. Înainte de moarte, când cele două suflete ştiu că trebuie să părăsească trupul, cel greu e dezorientat – el nu ştie să meargă, nu cunoaşte dispoziţia spaţială a lumii, e cu totul neajutorat. Aşa că sufletul uşor iese din trup & rătăceşte, căutând abisul în care trebuie să se arunce. Când îl găseşte, se uită lung în el, pentru a verifica dacă e într-adevăr „abisul lor”; şi abia apoi se întoarce, îi spune sufletului greu: „am văzut abisul nostru, vino” – iar sufletele pleacă & corpul moare.

Cam aşa e şi cu scrisul despre sinucidere: laşi sufletul uşor să tot bată câmpii peste tot, pentru ca sufletul greu să rămână la locul lui, să menţină statu quo-ul. Să dea sufletul uşor prin toate gropile, pentru ca cel greu să rămână intact. Cu cât mai rătăcitor & morbid primul, cu atât mai burghez & vital al doilea. Nu mă sinucid tocmai pentru că scriu atât despre sinucidere. Iar când voi înceta s-o mai fac, abia atunci voi fi dat de dracu’.

***

 

Victor Eugen Mihai LUNGU

 

O poveste pentru Alexandru Vlad

O poveste pentru Alexandru Vlad: una cu el sau una despre el? Ce anume l-ar fixa mai bine în amintirea generațiilor care urmează să vie/fie, în așa fel încât să nu se termine cuvintele despre el și să nu fie uitat?

Că fiecare cuvânt spus în legătură cu un om, în favoarea sau defavoarea lui, îi prelungește existența. Omul există, rezistă și moare numai din cuvinte. De murit, moare definitiv când se termină cuvintele cu și despre el.

Ca om tehnic, știu că minima rezistență este calea cea mai bună de urmat în timp – de acolo pornesc toate calculele de rezistență. Mai știu că rezultatul prăbușirii unei structuri de rezistență este același și dacă sub-armezi, și dacă supra-armezi. Deci, și în cazul unui om, poți greși față de memoria sa spunând prea puține cuvinte, sau prea multe.

Dar cum ar fi să ai aroganța să încerci să spui un singur cuvânt?

Un cuvânt de la care să se lege toate cuvintele care ar mai putea fi spuse despre el? Spui cuvântul și-ți apare în față Alexandru Vlad. Și-apoi poți să stai de vorbă despre el. Să spui ce știi în așa fel încât să nu se termine povestea lui și să nu fie uitat.

După mine, Alexandru Vlad există și va exista mereu prin acest cuvânt: delicatețe.

Este felul său de a fi vegheat și sfătuit pe oricine trebuia supravegheat și sfătuit în jurul său.

Așa că putem să avem ce să povestim.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

