Etichetă / poezii
Traian ŞTEF – Poeme
Euridice
Se îndepărtează
Şi corpul ei
E o vîltoare mătăsoasă
De parfum liliachiu
Şi nu-i văd decît gropiţa
De deasupra genunchiului
Printr-o fulgerare molatecă
Nu-i văd chipul
Doar doi ochi mari
Care mă absorb
Cînd întoarce capul
Şi sînt atras pe urmele ei
Tot mai aproape
Pînă ajung să se suprapună
Corpurile noastre
Pînă corpul meu ia forma
Corpului ei
Şi dispare
Şi nu mai pot privi înapoi
Nici înainte
Şi nu mai ştiu nimic
Nimic
Şi nu se arată nimeni
Să mă trimită înapoi
În peisajul inaugural
Şi nici cum aş putea scăpa
Din această vălătuceală
A minţii
Din acest luciu
Al conştiinţei
Din această liniştită
Abandonare
Nu ştiu
Şi încep să cînt
Fără mine
Păpuşa
Ziua de ieri se mută în ziua de azi
Ziua de mîine se mută în ziua de azi
Numai pe ziua de azi
Aş vrea s-o trăiesc
Dar cum
Să chefuiesc cu un prieten
Să slobod un pic de sînge rău
Poate
Să chem iubita din copilărie
Pe care mi-o amintesc
La orele de gimnastică
În sală
Întinsă pe salteaua unde învăţam
Exerciţiile de elasticitate
A corpului
Podul de sus
Podul de jos
Rostogolirile
Să chem formele ei proaspete
Să le recompun într-un joc
În care poţi da viaţă unei păpuşi
Goale
Să nu mai fie aşa de perfectă
Să facă mişcări neaşteptate
Să se umple de gînduri răzleţe
Să-şi acopere părţile la care mă uit
Insistent
Să crească în braţele mele
Cît o femeie în carne şi oase
Care mă doreşte
Care întinde amprentele degetelor ei
Peste cearcănele de sub ochii mei
Peste corpul meu visător
Pînă uit să mai chem
Alte ajutoare
Pentru pîinea cea de toate zilele
Să nu laşi sfîrşitul lumii
Uneori mi se pare că
Timpul poate fi dat
Înapoi
Celuilalt
Că nu ar trebui să las
Sfîrşitul lumii
Să se apropie
Singur
Pînă nu îşi arată roadele
Investiţia mea
Într-un pat de frasin
Într-o îmbrăţişare
Într-o cutremurare
În cuvîntul ca o zeiţă
Născută din creierul meu
Într-o dimensiune
A fatalităţii plăcute
Şi mi se pare că pot face asta
Să nu las adică sfîrşitul lumii
Să se apropie
Să dau timpul înapoi
Pentru o
Supremă plăcere a sărbătorii
Corpului tău
Să ai puterea asta
S-o ţii într-un cuvînt
Care umblă printre moleculele poemului
Ca o epifanie
Asta este supremaţia dragostei
Poete
Preaplinul
Atîta îmi este lumea
De clară
Că-i văd curgerea
Şi văd pînă departe
Departe
Şi mă scald gol în bulboanele ei
În marea dăruire
A ghirlandelor
În marele vîrtej al strălucirilor
Îndoită e curgerea
După preaplinul
Care îşi caută forma
Şi cînd o găseşte se face altă lume
Dincolo de toată claritatea
Pe care o văd eu cu ochii mei
Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin
Al cerului
Umezit în ochii tot mai mari
Mai apropiaţi
Locul cît un pliu şifonat
Am căutat un ac mai mare
Aţă mai rezistentă
Chirurgicală
Şi am cusut o pereche de pantofi
Mai vechi pentru că erau
Desfăcuţi pe la încheieturi
Asta am făcut astăzi
Mulţumit de viaţa mea
Şi cusătura a ieşit bine
Pantofii ca noi
Eu ca nou
Mă gîndeam
Ce să fac mai departe
O plimbare în locuri cunoscute
Cu ochii închişi
O vizită în alt loc
Cu simţurile deschise
Să trec
Muntele
Dealul
Văile
Să cînt la vioara ca o femeie
Care aşteaptă
Greu de luat o hotărîre
Mă aşteaptă cu siguranţă
Şi cîntă
Se simte singură
A făcut focul
S-a acoperit cu un cearceaf de mătase
Îşi despleteşte părul
Îşi încălzeşte mîinile între coapse
Mai lasă loc la marginea patului
Cît un pliu şifonat
Cît faldul vălurind
Un pic mai sus de genunchi
Doar în clipa asta sîntem vii
