O floare și trei grădinari

Andreea POP

 

Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.

*

 laura dan

O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.

„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară  îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.

            În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.

  • Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012

***

 gringo

Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.

Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).

Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.

  • Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 vasies

Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.

O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.

Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.

  • Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 amar

Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție  insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene  (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.

  • Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Poeme de Liviu-Florian Popescu, Mihai Amaradia, Ioan Veza

Liviu-Florian POPESCU

 OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Amurg în Strasbourg

 

Prin străzi pavate de unii regi uitaţi se plimbă acum

Doi fluturi. Unul cu pete pe guler. Altul

E doar un flutur de nufăr. Se plimbă în amurg

În mica Franţă. Acolo la marginea cafenelei

Din Strasbourg.

 

Un flutur dansează, altul pictează. Unul

Are sus la hotel adus un cufăr. Cu însemn regal

Înăuntru creşte un nufăr. Două roze

De la balcon alsacian le-au făcut semn să urce

Erau surori burgheze. De viţă nobilă acum falite

Şi uşor calicite.

 

Fluturii turişti au privit cu subînţeles

Şi au râvnit la al rozelor dres. Nu au urcat din prima

Au rămas lângă un felinar chiar

La marginea cafenelei unde dormea un

Anticar. Rozele s-au întins după ei. Dar

Turiştii noştri nu ştiau franceză.

Una din roze vorbea germană. Una silabisea

Slavonă.

 

Spre dimineaţă a ieşit un saxofonist obosit

De la o casă cu perdea cuminte. Care s-a mişcat

Într-un colţ. La timp pentru că sosea acasă un soţ

Saxofonistul şi-a ridicat gulerul şi a plecat spre Rin.

Fluturii au zâmbit de al unei Marie-Rose destin.

 

Au urcat în balcon la cele două roze. Care dormeau

Cu petalele închise. Uneia însă o mică frunză îi dezvelea

Urma sensibilă de sân. Iar coapsa celeilalte

Îmbia la alte subînţelese nevroze.

 

Am stins lumina în camera mea. Şi am adormit.

Un tramvai de seară pleca spre Rin. Pe masă

Ultima sticlă cu vin aştepta Diva să vină

Să o decoreze cu lacrimi, degete şi

Buze.

 

Spre dimineaţă soarele burghez găsi două roze

Învelite în aripi de fluturi.

Una din aripi era cu desene de nufăr.

 

 

Chopin nebunul

 

Printre sunete ştirbe din marginea Cracoviei

Se plimbă un anemic bătrân. Cântă

Face tumbe, copiii se ţin cu zgomot după el

Îi strigă „Chopin, Chopin, nebunul!”

Iar el se strâmbă la ei şi se preface că aruncă pietre.

 

Mormântul unei femei la marginea Cracoviei

E plin de mărăcini. Acolo a fost cândva iubita

Unui aviator. Murise la 25 de ani.

Nu se ştiu cauzele.

Aviatorul cânta la pian. Melodii de atunci

Uitase să spună cuvinte

Cu note răspundea când era întrebat de zi

Sau noapte.

Cu un diapazon explica dimineaţa

Dorinţele. Sau neputinţele.

Târziu a înnebunit. O căuta pe Anni.

 

Dar Anni crescuse în salcia de lângă marginea

Unui cimitir. Regină se spunea c-ar fi.

Nu era  halucinaţie. Iarna salcia nu-ngălbenea.

Veneau reporteri de la ziare, de la National Geographic

Misterul era de nepătruns, de nedescris…

Mormântul lui Anni era gol de mult.

Iubitul îl furase într-o noapte.

A doua zi a înnebunit.

Şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Şaizeci de ani.

 

Apoi într-o zi a apărut bătrânul, desculţ

Cu un sacou jerpelit la piept şi găuri la manşete

Cu pantaloni murdari de atâta praf de var. Cânta la un

Pian rupt şi aruncat de un anticar.

Chopin, Chopin nebunul. Cinci ani l-au cunoscut

Brutarul şi măcelarul şi florarul. Dormea sub poduri

Şi canalizări secate. Avea de dimineaţă ochii plânşi

Şi se hrănea cu lacrimile vii. Apoi pleca pe străzi

În paşi de vals.