de VATRA

Un traducător devotat

KOCSIS Francisko

kolcsonsorok2_fedolap

Încă nu ne-a intrat în obicei să scriem despre cărţile care nu se pot pipăi, mirosi, răsfoi, deşi sunt la fel de reale şi chiar mai uşor accesibile uneori decât cele clasice, încă nu ne-am obişnuit să scriem despre cărţile digitale, deşi ar trebui s-o facem cât mai grabnic, pentru că deja ne aflăm în situaţia de a nu le mai găsi decât în aceste variante. La o astfel de carte vreau să mă refer în rândurile ce urmează, una de o importanţă covârşitoare din mai multe puncte de vedere, dar care a trecut totuşi aproape neobservată tocmai din motivele arătate mai sus. O carte deosebit de importantă pentru poezia românească, o continuare a antologiei lui Cseke Gábor, Kölcsönsorok (Împrumuturi), o întregire cu un al doilea volum, mult mai cuprinzător şi mai reprezentativ, rod al unei susţinute munci de traducere de ce se întinde pe mai mulţi ani. Să argumentez pe scurt de ce consider că antologia are o importanţă atât de mare pentru noi. Mai întâi pentru limba în care s-a tradus, cu care limba română a convieţuit un mileniu şi s-au influenţat reciproc (din păcate, împrumuturile reciproce tind să fie eliminate din ambele limbi de neologisme venite de pe meleaguri mai îndepărtate, dar împinse din spate de şuvoaie culturale unele, informaţionale altele, şarmul arhaismelor şi al regionalismelor nemaifiind gustat decât de un număr tot mai redus de cunoscători) într-atât încât şi-au transferat simboluri, structuri metrice, linii melodice, eposuri şi eresuri, de aceea limba maghiară este o gazdă binevoitoare şi poate deveni (şi chiar este!) o primă punte de ieşire în lume, căci trebuie să ţinem cont de faptul că cititorii care au acces la această limbă provin nu numai din arealul maghiar, ci într-un număr consistent şi din cel german şi anglo-american. În continuare, se perpetuează o veche tradiţie de traduceri reciproce, deschisă în 1831 cu poezia populară Brumărelul de către Ponori Thewrewk József, publicată în Felső-Magyarországi Minerva (Minerva din Ungaria de Sus) împreună cu transcrierea fonetică a variantei româneşti (conform informaţiei date de Domokos Sámuel, cel mai competent istoriograf al confluenţelor literare româno-maghiare), o tradiţie care a avut de suferit în ultimele trei decenii, dar şi în această perioadă avem exemple de traducători pe care nu i-a descurajat nimic, nici greutăţile materiale, nici exacerbarea vechilor şi noilor adversităţi, care au depus eforturi de-a dreptul titanice ca să nu se întrerupă comunicarea, să nu se lase tăcerea peste acest domeniu fragil de relaţii culturale, să nu se rupă legăturile şi să nu se instaleze indiferenţa, ostilitatea, respingerea. Un al treilea motiv pe care ţin să-l amintesc este al posibilităţii ce se deschide de a compara nivelul artistic al celor două literaturi, sfera tematică dominantă, orientarea şi influenţele asimilate, lucru care nu se poate face în lipsa traducerilor celor mai semnificative opere şi a autorilor cei mai remarcabili. În ultimul deceniu, aceste punţi au fost refăcute într-o oarecare măsură, s-au tradus opere de referinţă, dar încă suntem foarte departe de a fi fost transpuse măcar operele capitale ale celor două literaturi, cele care facilitează formarea unei imagini fidele asupra valorilor din culturile în discuţie (şi mai asistăm şi la un fenomen deloc agreabil, perturbator, cel al traducerilor comandate sau conjuncturale, care nu reflectă nici pe departe dezideratele enunţate). Şi în fine, e vorba de iubire, de admiraţie, de preţuire, e vorba de dragostea unui om de cultură, un mare prieten al poeziei româneşti, de efortul său cu totul remarcabil de a transpune cu pricepere, empatie şi sensibilitate poezia românească într-o limbă care a dat mari poeţi şi care a asimilat marea poezie a lumii prin dăruirea, hărnicia şi admiraţia traducătorilor care au făcut posibil accesul la ea. Îmi exprim încă o dată gratitudinea pentru Cseke Gábor, cel mai devotat şi dedicat traducător al liricii noastre moderne, şi o fac cu gândul că poezia românească nu este atât de tradusă în lume încât să nu ne pese cine o traduce, cum o traduce şi cum o diseminează, dacă prin gestul său transmite un mesaj social şi cultural bidirecţional şi ce ecou produce, când este receptat, în limba de adopţie.

Volumul al II-lea din masiva antologie Kölcsönsorok (Împrumuturi) are o structură diferită de primul, despre care am scris entuziasmat la vremea apariţiei sale. Acesta este construit pe principiul succesiunilor şi mizează foarte mult pe cultura şi gustul cititorului, pentru că de data aceasta traducătorul nu mai vine cu „jurnalul explicativ” al primului volum, nu oferă nici un fel de ierarhii, nici măcar contextuale, singurele informaţii fiind cele bio-bibliografice, succinte, seci, utile. Volumul se deschide cu un text jucăuş scris „la două limbi” (parafrază după domeniul muzical) împreună cu Dan Culcer, alternând versuri în maghiară şi română, în care ele devin ecou unele celorlalte, îşi răspund prin sonorităţi şi efecte semantice, sugerează „mixând lucid reale şi himere”, redau provocând şi provoacă redând, adică exact ce va urma de-a lungul celor patru sute de pagini, transpuneri pe care pe o scală a reuşitelor le-aş încadra de la foarte reuşite la cu totul remarcabile, având şi excepţii care se situează de-a dreptul în vecinătatea desăvârşitului, când tălmăcirea îl provoacă să-şi dovedească măiestria, creativitatea, cunoaşterea profundă, nuanţată a culturii din care traduce.