Cînd fisurile se desfac
Împrejurul măduvei
Şlefuite de dansul visat
În grădini suspendate
În clipa dăruită
În olimpul cu margarete
Ce-şi lasă una cîte una petalele
În ascunzişul în care stăm
Fără să ştim
Ca doi artişti
Îmi place să dansăm
Ca doi artişti
Acoperiţi doar de un voal solemn
Prin care trec toate formele
Trec toate simţurile
Şi care îşi schimbă culorile
După voinţa superioară
A respiraţiei zeieşti
Căreia îi încredinţez
Toată viaţa de la marginea
Unei respiraţii omeneşti
Prelungi
La care să nu mai ajungi
De care să nu te lămureşti
În patul căreia să nu te opreşti
În intervalul căreia să nu şopteşti
Versul cu împărăţia
Să nu mai vină
Împărăţia
Să mă lase cu
Tot ce întinde spre mine braţe
Tot ce îmi cîntă-n urechi
Tot ce lasă lacrimi pe bucurii
Toate deliciile fricii
Cu dansul acesta
În care rochia ta
Alunecă prin aer ca o putere
Încinsă
Joc
Şi lemn sculptat şi luciu temenele
Scumpeturi colorate lăutari
Sofaua largă care te cheamă
Val portocaliu de catifea
Poetul întinde vocale pe gura femeii
Cu lux de amănunte vioi şi odorant
Ea doar priveşte şi tace deschis
Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale
De ce nu vii tu vino
Să-ţi fiu eu protector
Îţi fac şi prunci o mie
Îţi dau
Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala
Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele
Să fim noi doi nemuritori şi vii
Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii
Ia-mi şi mie mărgele
Cum au toate femeile
Inele şi basma
Cercei şi dedesubturi
În loc de ceas inima ta
S-o întorc s-o opresc
S-o dau înapoi înainte
S-o strâng puţin
Între două cuvinte
Am putea încerca
Să faci şi tu o năzbîtie
Să nu te găsească
Să nu te trimită
Cînd e clipa clipita
Tu să fii aici
Şi El să nu ştie
Că-ţi plac bomboanele
Şi cerceii
Inelele şi basmaua
Lasă-mă să scriu un poem
Direct pe pielea ta
Bine întinsă
Cu o pană de struţ voi scrie
Să zgîriie puţin
Să iasă sînge
Să văd dacă are gust de răşină
De scorţişoară
De vanilie
Să mă las absorbit
De cristalinul ochilor tăi
Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei
Sau tu să scrii mai bine ceva
Cu buzele tale rujate
Dezgoleşte-mi un pic umărul
Cu mîinile tale reci
Înfige-ţi unghiile în carnea mea
Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu
Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul
Clipoceşte molatec printre porii deschişi
Ca un arici
Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă
Parcă am rostogoli mărgele de sticlă
De la unu la celălalt
Parcă ne-am oferi într-un joc continuu
Acelaşi trandafir
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Floarea ȚUȚUIANU – Poeme
Marea
Sunt pe plajă
Nisipul ia forma omoplaților mei
Iar tu deasupra te decupezi pe cer
ca și cum te-aș vedea printr-un imens vizor
Te apleci
și aerul dintre noi devine tot mai greu
Voi înfige adânc mâinile în nisip
agățându-mă de el
Pământul se învârte cu noi iar eu
cu soarele în păr. Voi asfinți peste tine
Iată ce nu îmi puteam imagina. Iar acum văd
Totul. Atât de clar și de la mare. Distanță
Zippo
Iată Alvaro
Că împotriva a totul și toate
Ne întâlnim din nou pe 19 iunie
(singura zi când se deschid cerurile
pentru noi)
Tot la Café Martinho da Arcada
Tu ți-ai pierdut timiditatea
(dar ești în largul meu)
Iar eu am luat o pastilă de xanax
( pe care o voi combina cu vin )
Ți-am adus mici obiecte
pe care va trebui să le ghicești cu
Ochii închiși
Î n c h i d e o c h i i t e r o g !