 

O salcie a început să se usuce la margine de cimitir.

Şi un mormânt a dispărut sub mărăcini.

Cracovia se spune acum că avea din nou un rege

Nu doar deşertăciuni.

 

Într-o noapte, un pescar a văzut

Două corăbii care au plecat

Pe râu în sus, spre nord.

 

 

Coasta Normandiei

 

Cad zăpezile pe coasta aridă

A Normandiei. E bine că vin

După frigul de ieri. Îngheţul

S-a dispus în cercuri spre malul

Cu stânci.

 

Buşteanul rămas prins între

Gheţuri e alb acum pe creştet

Stă plecat cu ciotul spre cer şi cu

Putredul sărat spre valul încremenit

Între grade.

 

Ninge azi şi calc pe nisipul ce zăpadă

Nu vrea să primească. Vântul din larg

Mi-o trimite pe faţă. Ochii mei primesc

Cioburi de nisip şi fulgi tăiaţi

De zăpadă. Am răni pe pleoape

Sângele curge anemic spre gene.

 

Dar rezist pe acest mal de mare uscată.

O Normandie rece. Dură, prizonieră

A speranţei de cer. Buşteanul se uită cu ciotul

În sus. Valul sărat îngheţat îi

Râde de jos.

În zare un spărgător încearcă să

Strice decorul. Ninge spinos cu mărăcini

De zăpadă. Strâng pumnii

În pardesiul francez. Mai am un pic până

La capăt de plajă. Nisipul se lipeşte

De pantof, tânguind ca să-l iau

Iar cu mine.

Buşteanul priveşte cu ciotul încoace

Marea se rupe, spărgătorul

A stricat decorul uscat.

 

Buşteanul se duce înapoi în adâncuri

Doar ciotul pluteşte speriat pe deasupra

Chemând cerul să-l ia de pe

Coasta aspră normandă.

 

 

Concierto de Aranjuez

 

Nu pot să cânt noaptea prin baruri

Ecoul sticlelor goale, cu sunet

De harpă m-aude el pe mine

Şi mi-e jenă.

Aş vrea să fiu departe de Aranjuez

Să uit de Rodrigo, să sar în mare

Să mor la prânz şi să renasc pe alte

Paralele ale unei alte stele,

La margine de univers.

Să găsesc acolo o mică

Planetă, una cât o stradă

Dar care să aibă fluvii, harpă

Şi un pod din piatră.

 

Planeta mea să aibă regi

Să aibă şi mauri. Dar să nu aibă

Lumină. Să aibă mereu noapte

 

Nu pot să cânt atunci când am

Băut în baruri. Din sticle vechi

Găsite pe funduri de mări

Printre corăbii scufundate de corsari.

Nu pot să mângâi smalţul pe care peştii

L-au atins când Santa Monica, Santa Felicia

Santa Miradoniz sau alte veliere s-au retras

Spre cerul de sub mări.

 

Părul meu cade peste urechi, altfel

Aş fi auzit poate mările cum fug timide

Despuiate, doar în dress şi s-ar ascunde

În scoici.

Şi atunci când mângâi cochilia goală

A unei scoici să auzi cum geme marea

De amor.

 

Planeta mea ar avea lumină

Dacă eu aş fi acolo, doar un nor

 

 

Mihai AMARADIA

 

amaradia

 

din povestea calului de lemn

Îndreptaţi-vă înspre locul acela, înspre faleză, la far,
zi şi noapte calul de lemn paşte iarba de-acolo
de jur împrejur, ai crede că vine cineva de peste ocean,
e de neclintit în obiceiurile lui, exersează lentoarea,
majoritatea mişcărilor le face cu rafinament, pare că se pregăteşte.
calul de lemn se înşeală uneori când apa e limpede
şi când un peşte singur adulmecă ţărmurile sau când apa e umbrită
de un nor mic, iar în adâncuri umbra împrumută din formele ei,
din timp în timp o fetiţă îndrăgostită îi aduce pere,
îl mângâie şi-i spune să fie cuminte şi să stea curat,
poate s-o găsiţi acolo, vă va spune ea mai multe, ea-l ştie,
vedeţi, de când paznicul farului a primit altă slujbă,
oamenii au lăsat calul de lemn acolo în locul lui,
oricum atunci când coboară în oraş pare un animal împăiat.