După acest text ludic, traducătorul aşează un interviu pe care mi l-a acordat la puţină vreme de la apariţia primului volum, când l-am chestionat exact pe marginea statutului şi rostului social al cărăuşului de cultură, interviu accesibil în numărul 11/2007 al revistei Vatra, care trădează chiar din titlu – Dialog despre statutul traducătorului – insistenţa cu care l-am descusut pentru a afla „ce-l mână în luptă”, ce resorturi se află în spatele neostoitei sale fervori. Am aflat atunci că multe dintre ideile şi principiile noastre se apropie, se identifică, ne definesc între aceleaşi coordonate existenţiale. Pasiunea noastră pentru alteritate, pentru cunoaşterea celuilalt şi încercarea de a-l apropia prin traducere de cei din cultura proprie ne-a călăuzit paşii şi ne-a modelat existenţa. După o viaţă petrecută pe punţile de trecere dintre limbi, afirm şi susţine şi Cseke Gábor că risipa de sine nu este zadarnică, nerăsplătită, dimpotrivă, e un adevărat eldorado primit în dar de la destin.

După acest interviu de mare întindere, traducătorul inserează o serie de microinterviuri realizate de el în primăvara anului 1989 cu o serie de personalităţi culturale, reputaţi traducători din limba română, fiecare dintre ei trecând un test al competenţei pe creaţii eminesciene. Iată ce spune antologatorul despre aceste dialoguri: „În 1989, într-un cadru binişor politizat, s-a sărbătorit la nivel naţional centenarul morţii lui Mihai Eminescu. În acele luni au apărut multe scrieri despre poet, dar şi mai multe despre ideologia epocii respective, despre meritele conducătorului care atunci încă părea de neclintit, imuabil. La această evocare cu aspect de campanie şi-a adus din plin contribuţia şi cotidianul Előre (Înainte), mai ales prin seria de interviuri propuse de mine, cu care redactorul-şef a fost de acord, prin care le solicitam traducătorilor poetului scurte evocări ale întâlnirii cu creaţia eminesciană. Seria realizată în primăvara anului 1989 a premers cu câteva luni volumul apărut în a doua parte a anului 1989 (Eminescu în literatura maghiară. Sub redacţia lui Mózes Huba. Ed. Kriterion – Eminescu a magyar irodalomban. Szerkesztette Mózes Huba.), care a prezentat pe larg, cuprinzător, aspectele interesului arătat de literatura maghiară pentru Eminescu. Nu pot decât să regret că intenţiile noastre nu s-au intersectat atunci şi seria de interviuri n-a îmbogăţit cuprinsul volumului de studii considerat de atunci de referinţă.

În limba maghiară, prima poezie a poetului a apărut în 1885 în Monitorul de Cluj, şi de-atunci cei mai buni poeţi, traducători maghiari s-au întrecut să traducă cât mai fidel şi mai impresionant poeziile acestui original geniu al romantismului românesc. Iată de ce se poate citi aproape fiecare poezie şi în limba maghiară, iar o parte a liricii sale se bucură de numeroase variante în literatura traducerilor maghiare”. În 1966, într-o ediţie bibliofilă, de lux, a văzut lumina tiparului un volum de dimensiuni nu prea mari, cu legătură elegantă din pânză de culoare maronie, intitulat Poeziile lui Eminescu. Redactorul cărţii a fost Kacsó Sándor, care vorbea în introducere despre efortul depus pentru realizarea integralei maghiare a liricii eminesciene, despre timpul necesar adunării la un loc a traducerilor, a confruntării cu originalul, a solicitării altor traduceri în cazurile când nu se găseau variante satisfăcătoare. S-a realizat astfel singura integrală a liricii eminesciene în altă limbă, la care au contribuit numeroşi traducători, adevărate somităţi ale echivalării, ale trecerii dintr-o sonoritate în alta. Exact despre aceste aspecte se confesează traducătorii pe care i-a intervievat Cseke.