Le ratezi pe rând
în timp ce țigara se fumează singură
(am emoții pentru ultimul obiect )
Ți-l așez cu grijă în palmă
Apoi îmi retrag mâna încet până când
vârfurile degetelor noastre:
s e a t i n g s e a r d s e s t i n g
D e s c h i d e – m i o c h i i t e r o g !
Neîntâlnirea
Ar trebui să fie ziua întâlnirii noastre
( o singură dată pe an )
Într-un an – o singură dată
Pregătesc totul de la începutul anului
până în iunie. Când aștept un semn
Care nu vine. Mă ridic brusc din pat
îmi pun ciorapii fumée furoul negru
și rochia roz – fanat din dantelă
Îmi pensez ridurile. Îmi accentuez cearcănele
Îmi dau cu ojă pe buze. Ochii se fac că nu văd
Mă înalț pe tocuri
(gleznele îmbătrânesc ultimele)
Și mă așez în fața oglinzii- picior peste picior
Și vorbești cu mine:
Ce ar putea să facă serenitatea dvs. cu tinerețea mea?
Și vorbesc cu tine:
Dar inteligența mea cu frumusețea dvs ?
Iar timpul zboară. Parcă ieri a fost azi
Te văd tot mai n e c l a r
Cineva ne face semn că. E ora
Tu dispari primul. Iar eu fac drumul de la oglindă
la pat. De la pat la oglindă. De la. La.
19 iunie
Practic data de 19 iunie nu există
Ea nu este consemnată nicăieri
Pe dedicația de pe carte e trecut 18
( nu-mi amintesc motivul )
Pe 19 iunie la tine pe wall e postată
de fiecare data fotografia altei femei
Și la mine e altceva.
Nimic nu are legatură cu noi
Întâlnirile au fost
de fiecare dată în alte zile
Doar prima noastră întâlnire
a avut loc pe 19 iunie. Sau
există pentru că am inventat-o eu
Nu mai știu cum arăți
Mă uit la fotografiile tale pe
facebook. Și când nu ești pe
facebook. Realitatea nu există
Oricât aș da timpul înapoi
Oricât aș întoarce imaginația
pe toate fețele. Există o realitate
pe care nu o putem străbate
Și chiar și așa
Când ajungem unul în fața celuilalt
Zidul imaginar
N e d e s p a r t e
Monitor going to sleep
După o noapte albă
Când un vers a făcut ce-a vrut
din tine. Iar tu nu te-ai lăsat
până nu l-ai dat gata. Dimineața
e minunat să te culci cu
soarele cuibărit
între pulpe și glezne
***
În fața unui bărbat timid
Mă simt pierdută
Întămplător
Ce-ar fi
să ne întâlnim acolo unde
Rua Coelho da Rocha dă în Piața Romană
sau în stația Estrela unde tramvaiul 41 oprește
În timp ce eu urc. Tu să cobori
Ne-am recunoaște ?
(Din volumul în pregătire “ Poeme platonice’’)
[Vatra, nr. 12/2015]
Poeme de Ana Blandiana
Pauza de scris
Marile pauze de scris,
Ca nişte linişti bizare
Întrerupte din când în când
De un hohot intens
Ca de fiară plângând,
Sunete nearticulate în care
Urechea mea omenească
Nu e în stare
Nicicum
Să distingă un sens
Şi nu înţelege dacă ea a surzit
Sau cel ce dicta pân-acum
Ce să scriu
Refuză să mai vorbească
Şi consideră urletul în pustiu
Singura formă rămasă de exprimare,
Pe care
Eu nu ştiu
S-o transcriu.