Nu vă pot spune pentru ce calul acesta a devenit de lemn,
unii spun că din cauza războiului, alţii c-ar fi bolnav
sau că şi-ar fi pierdut credinţa,
zvonuri ciudate spun că din dragoste,
oricum, el în familia lui nu s-a născut aşa,
a fost născut în ţările cailor de fugă, uşori, liniştitori la pipăit.

 

nimeni, el singur

Nu mai puteam sări acum ca mai înainte,
ca un brabete obişnuiam să mă deplasez
câţiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul,
stau acum numai întins şi aştept ploile,
cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalţe şi nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă
care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora,
când se va înălţa suficient, în parte
nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi,
păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra
că sunt, vor spune; acolo undeva jos,
cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii,
ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune,
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi,
pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur,
vor spune păsările şi vor zbura spre sud.

 

 

cam atât

Se poate spune că-i aşa cum prevesteai,
eu, îndeosebi sărac, pregătind cartofi pai
pe o vreme atât de ploioasă că mai bine aş ieşi desculţ
pe uşă plecat, cuminte şi de necrezut,
tu plecată atât de departe încât te văd în minte
ca un punct zâmbind în dreptunghiul unei ferestre,
niciodată faţă în faţă pentru că ne temem de asta,
aş putea totuşi să te văd pentru puţin timp,
în rest, stau încuiat pe dinăuntru într-o cameră mică
şi prin faţa gratiilor se perindă tot felul de femei,
cu o cheie nepotrivită ele forţează încuietoarea.
Încerc să nu mă gândesc la noi pe fiecare zi
şi de mai multe ori noaptea, rareori îmi reuşeşte
acest dezvăţ al învăţatului pe pipăite şi pe dinăuntru,
se poate spune cu greu că aerul e acelaşi
şi viaţa îşi vede de-ale ei, cam atât.

 

 

putea fi totuşi mai rău

poetului Marian Drăghici

putea fi totuşi mai rău decât plutirea asta a mea,
poetului alb, spre exemplu, femeia i-a fost dusă la negresă
şi nu mai e deloc şi el are o altă plutire,
uitătura lui e mai tristă decât uitătura mea,
eu ştiu măcar că mergi, râzi, acasă, la treabă, la piaţă,
putea fi totuşi mai rău, să ştii asta,
unul dintre noi putea fi dus la negresă,
nu mai putea găti, nu venea acasă, nu-şi făcea rugăciunea,
chiar dacă rănile cele mai rele
ţi le fac cei ce te iubesc, te vindeci,
ai o picătură de sperantă totuşi,
cum te-ar picura un aparat de aer condiţionat
şi-ai crede că te plouă din senin,
putea fi iată chiar cumplit, chiar acum, ea,
la masa ei măcar ocupă un scaun,
la fân eu ţin de coadă o coasă bună,
rudele râd la glumele mele, bunica mă spală pe cap ,
chiar dacă ea se lipeşte de pieptul altcuiva, măcar e
şi eu cel ce tresar mai tot timpul, tresar.

 

 

de pe vremea când femeile se uitau la mine frumos

Pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva,
pe vremea aceea eu făceam ploile să plouă,
zborul proaspăt al poieniţelor tot de la mine,
iazurile îngheţate, pădurile-nchiciurate, toate-toate.
Pe vremea aceea era nevoie de un compas metalic ascuţit
de o voce boţită şi de un animal de casă bine flauşat,
vremea aceea când mi se lipise fotografia ta de şale,
mirosul pielii tale atotcuprinzător pe care vântul
îl poartă chiar şi-n ţinuturile unde geograful spune
că n-a văzut picior de om.
Aveam în mână pe vremea aceea un ban mare-mare,
ciugulit pe la margini de vrăbii,
când femeile se uitau la mine frumos,
încât era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva.