După aceste pagini pregătitoare şi necesare, pentru a marca precis cadrul în care se desfăşoară munca traducătorului, exigenţele pe care şi le impune, urmează traducerile. Trebuie să mai spun numai că pe alocuri se simte afinitatea lui Cseke pentru poezia anumitor autori, fapt dovedit nu neapărat prin numărul de texte transpuse, ci mai ales prin migălirea textului, prin muzicalitate, prin găsirea unor echivalenţe frapante, prin expresivitatea conferită discursului liric, prin grija pentru nuanţa şi detaliile expresiei, căldura cuvântului, sugestivitatea semantică.

Prin cele două volume de traduceri (şi multe altele, ulterioare adunării în volume, risipite prin reviste şi pe blogurile sale, al căror număr ar umple, probabil, tot atâtea pagini câte are antologia despre care vorbim), Cseke Gábor se pune în fruntea listei celor mai devotaţi traducători din limba română. În finalul acestui articol să stea lista autorilor incluşi de împătimitul poet şi traducător în al doilea volum al antologiei sale: Secţiunea a II-a: AVP (Viorel Padina), Tudor Balteş (traducătorul celebrei antologii din 1979, Tineri poeţi maghiari din România. Generaţia Forrás), Ştefan Baştovoi, Horia Bădescu, Ilinca Bernea, Ana Blandiana, Teodor Borz, Emil Brumaru, Dorel Bucur, Maria Popescu-Butucea, Petru Cimpoeşu, George Chirilă, Şerban Codrin, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dan Culcer (şi cu un volum independent), Nichita Danilov, Dan Dănilă, Mircea Dinescu, Alexandru Dohi, Ion Dumbravă, Teodor Dună, Nicolae Esinencu, Andrei Fischof, Dinu Flămând, Teodora Gălăţean, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Marius Ianuş (eliminat ulterior, din câte ştiu, la cererea autorului, după ce şi-a renegat textele şi a devenit un autor religios), Florin Iaru, Letiţia Ilea, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Kocsis Francisko, Claudiu Komartin, Emilian Mirea, Anca Mizumschi, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Ioan Muşlea, Horia Roman-Patapievici, Adrian Păunescu, Mircea Petean, Daniel Silvian Petre, Ioan Es. Pop, Adela Popescu, Vasile Romanciuc, Grigore Scarlat, Octavian Soviany, Sorin Stoica, Mircea Florin Şandru, Robert Şerban, Costin Tănăsescu, Dorin Tudoran, Victor Ţarină, Ioan Vieru; Secţiunea a III-a (subintitulată „Unice”, cu autori incluşi cu câte un poem): Ioan Alexandru, Eugen Cioclea, Marius Conkan, Loredana Cristea, Traian Furnea, Ioana Ieronim, Negoiţă Irimie, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Alexandru Lungu, Ilarion Munteanu, Marta Petreu, Ioan Pleş, Radu Sergiu Ruba, Marin Sorescu, Iulian Tănase, Corina Ungureanu, Matei Vişniec; Secţiunea a IV-a (care include câteva proze): Ion Luca Caragiale, Dan Culcer, Emil Gârleanu, Ovidiu Genaru, Mircea Nedelciu, Constantin Noica, Tudor Octavian, Romulus Rusan, Marin Sorescu.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

de VATRA

Poeme de KASSÁK Lajos în traducerea lui Kocsis Francisko

250px-Lajos_Kassak_in_Vienna_ca_1922

100

Stau în faţa porţii în amurg stau în faţa porţii casei uitate

iată-l pe copilul care a plecat din acest ţinut cu bocceaua în spinare

încă nu avea iubită că doar abia se vedea din pământ părinţii oameni nevolnici

se ofileau în umbra Dumnezeului Mare

încă îşi aminteşte de tatăl său cum stătea-n piaţă cu ţigara stinsă în colţul gurii

şi aştepta ca în zori clopotele Domnului să-l presare cu rouă

şi-şi aminteşte de mama care plângea lângă coveţile uriaşe în aburii grei

apăreau uneori îngerii

aduceau în cămăşuţele lor curate smochine curmale şi cireşe şi cu braţele grăsuţe

