Etichetă / memorialistica

de VATRA

Gabriela Adameșteanu – După douăzeci de ani

Tot citind despre războiul civil în care au intrat Carol al ll-lea, Antonescu și legionarii, cu prim-miniștri și mari intelectuali asasinați, cu cadavrele ucigașilor lăsate pe străzi și cu torturi în secții de poliție, auriul perioadei dintre războaie s-a mai coclit în mintea mea. Pe pagina de corespondență (autentică), de care sunt mândră c-am înființat-o în ”22”, bag o notiță despre interbelicul mai-puțin-fericit-de-cum-îl-crezusem și  primesc pe loc reproșuride la cititori, mai maniheiști decât mine.

Și iar o dezamăgesc pe Monica Lovinescu. A plecat la 24 de ani din România și o știe doar din poveștile exilului și ale ”clandestinilor” (scriitorii care îi frecventau, pe ea și pe Virgil, pe ascuns, în comunism). Confuntarea cu adevărata Românie, pe care nici noi, care trăiam acolo, nu o prea intuiam, va fi amărăciunea ultimelor ei ani. Moartea tragică, în închisoare, a mamei o făcuse să aștepte dezvăluiri despre întunecații ani 50 într-un mare roman care întârziase să apară.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea-Cristiana Oană – George Topîrceanu: memorii de război

Cele mai importante scrieri în proză, aparținând lui George Topîrceanu, sunt cele memorialistice, cu caracter autobiografic.Aminitirea „cumplitelor suferințe pricinuite de Primul Război Mondial”1 (Mircea Handoca) a dat naștere a două opere: „Amintiri din luptele de la Turtucaia” și „Pirin-Planina”. Nicolae Manolescu ne semnalează faptul că scriitorul Camil Petrescu „n-a putut avea, eventual, cunoștință, înainte de a scrie partea a doua a romanului «Ultima noapte», decât de «Amintiri din luptele de la Turtucaia.»”2 Așadar, experiențele de pe front și din perioada de captivitate ale scriitorului George Topîrceanu, au reprezentat adevărate izvoare de inspirație. „Însemnările de la Turtucaia și din captivitate, sunt mai întâi documente umane, care acuză autenticitatea reportajului”3, după cum afirmă Alexandru Săndulescu.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Bulgakov forever (1)

Întâia dată când l-am zărit pe Corin nu am știut cine este. Zărisem, într-o mare de oameni înghesuiți, care așteptau autobuzul în stația Gheorghe Barițiu, de lângă Parcul Central din Cluj, o fâșie albastră pe deasupra a sute de ochi cenușii. O fâșie albastră a doi ochi care nu se uitau la nimeni, își ajungeau lor înșiși, în albăstrimea lor aparte. Hmmm, mi-am zis, cine naiba să fie, cu o privire așa detașată de lume, întoarsă doar înăuntru, spre sine. Dacă aș fi fost în acea mulțime așteptând obosită autobuzul în care oricum nu ar fi încăput toată lumea, era în 1981, ceaușismul ajunsese deja la apogeu cu mizeria din țară, cu benzina raționalizată, cu cozile la alimente, deci dacă aș fi fost în acea mulțime, aș fi sărit poate cu o prăjină închipuită ca să mă aflu deasupra tuturor și să văd ce altceva se zărește decât dezolare. Asta aș fi făcut eu. Dar cei doi ochi albaștri, de fapt turcoaz era culoarea lor reală, pe care îi detectasem în acea mare de oameni, nu căutau pe nimeni, nu voiau să se lege de nicio altă privire, își ajungeau lor înșiși. Straniu personaj, ochi neobișnuiți, lăuntrici, mi-am zis. Era duminică.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Horia Gârbea la noul „Luceafăr”

De multă vreme trebuia ca revista „Luceafărul” să redevină ceea ce a fost și chiar mai mult decât atât: adică revista tinerilor scriitori, așa cum a fost menită de la începuturile ei (1958). Ultimul ei redactor-șef care a reușit să-i mențină demnitatea și rolul a fost Ștefan Bănulescu (în perioada ei cea mai bună, 1968-1971; acesta ar trebui să-i fie azi reperul), apoi revista s-a politizat din ce în ce mai accentuat, până în 1989. După 1989, nu a reușit să-și creeze un profil independent, devenind un fel de anexă a „României literare”, cum e și azi. A trebuit să moară oameni (vorba unui politician) pentru ca USR să încerce să o transforme dintr-o revistă a pensionarilor într-o (sperăm!) revistă a tinerilor. Din această toamnă, noul „coordonator” al redacției (așa este numit în caseta redacțională, unde figurează în continuare ca director regretatul Dan Cristea și redactor-șef regretatul Alex Ștefănescu) va fi Horia Gârbea, ales în urma unui concurs, anunțat pe site-ul USR. Din editorialul său inaugural, din nr. 10, octombrie 2024, intitulat Tinerețe fără bătrânețe?, cam confuz, deducem că nu are prea mare încredere în literatura tinerilor, pledând pentru „colegialitatea artiștilor (…) deasupra vârstei”. Drept dovadă a „noului” ei program, revista pune alături de editorial, chiar la deschidere, urarea de „La mulți ani!” pentru nonagenarul Ovidiu Genaru. Mai departe, în paginile următoare, încearcă o reprofilare, promovând câțiva tineri scriitori și cărțile lor. Deocamdată însă, revista „Luceafărul de azi” își păstrează aceeași figură palidă, nediferențiată de suratele din trustul de presă al USR.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (6)