 

 

ultimul poem pentru cutia ta poştală

Se făcea că m-ai oprit pe stradă, m-ai pus să zâmbesc,
ai făcut o fotografie, spuneai că nu ai şi-am ales eu să fiu,
iubirea mea a trecut prin urechile acului din prima
de trei ori ca în basme, a fost arsă de soare
cu mâinile tăiate de briceag ţi-a dejghiorat nuci verzi,
a alergat să despartă norii, spaimele, a mers la pădure,
dar n-a fost niciodată sărmană, oloagă, neputincioasă,
se mai făcea că mi-am făcut arc din nuia de alun,
săgeţi uşoare de papură să pot ţinti peste ziduri
în oraşul acela mare să-l omor pe acela ce s-a îndrăgostit,
se făcea că din dragoste de tine bărbaţii toţi scriau prost
înafară de mine deşi de trei ori mi se decojise pielea ca-n basme
deşi jocurile mele sunt populare ca sunetul de fluier
mâna mea stângă nu se mai poate mişca de tristeţe
pentru că mereu spuneai ,,ia-mă în braţe” şi ea aşa s-a obişnuit
mâna mea stângă are o personalitate proprie să ştii
Eram liber în ziua aia din visul meu ascultam johnny cash la căşti,
plecasem să lucrez la o fabrică de sare de mare în aer liber
ce fel de fabrică să mai fie şi asta mă întrebam şi eu
unde oamenii cară şi îşi fluieră cântecele de dragoste,
era joi când ai plecat tu să lupţi pentru viaţa ta
în timp ce eu rămăsesem să spăl albiturile şi covorul,
se mai făcea că plecam să mă plimb numai pe vânt prin oraş
asta ca să-mi sufle şi mie cineva ce mi-a mai rămas.

 

 

Încet-încet

Încet-încet te dezobişnuieşti de ce era în tine bun,
de flacăra din tuturigă ce făcea umbrele rufelor
puse în casă la uscat iarna să te înspăimânte,
ţi se pare curios acum că ţi-a căzut la picioare o nucă
aici în piaţeta oraşului, te miri, nu te gândeşti
că devreme toamna ciorile îşi mai scapă nucile din cioc,
încet-încet te dezobişnuieşti de vorbele dragi ale celor dragi
oftezi mai adânc şi nu ştii de ce dragostea ta şovăie
observi cum în aceste câteva nopţi nu poţi dormi de frică
şi încet-încet te faci tot mai singur, aproape aşa de singur
cum te-ai şi născut, tragi draperia
nu pentru că vrei ci pentru că a venit momentul.

A înghiţit bunica o pasăre mică, negricioasă ca un tăciune
încet-încet ne vom dezobişnui de ce era în noi mai bun
şi ne vom zâmbi mai puţin şi ne vom strânge cât mai strâns.

 

 

 

Ioan VEZA

 

veza

         Labirinturi  umane

 

Nimic nu e mai nemărginit decât simplitatea

Ca şi cum cercuri se desprind

Şi slăbesc strâmtoarea

 

Într-o dimineaţă banală

Când urletul degetelor nu poate cuprinde

Decât aceşti nervi ai detestării

Aceşti nervi creatori

 

Modul în care gândeşti şi frămânţi

Din exterior, viaţa

 

Pe o stradă îngustă

Plină de gropi

Scoţând pentru o clipă masca

Şi rămânând gol în faţa lui Dumnezeu

 

Această putere a descompunerii

Prin care te-ai hotărât să trăieşti

Aruncând straturi şi straturi până când

 

Literele ca fălcile unui cleşte patent

Strâng hârtia,

Sfârtecă labirinturi umane.

 

 

Umbra rotitoare

 

Ceasul intern îşi întinde afară limbile

Dar nimic nu se schimbă în jur

 

Vremuri înghiţite de vremuri

 

Ce grozăvie era cândva: drumurile încrucişate

Şi marşul majorităţii spre vest

Colecţiile săseşti se subţiau ca mătasea

 

Azi doar o ţară schiţată:

O mână cu degetele tăiate

Un trup strivit între zăpezi himerice

 

Fericirea de a visa că nu poţi visa

Şi că locuieşti într-un somn

De o parte şi de alta a unui zid

 

Camioane încolonate

Elanul de a atinge cumva dimineaţa

În umbra rotitoare dănţuind

Ca luminiţele într-un tunel nesfârşit

 

 

         Cum oglinda imaginile

 

Pe o copertă a lumii

Umbre cenuşii trăiesc toate acele vieţi

Pe care agonia le naşte

 