îi îndreptau şuviţele căzute peste ochi

copilul stă aici în faţa porţii şi-şi aminteşte totul

bărbaţii şi femeile animalele din faţa staulelor şi florile cum înfloresc şi cântă

şoptit în adiere

deja-i bărbat în toată firea stă acum aici ochii-i sunt obosiţi şi traista şi-a lepădat-o

plictisit

daţi-mi un pahar de apă spune îmbiaţi-mă cu o gură de pâine

îşi aude cuvintele aşteaptă şi vede că nimeni nu se trezeşte la glasul lui

apă şi pâine spune iar mi-e sete şi mi-e foame

simt că acum toţi se uită la mine

dar nimeni nu mă vede

asfinţeşte

pomii îşi scutură frunzele galbene.

Din 35 de poezii (35 vers, 1931)

 

 

Socoteală uşoară

(Könnyű számvetés)

Am trăit o viaţă ticăloasă, m-am beţivit,

apoi am devenit abstinent, dar umblam în acelaşi timp după fete,

în final m-am încuiat între patru pereţi ca să scriu romane cu intenţii educative.

Din când în când privesc pe fereastră şi constat că lumea e neschimbată.

Soarele străluceşte, femeile poartă salbe de mărgele la gât

şi văd casele cum aşteaptă, cu ochiuri luminate seara,

ca nişte animale blânde, binecuvântarea lui Dumnezeu.

O, depărtări pe care nu le voi cuprinde niciodată, o, rod fericit al pământului,

ce triste, ce triste-s toate acestea pe paginile cărţii mele.

De parcă aş sta în pustie în faţa unei fântâni secate,

zadarnic îmi rotesc oglinda ochilor pe osia vremii, strig în zadar.

Pe cine am aşteptat, cu ocol perfid a trecut mai departe şi de cine m-am temut îmi stă

pe cap şi stau şi eu nemişcat între cei patru pereţi

în timp ce simt cu chinuitoare durere

bunătatea lumii cu lumina bunătăţii se-ntrepătrund în inima mea.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

 

Disperare molcomă

(Csöndes kétségbeesés)

Ce veste să-ţi trimit, prieten îndepărtat,

tovarăş drag lângă care mi-am irosit cea mai fastă parte a vieţii

ca un om bogat ce-a pierdut măsura la băutură şi femei

şi numai cu capul cărunt vede ce nefericit a fost toată viaţa.

În ce direcţie să-ţi trimit strigătul, ca să-i poţi răspunde naivei întrebări:

mai iubeşti dansul şi fetelor le mai place dacă

le loveşti cu mâna grea peste pulpele tinere?

Ascultă-mă, stau aici sub streaşina casei necunoscute

şi cânt despre visurile tinereţii dispărute.

E noapte, copacii îşi leapădă frunzele-n praf,

nici urmă de vreo pasăre, greierii bătuţi de ploaie plâng speriaţi

şi-o luntre fără stăpân se leagănă-n mijlocul lacului.

Hei, hai! Bătrânul meu tovarăş, ce veste bună aş putea să-ţi transmit acum?

Sunt singur, cu adevărat mizerabil de singur,

stau cu picioarele încrucişate şi mă uit cum se sting

deasupra capului meu întomnatele stele.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Lună plină

(Holdtölte)

Sunt un om de vârstă mijlocie,

de sex masculin, rezistent şi îndărătnic.

Nu l-am văzut pe îngerul care a trecut pe la noi în ceasul naşterii mele,

n-am avut dădacă plătită care să-mi fi povestit lucruri minunate.

Am fost ucenic, slugă, meseriaş, vagabond şi cerşetor,

prezentul îmi seamănă cu trecutul,

îmi întreţin prin forţe proprii viaţa

zămislită de un zilier şi o slujitoare.

Iubesc munca şi iubesc încercările.

Sunt frate al oamenilor fără ca acest lucru să se vadă în mod special.

Şi sunt frate şi al pietrelor cenuşii, al florilor înmiresmate şi al metalelor elastice.

Mi-e frate mai mare focul pâlpâitor şi soră mai mică apa răcoroasă, curată.