Excesul de noimă
De partea lipsită de sens
Mi-a fost întotdeauna frică,
Deşi simţeam că trebuie să o accept,
Că fără ea
Excesul de noimă
Fermentează, se strică
Şi devine suspect.
Din partea lipsită de sens
Izvorăşte misterul
Umbrit de secunde
Intens,
Căreia numai ea
Îi asigură locul în pagină,
Lăsându-l să se cuibărească-n ungherul
Unde logica nu poate pătrunde
Şi rigoarea-i paragină.
Dă-mi, Doamne, curajul să ies
Spre partea lipsită de sens
Din prea clara lumină,
Viitorul cel tulbure să mi-l asum,
Timpul-diavol, nebunul care dezbină
Nonsensul trecut de absurdul acum
Şi ajută-mă să jupoi de pe mine de tot
Solzii-nţelepţi, raţionalul corset,
Pe care încerc în zadar să mi-l scot.
Eliberează-mă de mine şi-ncet
Lasă-mă să alunec pe contrasens
În partea lipsită de sens.
Ş.a.m.d.
Nu mă visez decât pe mine.
Deşi sunt mai multe personaje
Care se înspăimântă între ele,
Eu ştiu că sunt tot eu,
Cea gata oricând să se viseze pe sine.
Şi chiar dacă mă trezesc,
Eu ştiu că nu e decât un vis despre trezire,
În care abia aştept să visez că adorm,
Ca să pot visa că visez.
Ce joc minunat de-a mine însămi!
Ce joc fără sfârşit!
Pentru că sfârşitul
Va fi şi el visat tot de mine.
Şi aşa mai departe…
Din oglinzi
Nu mă înlocui,
Nu pune în locul meu
Altă fiinţă
Pe care s-o consideri tot eu
Şi-n zadar s-o laşi să îmbrace cuvintele mele.
Fie-ţi milă de ele
Dacă nu ţi-e milă de mine,
Nu mă obliga să dispar
În faţa unei streine
Care-mi poartă numele
Fără ruşine,
Fără să mă imite măcar,
Ca şi cum,
Nu m-ar fi cunoscut niciodată.
Nu încerca să pretinzi
Că sunt eu, dar schimbată,
Nu mă umili
Ştergându-mă din oglinzi,
Lăsându-mă doar în fotografii.
Face book
Fraze şi gesturi galopând,
Imagini
Încâlcindu-şi coamele şi copitele
Într-o încleştare care poate fi
Luptă sau dragoste
Nu contează,
Important e doar ritmul delirului
Gâfâind, încercând să revină,
Dar împins din urmă
De alte mesaje
Isterice,
Cu cât mai lipsite de sens,
Cu atât mai grăbite.
Printre clipe
Ca floarea tăiată
Cu petale aripe
Ţi-aminteşti cum cădeai
Printre clipe?
Şi clipele cum
Se dădeau la o parte
Să te-ajute s-ajungi
În adâncul din carte,
Unde stelele moarte
Se transformă-n poeme
Şi nu e târziu
Şi nu e devreme
Să pierzi veşnicia,
Să renunţi şi să ierţi.
Ţi-aminteşti întunericul
Dintre coperţi?
În umbră
În umbra de veci amăruie
A nucului eu am ales
Somnul din care să-mi suie
Sufletul tot mai ades,
Să caute creanga de aur
În întunericul verde
Foşnind, plutitor ca un plaur
Ce-n râul de veci se va pierde
Prin veacuri, decenii şi anii
Cei morţi ca şi stinsele stele
Îngeri de buzunar
Atâţia poeţi
Cu pantofi, cu cravate,
Cu ţigări şi agende-ncărcate,
Cu obsesii, cu invidii, mai ales,
Dar şi cu – ce ciudat! –
Câţiva îngeri de buzunar,
Care cad,
Când vor să scoată batista,
Ca nişte litere
Risipite în zadar,
Deşi, aşezate cuminte,
Transcrise pe curat,
Ar putea forma cuvinte
(Ce-i drept, de neînţeles).
[Vatra, nr. 1-2/2015]
