Ioan MOLDOVAN

 

Dragă

 

Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeţ.

Cui îi mai pasă de pagina mea?

Poate mâine în zori vei vrea

Să-ţi aminteşti de mine, să fii mai isteţ.

Dar tot străin îţi voi fi. Tu eşti

Studentul cu studii superioare

Care mă vezi rătăcind pe coridoare

Întunecate, fără de uşi şi fereşti.

Fără fereşti – este un fel de a spune,

Un fel de licenţă. Corect ar fi

Fost ferestre. Aşa că, pe bune,

Eu sunt un vis al tău.

Ei, şi?

Revedere

 

Sun la poarta de metal

Se-aud paşi târşiţi

E ea

Deschide

Bătrână, căruntă, grasă, nepreţuită

Am venit să mă vezi, pardon, să te văd

Te-am văzut, mă vezi, zice

Pleacă, zice

Plec

„Optzeci de ani” în urmă

O ploaie continuă, „mocănească”

Mă voi întoarce vreodată?

Dragă

 

Cu asta mă lupt acum

Cu mult învechita rochie a ei

Peste sânii îmbătrâniţi

Traşi în jos de forţe pe care le ignor

Rochia mai rărită peste sânii îmbătrâniţi

Decât în restul ei de peste trup

Cu asta mă lupt şi nu mai văd nimic

La Curte

Urlă un câine în noul mileniu

Urletul său învecheşte fulgerător timpul

Închid repede

Fără să ştiu ce spun

Un şarpe de argint devine semn de carte

Mai port eu ceva roşu asupra mea?

Plouă în unu ianuarie şi cârâie corbi

Cu o înverşunare apodictică

Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată

Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem

Alimentul primitiv la Destinaţie

Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”

Ne lipsesc câteva slujbe

Plouă, în schimb, generos

Vine râul de la munte mult mai bogat

Pe sub poduri mult mai bătrâne

Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului

Petrecem – noi şi boschetarul din Centru

Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte

Important

Cuiva Tot Mai Important

Dragă

 

În vorba NU, U s-a-nroşit –

Un fel de sânge chimic mort;

Tu iartă-mă dac-am venit

Şi nu ştiu să mă port.

Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva

Că am venit să te mai văd?

Doar amintirea ta se va

Tot adânci ca un prăpăd

Printre aceiaşi corbi pe cerul surd

Dar mult mai subţiaţi de ger –

Vor croncăni, şi-acelaşi prund

Sub tălpi va tot scrâşni în cer.

În gerul dezordonat

 

Ger afară

Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice

Corectez texte vetuste

Săptămânal în şcoli generale

Mă ţin de şuste

Cu fulgerele sferice

Ce-mi  fac altfel viaţa amară

Am rămas cu doar două stiluri

Cel înalt şi cel jos

Dar mi-ajung să mai trimit emailuri

Pe râu în jos

Aici în cămară

Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid

Cu îngerul trimis

Să-i spun doar ce îmi este mai greu

Să desluşesc în veste

Ce este şi ce nu este vis

Să mă adresez cu vorbele mele

Cu „domnul meu”

Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid

Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă

Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,

Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge

Eşti volintir

În gerul acesta dezordonat

Ca obrajii unui muribund

 

oarecum

Azi mă duc la patru să vorbesc ceva

(asta sună oarecum ca în Bacovia)

Trebuia să vin până-n Arad

Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?

Ca în Insulele Aleutine

Unul pleacă, altul vine

Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare

La mormintele singuratice goale

Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare

A sufletelor ideale

Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile

Vin la mine gânduri negre

Sâmbăta trecută stihiile

Au fost mult mai alegre

Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi

După care, suntem iarăşi abandonaţi

Să vorbim vrute-nevrute

Oarecum, asta ne scrie pe frunte

 

subiecte

 

Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică

şi vrea să mă-mpiedice

să glumesc cu asta

Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan

până când s-a stins de tot norul plăpând

Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză

Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?

 

***

 

Rareş MOLDOVAN

 

Oubliette

(fragment)

„Să vă ajut?”

În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:

„Dumneata vezi?”

M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.

Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.

„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”

Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.

„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.

„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.

Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.

Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.

„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă:  imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.

Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.

Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.

Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.

„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”

„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”

Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.

„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.

Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.

„Dar cum vi-l amintiţi?”

Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.

„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”

Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.

„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină…  Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”

„Nu fumez.”

„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”

Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.

„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”

Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.

„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”

Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.

„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”

Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.

„Am stat în cazemată.”

Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat  în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.

Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.

Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.

„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.

Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.

Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.

A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”

***

Vlad MOLDOVAN    

 

La BNF

Toate păsările Domnului

se rotesc galaxii, turbioane

libere deasupra cerului

în supernumeri.

Cum ne ţin

capetele în sus

cu ochii bezmetici

în supa lor  sublimă

Leibniz ar înţelege

Toate păsările Domnului

în copacii  ăştia

se gudură ba se joacă,

piuie în zbor, luate de vînt

se sparg

în grupuri de la pin la pin

cred că se joacă

ba se înmulţesc

şi se pierd în jos

spre tulpini.

Oricum bucuria lor

zi după zi

mă scutură bine

cît să mă ruşinez

şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub  glugă.