(Dintr-un caiet vechi)

Puterea materială a gândirii. Dacă toți oamenii ar gândi instantaneu același lucru – prin hazard, prin obsesie colectivă, printr-o hotărâre deliberată –, dacă intensitățile și volițiunile lor mentale s-ar uni timp de câteva clipe asupra aceleiași teme vitale, sau asupra unei figuri umane nefaste, oare s-ar întâmpla vreo schimbare în soarta lumii ? Comunicarea telepatică, de la creier la creier la creier la creier, sau de la creierul mare ale speciei către creierele mici individuale, pare să fi fost substituită azi, grosso modo, de telefon dar mai ales de televiziune, care constituie un fel de circuit închis al massei umane, ca un unic mesaj circulat – prin vedere și auz – în toate mințile individuale. Și tocmai de aceea ea dă iluzia comunicării, a „satului planetar”. Și tocmai de aceea totalitarismul e indus prin „comunicarea în massă”. Televiziunea e prelungirea la scară planetară a creierului colectiv, așa cum radarul e o preluare a unui mecanism animal de depistare a obiectelor din câmpul de existență al unui organism viu.

Dacă într-o bună dimineață fiecare ne-am trezi, rând pe rând, din somnul nostru enorm, într-o altă vedere a lumii, uimiți de ceea ce am putut suporta atât de mult timp, așa cum suntem azi uimiți de ceea ce au suportat părinții noștri în anii ʼ50! Dacă într-o dimineață ne-am putea trezi cu toții vindecați de orbirea noastră colectivă, dar și strict individuală! Ce lumină ar fi! Ce claritate! Ce eliberare! (1988)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Amintiri din „era suspiciunii”

Puțină ordine în sentimente!

Am plecat de la primul party (ceai, se spunea atunci), din modesta locuință a prietenei mele Rodica Papadopol, cu două terfeloage, pescuite dintr-un cufăr cu cărți vechi.

Duceam cu mine senzațiile indescriptibilului moment când băiatul, iubit în tăcere în primii ani de liceu, mă lipise, la un tango, de trupul lui sportiv. Și am continuat să aștept, tot mai nerăbdătoare, ca iubirea să devină reciprocă: liedul lui Solveig, cu ochii pironiți pe orizontul de unde avea să apară nepăsătorul Peer Gynt, era piesa mea favorită, o tot ascultam la micul radio Telefunken al părinților, spart și cârpit.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Timpul ca o furtună de nisip. Două întâlniri cu „cel mai iubit dintre pământeni”

Nu-mi amintesc să fi avut în programa școlară, nici măcar la liceu, Moromeții lui Marin Preda, cartea se afla însă în  manualul fiului meu, un mare admirator al ei. E mai legat de sat decât mine, de la 10 ani, după moartea mamei, mergea, în vacanțe, la Toporu, invitat de unchiul Petrică, fratele cel mai mic al tatei și de soția lui Lita – doi profesori de excepție ai școlii locale.

Dar mie, „violența în familie” a lui Moromete și refuzul încăpățânat să-l lase pe Niculaie la școală etc., mi-au creat o distanță de netrecut față de celebrul personaj. Iar nostalgia rurală, păstrată toată viața de tata și de frații lui, nu m-a atins: pe ulița din Toporu m-am simțit totdeauna la fel de străină ca pe orice stradă dintr-o localitate necunoscută.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Critică literară cu sentimente creștinești

Adică să nu judeci pe nimeni, să nu fii rău, să nu faci observații, să nu arăți eșecurile, să-i vorbești numai de bine pe scriitori și cărțile lor. Exemplul nostru cel mai potrivit în această categorie este N. Steinhardt. Mai pot fi adăugați și alții. Exemplificam altădată și cu Lucian Raicu și plasam acest tip generos și amabil de atitudine în categoria Perpessicius. Convingerea lor fundamentală este că în orice carte, oricât de proastă, există ceva bun ce merită arătat cu generozitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (4)

dintr-un caiet mai vechi

Uneori mi-aș dori ca gândirea să ne fie dureroasă, iar nu automată și fără pauză, haotică și pletorică, cum e în formele ei comune curente. Ci să aibă un gust, o senzație, o apăsare, o durere, pentru fiecare fel de gând, pentru fiecare fel de judecată – ceea ce ne-ar face poate mai atenți, mai conștienți de calitatea și de coloratura morală a celui mai insignifiant zvâcnet mental. Dar mai ales ne-ar obliga să suferim de cele legate de propria noastră viață interioară, care se petrece aproape la fel de automat, în cea mai mare parte a ei, ca și viața fiziologică. Dacă a respira n-ar fi atât de firesc și de inconștient, poate nici gândul n-ar izbucni și curge la fel de ușor, de neproblematic. E poate o legătură între respirație și gândire. Poate că un alt fel de respirație ne poate induce un alt fel de gândire. (1984)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – „Realitatea iluziei” 

Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi  etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.

Citește în continuare →