Cărțile literaturii române, la Centenar

Ținând cont de faptul că societatea românească se află într-un moment de bilanț, revista „Vatra” propune o anchetă cu privire la cele mai relevante cărți din istoria literaturii române ale ultimului secol (1918-2018). Demersurile anterioare (dintre care menționăm topul privitor la romanele secolului XX din „Observator cultural”, nr. 45-46/2000, respectiv clasamentul din „România literară”, nr. 51-52/2004, cu privire la cei mai importanți poeți) s-au bucurat de largi ecouri în viața culturală românească, fiind simptomatice pentru mutațiile sensibilității contemporane și pentru criteriile de reevaluare a tradiției. Așadar, am invitat scriitori să-și exprime opiniile cu privire la următoarele categorii, urmate de scurte considerații justificative: Cele mai bune cărți de proză (3 poziții); Cele mai bune cărți de poezie (3 poziții); Cele mai bune cărți de critică literară (3 poziții); Cel mai influent scriitor/critic român; Cel mai supralicitat scriitor român; Cel mai subevaluat scriitor roman.

Pariul, probabil nedrept pentru complexitatea fenomenelor literare românești din ultimul secol, a fost cel al selectivității maxime. Din această cauză cei mai mulți respondenți și-au exprimat disconfortul alegerilor și au simțit nevoia să furnizeze nume sau chiar liste alternative. Evident, răspunsurile lor au fost la fel de binevenite precum cele care au acceptat întru totul „regula jocului”. Nevoia de reprezentativitate ne-a făcut să preferăm, deocamdată, numărul mare de contribuții unui chestionar cu categorii mai diversificate și/sau mai detaliate. Pornind de la același principiu al economiei, bilanțul a lăsat la o parte fenomene și genuri literare importante, precum dramaturgia, eseistica, memorialistica ș.a.m.d. Asupra lor revista „Vatra” va reveni în dosare și analize viitoare.

Pentru a furniza un tablou general al opțiunilor exprimate, am însumat voturile respondenților noștri într-un clasament. L-am transcris abia la finalul anchetei, pentru a nu diminua plăcerea cititorilor de a descoperi pe rând fiecare contribuție.

(Alex Goldiș)

*

Gabriela ADAMEȘTEANU

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Liviu Rebreanu, Ion

  2. Camil Petrescu, Patul lui Procust

  3. Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach

Adiționale: Liviu Rebreanu, Răscoala, Pădurea spânzuraților; Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război; Hortensia Papadat-Bengescu, Drumul ascuns; George Călinescu, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide; George Bălăiță, Lumea în două zile;

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite

  2. George Bacovia, Plumb

  3. Ileana Mălăncioiu, Pasărea tăiată

Adiționale: Mircea Ivănescu, Versuri; Ileana Mălăncioiu, Urcarea muntelui; Ana Blandiana, Călcâiul vulnerabil;

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

  2. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane

  3. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române

Adiționale: Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică; Paul Cornea, Originile romantismului românesc; Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență; Eugen Simion, Scriitori români de azi;

Cel mai influent scriitor/critic literar român: G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Mihail Sebastian

Cel mai subevaluat scriitor român: Ion Vinea

 

Ștefan BAGHIU

Pentru că e vorba de relevanță, țin să precizez din capul locului că mențiunile mele nu sunt alegeri estetice abstracte, ci mai ales categoriale. Adică, tocmai pentru că relevanța nu poate fi calculată subiectiv în regimul unei „atemporalități temporale” (pentru că, altfel, aceste alegeri nu ar fi relevante în general, ci doar relevante pentru mine), voi face un top în care voi include o carte din interbelic, o carte din comunism și una din perioada tranziției nețărmurite la fiecare categorie care cere trei nume. O fac mai ales pentru că cele trei perioade dezvoltă/sunt conduse de suprastructuri literare diferite, iar relevanța unora și a altora în timp depinde de modul în care au traversat aceste mutații și de modul în care mutațiile ne-au „făcut” pe noi acum de părerile astea.

Am ales cărți care nu s-au devalorizat și nu au fost depășite, oricât de mult timp a trecut peste ele. Sau, în cazul celor postcomuniste, peste care abia dacă au trecut două-trei decenii, care au provocat/modificat ireversibil felul în care ne raportăm la categorii ale trecutului. Care nu sunt tributare unei ideologii predilecte, dar care o conțin prin însăși forma lor democratică de distribuire a subiectului.

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Mircea Cărtărescu – Nostalgia, 1992

Sau Visul (1989), căci o consider la graniță o carte produsă/reprezentativă în/pentru perioada comunistă. În mod paradoxal, relevanța ei vine mai ales prin felul în care nu au putut fi imitate stilul și miza ei. O carte relevantă tocmai pentru că pare să nu aibă urmări, care închide la nivel înalt comunismul românesc și credința într-o literatură a lumilor narative proiectate ca găuri negre.

2. Max Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată, 1936

Pentru cel mai catalitic narator din interbelicul românesc. Practic, deși Camil Petrescu e categoric mai influent, Blecher e responsabil pentru autoscopia profundă din marginea existenței, care va lua diferite forme până astăzi. Camil Petrescu e prea strident pentru contemporaneitate, tocmai pentru că lumea lui e mai de societate. Dar Blecher vine tare din spate, e ecranizat, e mult mai citit. Mai mult, sondările prin memorie și spațiu ca irealitate ale lui Blecher produc cea mai bună intuire a simulacrului materialității.