Aş putea vorbi şi despre iubita mea, dar ea a murit, abia ne-am întâlnit,

avea şaisprezece ani şi neatinsă de pornirile sălbatice.

Încă n-am tras niciodată cu arma, n-am crescut nici un copil.

Ce rost am deci? – mă întreb în nopţile de insomnie,

de ce-mi stau ochii deschişi şi nimeni nu intră la mine pe porţile larg deschise?

De ce-i una, de ce alta?

mă întreb fără încetare.

Dacă aş fi pasăre, acum aş zbura deasupra mării,

dacă n-aş trăi, poate aş putea fi fericit,

dar aşa numai trăiesc şi sunt neliniştit precum cel ce nu ştie ce să facă cu sine.

Avem şapte ghivece de muşcate în fereastră,

soţia le udă în fiecare zi

şi ele, recunoscătoare, îşi deschid florile dantelate.

În asemenea momente îmi imaginez că viaţa e frumoasă şi toate lucrurile există pentru noi,

timp în care stau singur culcat pe spate pe divanul lat,

e noapte.

Nu mă plâng.

Doar îmi povestesc viaţa

ca un copil naiv când i se dezleagă limba.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Antract

(Közjáték)

Mă predau. Priveşte-mă de sus şi judecă

dacă ai răgaz, preamărite Domn

care eşti slăvit în acest fel, trecând sub tăcere

coarnele ascunse cu care răneşti necontenit

până la sânge lumea în timp ce pari nemişcat

imuabil şi drept. Judecă deci după pofta inimii

şi cuvântă-n aşa fel încât să te-audă şi surzii.

Cu ce am păcătuit împotriva ta sau a lui, sărmanul meu frate

care rătăceşte singur în lume şi de cum a părăsit leagănul

pietre ascuţite îi tot zdrobesc picioarele

mâinile îi sunt însângerate de munca necurmată, căci chiar dacă

îl părăsesc toţi: ară, seamănă, geluieşte masa

forjează arme, de cele mai multe ori împotriva sa, care

este prezent peste tot şi e împotriva tuturor.

Cu ce am păcătuit împotriva ta, preamărite Domn, şi a sărmanului meu frate?

Mă întorc cu spatele la voi, ca să nu vă ruşinaţi la vederea

coroanei de trandafiri pe care am pregătit-o pentru lauda dreptăţii

şi la vederea celor doi ochi ai mei, care întreabă şi constată.

Mă predau, spun, şi într-adevăr stau aici precum cel ce nu se teme

de cuvintele absconse şi nu se teme nici de munca ce-l aşteaptă.

Sunt fratele fratelui meu şi sunt surd

şi sunt orb în faţa judecătorului şi sunt mai mut decât mutul.

Doar stau nemişcat, iar cei ce trec pe lângă mine văd

un salcâm uriaş ce stă pe marginea drumului

un copac minunat care înfloreşte şi-n iernile cumplite

şi la fel îşi presară petalele peste oameni, animale

peste bunii şi răii

care trec pe sub rămurişul des.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

Lupta cu cuvintele

(Harc a szavakkal)

Vorbesc, vorbesc şi aud că vorbele mele n-au nici un sens.

Se înalţă ca în copilărie pietrele când le aruncam în sus

mişcate de legea forţei şi recad mai adânc decât au fost înainte de pornire.

Suferinţa nu are un cuvânt înţelept şi nu pot exprima nici bucuria, săracele.

Aţi auzit vreodată placa veche de gramofon care se învârteşte în curtea cazărmii

cu locuinţe de serviciu, roata-roata sub acul ascuţit? Râde şi nechează ca smintitul

când e rănit, atunci sună că-i în stare să însângereze urechea omului.

Şi l-aţi auzit pe omul care moţăie în faţa maşinii sale tunătoare

stă părăsit în fundul curţii, îşi întinde braţul şi spune uneori:

Daţi-i nefericitului ceva, oameni buni, daţi-i ceva!

Cine simte rănile sub zdrenţele cerşetorului şi cine pricepe implorarea muribundului?

Sunt poet, ştiţi, maestrul cuvintelor

şi ultimul dintre cei ce nu-şi pot folosi la nimic meseria.