Cuvânt cu cuvânt

Fir rătăcit privirea cunoaşterii

Linii zburătoare, simboluri, reverenţe

 

Strigătului te poţi împotrivi

Sunetului îi poţi urma

Hainelor goale le poţi crea trup

 

Un sens un nonsens

 

Din lumi alternative

Conveioare singuratice

Pătrund în tunelul discursului

Rămân căile albe, albe

Păşesc cu sfiala

Unui fulg de zăpadă

 

Luciul metalic al sunetului

Restrânge în mine credinţa

 

 

         Recuperarea din descompunere

 

Zi alintată ca un porc în mocirlă

Cu fruntea lipită de tine

Înghesuit ca apa îngheţată în forme

 

Eu trăiesc în afara ta

În tine lucrează răul cu armatele lui arogante

 

Spasmele cresc peştişori aurii

Pentru gura întunecată

Pentru devoratorul fără înfăţişare

Dintr-un studio al divinului

 

Prin horn gazele arse râd demenţial

Limbi acide muşcă duşumeaua

Tumultul striveşte hotarul

Dintre palma mea stângă

Şi palma mea dreaptă

 

Dilată rugina lucidităţii

 

Mă reped la geam şi trag de cârligul de fier

Pe sticla rabatată doar fulgii se chircesc şi dispar

 

 

Raţionamentul detaliilor

 

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

În fond tăcerea asta

Ca un tunel fosforescent

Mă expune

Rostogolindu-mă ca pe un învins.

 

Ea atunci a simţit că mă liniştesc

Îmi atingea ochii

Degetele îi făceau piruete

Sau diluau licărirea amară

 

Noaptea foşnea tot mai des

Şi pe urmă, în frig,

Lucrurile neîndemânatice

Halucinante ecouri

Printre oamenii orbi

Zguduiţi de bezna statornică

Îşi scoteau feţele friguroase

Şi le desenau măşti de hârtie

 

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

Deşi visul mă alunga din mine pe străzi adormite

Printre hălci de beton, prin canalul furiei

Izbindu-mi cuvintele de pereţii cărnii mecanice

 

Mormane în creştere a ceea ce nu pot gândi

Zvâcnesc aproape să spargă trupul

 

 

 

         Ca o spirală în calea lucrurilor

 

Încep fiecare zi

Cu îndreptarea aripilor frânte

 

Ferestre false

Dau spre o grădină sonoră

 

Mărăcinişuri roşii trăiesc întunericul spinilor

Opresc fiecare lucru şi îl interoghează

Desfac mulaje de aer

 

Răni secrete expulzează negaţia

 

O îngrămădeală de vieţi scindate

Asediază carapacea

Zdrenţuite forme întind nervii negri

Îngrămădesc sofisticate himere

 

Transmodulaţii

Frecvenţe-imagini

Picături de zi şi de noapte

 

Ca într-un somn adânc

Simt tot mai departe materia

 

 

         Firele neobişnuinţei

 

Aerul rece şi mirosul de humă

Domină fumul înecăcios şi subţire

 

Străbat această cameră strâmtă

Cu o apăsare indiferentă

 

Zilele îmbrăcate în crize

Receptează poezia printr-un  filtru imens

 

Cuvintele stopate încep să se zbată

Tac şi tac şi acceptă

Aripile ţintuite şi îngropatele stări sublime

 

Cu cât recitesc mai mult

Îmi dispare încrederea

Strâng în pumni materia textelor

 

Şi nu se desfac decât

Acele picături molatece protectoare

Aderând la suprafaţa substratului

 

 

Detaliile adâncului

 

Plictisite inele

De care atârnă strigătul existenţei

 

Bezna luminând obosit

Locurile goale din jur

Măştile în cuiele grinzii

Pantofi împrăştiaţi ca nişte flori

Pe lutul proaspăt galben

Sfârâitul motorinei

Şi pocnetul lemnelor uscate de nuc

 

Din adâncul memoriei urcă prea repede

Ghearele roşii

Sâcâitoare

 

Ghearele milei ca două păgîne

În preajma sărbătorii de sânziiene

Lărgesc crăpăturile textului

Şi strecoară detaliile

Oaze în pântecul uriaş şi pustiu

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]