Odată o să-l sun pe Hori

să-i spun  într-o suflare

Vezi, vezi – mă distrez de  minune

Şi fără droguri!

Mash-up și boli

 

Nu numai suavele depresii

cu irizări de spoliere tinerească

ci chiar tristețea omului

bolnav

se întretaie

ca apoi

să lase-n jur să crească

membrane de frisoane spiralate

căscate ascuns din trup

concav.

Și se afână cu înguste cristiane

înmuguresc mici fricile-n organ

pătrund în os

pătrund ca diorame

peceți din timpul monstruos.

E Chronos

sosește-n corpii umezi

cu al său iz

de carne masticată.

Stai locului

și ai să-l vezi.

Nu fumez nimic toată ziua şi apoi

într-o oră  – termin pachetul

 

Dacă pui muzica – adică atîrni

casetofonul pe geam

o iau animalele din pădure razna.

Şi nu-s numai cîinii

care aleagă printre copaci.

îs fazanii şi căpriorii

vacile sparg gardu – se încurcă

în răzor.

Acuma nu o să ascultăm nici muzică

nici nu ieşim la bar.

pentru că Rusia s-a decis să atace China

şi o să ne uităm la ştiri

şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.

Grăsunu de deasupra

E gol pe balcon

se lasă pe balustradă,

amiaza lui abia

începe.

Dar spune ! – netu ne lasă

în mijlocul discuţiei

tu vroiai să facem un efort

să vedem  ce e cu sacrificiu

despre care se spune în relaţii.

Îţi scriam : că tot reduc.

Am lăsat băutul.

Mă tem de iarbă.

Nu înjur – nu mînjesc

Femeile mă sperie – sunt

Nişte extratereştri din Norway.

Fac exerciţii

Şi beau apă, multă apă care mă consolează.

Uneori am impresia că toţi ştiţi

cît de nebun sunt

şi că ţeseţi o corporaţie

în jurul vieţii mele.

Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.

Scurtă viaţă

Mă bag sub pătură

mă las bătut

numai obiceiuri şi neştiinţă

şi neştiinţă şi obiceiuri.

Pe casa scării, după ce am

intrat

petale alungite prinse în pioneză

freamătă dar rămân la loc

mă plesnesc pe umeri

după care se trag înapoi

şi nu mai au de gând –

Câinii mei negri

se strâng apoi aleargă bezmetici

după un altul

şi el intră în grup şi se întorc

şi urmăresc pe cel din urmă

şi tot aşa între case

până se complică

pentru că ştiu să recunoască

un incendiu adânc din pădure.

eyesdown

azi nici o discuţie

azi raw war.

Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine

te iau şi te pun

pe scări, intri în tunel

şi la ieşire mâna mea te apucă

de umăr apoi

vrei pe tobogan dar te ţin până jos

picioarele nu ating nisipul

şi când ieşi pe stradă

primul soare, crede-mă-s sătul deja

de vară, se-ntinde agitaţia

în parc

să văd ce faci ● ai ceva copaci

vai de capu lor, copii care vor scorni

şi uită de bicicletă o lasă

lângă mine

apoi vine privirea cu care

un pic reinventare

un pic renunţare

fiecare poate înainta

şi întinde.

Tu m-ai învăţat şi eu văd

ce se termină.

dar fără teroare

e zid pe el plante nu le pot

numi

plante, dar fără teroare

There s still a jungle out there.

În baltă lentilă pe fund

dar fără teroare.

Unele lucruri

nu le voi înţelege

dar fără teroare.

Urban soulscare

Copacii de oraș,

ce au crescut înalți

pe lângă betoanele

fabricilor secesionale,

doar ei sunt adevărații

urbani.

Coronamente fuziforme

mlădiate de foarfecele

deceniilor trecute.

Oglindite într-o clasă gimnazială

pe la amiază

când ei sunt la sport

sau poate chiulesc.

Salcâmii din curtea depozitului

cunoscuți de ochii de paznic

îndurători de căldură

și amorțeală eternă.

Blocade de tuia prăfuite

în care au îndesat

stanioale

Păstăi din crengi

Pe străzi întregi

Cine le-a devastat azi noapte

Dintre lighioane zburătoare?

Buruienile care conduc

orașul

contopite cu peticele

extravilane

în care se încurcă

bicicliștii cutezători.

Mediocrii caprifoi

parfum pe beat de 808

un gând pauză

pauză un gând

cu anemone însetate

distrugând beton

cu miligrame

as we speak.

Și umbra fabricilor de

nevăzători

de la ulmii căpiați

își lipesc frunzele de geam

absorb pâraie subterane

ne intoxică cu puf.

WARSLUT

                       

Direct de pe front

ia în primire

numai ce se merită:

Irespirabilă

spuza lacului

părăsită de

Novembre

un delay purpuriu

Fără detaliu

lo-fi

trasoare pătrund

o schelă veche din desiș

Cine vrea boltă?

Cine vrea spațiul să-l

îmbuibe în fum?

Cine declanșează

de departe

mai departe

garnitură de rafale

și cadență automată?

E o împletitură

un alint incandescent

ne cuprinde teritoriul

ne împinge în latent

Viața va scăpăra

corpuri/luminare

și doar reflexe

lăsate sub dărâmătură

cuprinse de mortar.

podidind.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]