Aud şi prin pereţii camerei melodiile gramofonului turbat

mă incită la dans ori îmi torturează inima.

Acum mă retrag în mine, dragă, şi scâncesc neputincios:

o, dacă aş putea exprima o dată cum te iubesc şi dacă o singură dată

tu mi-ai putea pricepe cuvintele.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

 

 

Ispitirea naivilor

(Balgák megkísértése)

Astăzi m-am întâlnit cu un contemporan demn de stimă.

Poet. Se trăgea de undeva din ţinutul muntos din nord

şi-acum se plimba cu sacoul descheiat şi fericit prin

toamnă. Ce contează pentru el ceaţa, frunzele putrede şi vântul

care năvăleşte dinspre râu pe străzi? Poet, mă gândesc,

şi-n mine mi-e aproape milă de el. Îl compătimesc un pic,

ca pe rudele care îmi seamănă.

Încă merge în faţa mea, încă-i aud bocănitul paşilor

şi poate că-n clipa următoare îşi desface aripile

şi se înalţă în văzduh. Cum i se vor scurge zilele

în aerul albastru? Cine-i va aşterne patul? Cine-i va sfărâma chifle în cafea?

Toţi poeţii sunt oameni săraci şi cu ceva gărgăuni.

Iubesc singurătatea, dar dacă nimeni nu-i vede, se întreţin

cu peştii şi cu păsările. Săracii. Îi urmăresc dacă am norocul

să-i întâlnesc uneori. Ştiu, mania aceasta a mea e arma

care mă omoară, însă îi urmăresc numai şi le preiau

crucea grea.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

 

Mică baladă şoptită

(Halk kis ballada)

 

Femeia frumoasă de-altădată, cea pe care am slăvit-o în poezie,

a murit, vă spun, zău că deja-i moartă biata de ea.

Ca o orfană, plângea întruna

tristă şi prostuţă.

Necontenit plângea şi-ntr-o după-amiază

de sărbătoare a cotit-o pe veci de pe drumul pământesc.

A fost a mea, pe mine mă purta în inimă ca pe-un trandafir

şi ea însăşi, sărăcuţa, o roză era.

Cine să-i înţeleagă tristeţea grea?

Într-un amurg de vară, a adunat flori pe lunci,

apoi a plâns şi s-a omorât.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

Poetul se ciondăneşte cu sine

(A költő önmagával felesel)

He-hei, Kassák Lajos, voinice Kassák Lajos,

cât de mulţi îţi poartă sâmbetele, îşi scrâşnesc dinţii şi-şi ascut cuţitele.

De ce spui că-n scumpa şi darnica ta patrie nu există nimic

în faţa căruia să merite să-ţi scoţi cu smerenie pălăria,

cu tâmpă figură să faci plecăciuni în dreapta, în stânga

în numele recunoştinţei şi al gratitudinii.

Ehei, odată şi-odată vor găsi ac şi de cojocul tău.

În loc să te orientezi la bursă, să fii intermediar sau să faci comerţ,

mâzgăleşti poezii, profanând materia şi forma,

toţi te dispreţuiesc pentru asta cu fărâma lor de minte

şi se cred îndreptăţiţi să se jeneze când vine vorba de tine.

Eşti un musafir nepoftit printre noi şi-i regretabil

că nu nimereşti uşa de ieşire pe care de atâtea ori ţi-au deschis-o în faţă.

Du-te, ţi se spune, nu suportăm privirea ta înţepătoare,

de poemele tale greoaie, zgrunţuroase nici dracu n-are nevoie,

cu râsul şi denegarea ta încăpăţânată

nu ne mai răni, căci şi aşa suntem aşa de hemofili.

– La ce-i bun duiumul de sentinţe, căci iată,

sunt cum sunt, unicul fiu al Tatălui, simultan

comod ori pus necontenit pe fugă, îndărătnic ori conciliant,

teleleu printre muncitori, demolator de norme în faţa poeţilor

a căror invidie o suport cu greu şi mi-e milă de ei

că s-au născut moşnegi şi aşteaptă osteniţi

în preajma stupilor goi.

– Şi tu eşti deja bătrân, albinele tale îşi consumă propria miere

şi de-aceea ţi-e privirea furioasă şi gura amară.

– Va veni o vremea când vă veţi aşeza la masa mea

să mâncaţi miere şi veţi admira roiurile desprinse din stup

cântând melodiile mele

pe deasupra luncilor în floare şi oglindindu-se

în argintul pâraielor clipocitoare.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

 

Cum îi apără Maria pe bărbaţii afurisiţi

(Mária így szól a gonosz férfiakért)

 

Staţi de vorbă cu ei, căci ei sunt tare nevolnici. Nu-i bai că vă amintiţi: zac beţi pe stradă. De atunci şi-au ispăşit păcatele; şi dacă iar se-mbată, se duc iarăşi la biserică şi udă cu lacrimile lor pardoseala rece de piatră din faţa altarului Mariei. Fecioara îi priveşte şi surâde. De fiecare dată când i se-nfăţişează un bărbat îngenuncheat, i se face poftă să râdă răsunător. Cunoaşte bine soiul acesta. Peste puţin se ridică în picioare, se uită aroganţi împrejur şi-apoi, pe drum spre casă, tropotesc grosolan cu încălţările pe pietrele drumului. Maria îi cunoaşte bine pe tipii de acest fel şi-i iartă şi pentru faptul că se poartă brutal cu femeile, care sunt nevolnicele ei surori. Şi-ar putea întoarce supărată faţa, i-ar putea trata cu vorbe aspre, şi-n momentele acelea ea e şi mai frumoasă şi are privirea mai luminoasă ca oricând. Consideră că pe asemenea oameni nu-i îndreaptă ameninţarea, ci răbdătoarea bunătate. E plină de compasiune pentru suratele ei, însă le îndeamnă să se comporte tot aşa. Ne rănesc, spune, dar tot noi suntem mai puternice. Fumează, tot timpul li-e sete de alcool şi-s nesătui de dragoste – nu-i de-ajuns cât de bătuţi sunt de dumnezeu? Mie mi-e milă de ei şi intervin în favoarea lor, dacă mă roagă de ajutor.

Staţi de vorbă cu ei, surioarelor, spune, nu-s nişte ticăloşi înrăiţi. Doar nişte stângaci demni de milă. Ce s-ar alege de ei, Doamne, dacă nu i-am sluji răbdătoare şi nu i-am proteja ocrotitoare?

Poezii noi (Új versek, 1947)

 

Adiere deasupra luncii înflorite

(Szellő a virágzó rét felett)

Cu cleşti înroşiţi şi vergele plumbuite te constrâng să cânţi. Poet sărman, te-au gonit mai crunt decât iepurii la vânătoare, decât pe criminal în timpul raziei de noapte. O, tu, condamnat la veşnic chin, cum dispari în umbră. Vezi, din nimic, marea se năpusteşte brusc să-ţi spele de sub picioare pământul pe care l-au ţesut cele mai frumoase fete din firele negre şi roşii ale amărăciunii şi iubirii. O pasăre te-a prevenit, zadarnic însă.

Rătăceşti printre cioburi colorate de ceramică şi ici-colo apare câte un mac şi luceşte violent, poate de stropii sângelui tău colorat. Şi pe drum te-ntâlneşti cu un măgar ce se deşiră sub greutatea crucii. Dacă v-ar vedea un străin, abia dacă ar putea să facă deosebirea dintre tine şi nefericitul dobitoc. Alteori apari pe poteca vreunei grădini fermecate, frunzele copacilor îţi trimit şoapte, iar florile îngenunchează în faţa ta. Astfel te salută, atât de primitor şi de la sine înţeles, de parcă toate ţi-ar fi surori. Şi iarăşi o altă urmă de roată îţi conduce paşii mai departe şi-apoi îţi cresc aripi şi ştii să zbori. Pluteşti între extreme, tot mai greu de recunoscut.

Degeaba plângi, degeaba îţi ciupeşti tot mai răsunător lăuta.

Cineva apare pe prispa intrării presărate cu stele şi-ţi închide poarta în faţă.

Din Trandafirii sărmanilor (Szegények rózsái, 1949)

 

 

Traducere de KOCSIS Francisko

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]