3. Adrian Schiop – Soldații. Poveste din Ferentari, 2013

Pentru felul în care e devoalată societatea românească a tranziției, pentru sociologia cărții și pentru poate cea mai convulsivă/antrenantă autoficțiune românească. O carte al cărei limbaj nu suferă în niciun fel de nicio formă de estetism și care reprezintă forma non-estetizată a limbajelor contemporane. Cartea mi se pare cea mai bună sinecdocă pentru cum s-a scris de douăzeci de ani încoace (chiar și prin programele editurilor mainstream, de genul Ego Proză, Polirom) și extrem de relevantă pentru discursurile din jurul nostru de trei decenii.

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Geo Bogza – Poemul invectivă, 1933

Pentru dimensiunea militantă pe care a câștigat-o poezia prin acest volum, fără pulsațiile patriotice ale unui Octavian Goga. S-a câștigat, prin Poem ultragiant, un fel de utilizare inteligentă a militantismului, anticipând dorințele poeziei Beat sau ale douămiismului neaoș. Pentru impactul pe care l-a avut în interbelic și ulterior atitudinea poetică a lui Bogza față de manierisme de tot soiul. Cu toate că Arghezi dă Cuvinte potrivite și Flori de mucigai, extraordinar de germinale tehnic în optzecism, am ales un volum care are mai ales relevanță activă. Plus că, atât la Arghezi, cât și la Bacovia, poeți esențiali pentru un astfel de top, ei contează mai mult ca autori/fenomene. Cărțile sunt eterogene, poate cu excepția Florilor de Mucigai sau Plumb (cel din urmă apare acum 103 ani, nu intră oricum în discuția de față).

2. Angela Marinescu, Structura nopții (1979), Blindajul final (1981), Parcul (1991).

Angela Marinescu este cea mai importantă poetă din literatura română și unul dintre foarte puținii poeți care nu s-au devalorizat, ci au crescut exponențial în postcomunism.

3. Dan Sociu, Cântece eXcesive, 2005

Pentru că, neșlefuit și foarte speculativ, Sociu construia atunci de fapt un discurs care avea să se generalizeze. Reprezentativă pentru perioada postcomunistă mi se pare comunicarea dintre literatura de blog și social media și poezia făcută după modelul New York și San Francisco. Mi se pare momentul cel mai important pentru felul în care se scrie de 20 de ani încoace și pentru cum va fi văzută în viitor această epocă literară. Sms-uri, tv, spitale românești, Rave, garsoniere, un univers întreg se desfășoară în poezia lui Sociu care pare tastată pentru un prieten apropiat (cum voia O’Hara) și căreia îi lipsește poeticitatea. Fără să știe, Ivănescu, Cărtărescu, Mușina, Bodiu sau Ianuș au lucrat la proiectul Sociu, nume cu care am senzația uneori că poți lejer acoperi și poezia de după el.

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian (eds.), Romanian Literature as World Literature, 2017

Cel mai relevant volum de critică literară din ultimul secol este unul colectiv. Cu toate că există produse critice importante pe diferitele teme pe care le acoperă acesta, poate și mai bune, cu toate că poate oricine avea obiecții concrete pe anumite sisteme și încadrări activate de autorii eseurilor critice, e cel mai important gest făcut de critica românească pentru semnalarea literaturii române și cel mai relevant în spațiul internațional. În plus, câteva articole din volum sunt masterpieces ale gândirii critice locale. Relevanță mai mare nu cred că poate fi căutată. Și nici măcar găsită.

2. Nicolae Manolescu – Arca lui Noe, 1980-1983

Critică sociologică, naratologie, formalism, structuralism etc. etc. etc., toate dublate de inteligența și spontaneitatea tânărului Nicolae Manolescu. Când te uiți la romanul românesc, ai senzația că nici nu merită așa o carte de critică. Orice critic român de după ea se imaginează în secret una de genul, sau, și mai grav, lucrează în secret la așa ceva.

3. G. Ibrăileanu, Studii literare, 1930

Am avut mari ezitări să menționez istorii literare, pentru că aș fi ocupat topul cu ele (cu Lovinescu, Călinescu, Manolescu sau, să îmi fie cu iertare, cu Alex Ștefănescu). Pentru că, oricât de bună ar fi o carte de critică literară, o istorie o bate prin panoramare și prin intenția totalizatoare. Așa că le-am scos. Istoriile literare sunt colecții de cronici. Bun, Lovinescu are Mutația… în Istoria literaturii române contemporane, Călinescu are o organizare a materialului fundamentală pentru felul în care înțelegem literatura română astăzi, dar istoriile literare nu mai sunt la fel de relevante în sine astăzi tocmai pentru că sunt compuse din analize de profiluri.

Am ales Studiile lui Ibrăileanu pentru că definește aici câteva concepte și relații fundamentale și fundamentează practic o diferență în proză care ne obsedează și ne urmărește până astăzi.

Cel mai influent scriitor/critic român

Fără dubii, Mircea Eliade. Pentru că joacă la nivel internațional, iar influența acolo e mai complicată. Are 4 710 000 de rezultate pe google (cât Brâncuși), iar Tristan Tzara are doar 1 490000. Eminescu, spre exemplu, are 10 100 000, dar joacă doar acasă, unde are o țară de străzi și biblioteci. Și prăjituri. 120 000 de rezultate pe google vin doar de la „prăjitura Eminescu”, spre exemplu.

Cel mai supralicitat scriitor român: Lucian Blaga.

Cel mai subevaluat scriitor român: Panait Istrati.

*

 

Nicolae BÂRNA 

Condiţiile sunt draconice: „cele mai bune cărţi” cu numai trei poziţii –– foarte greu de respectat. O dispoziţie rebelă –– susţinută de amintirea unui adagio burlesc, dar conform cu adevărul, aflat în circulaţie în copilăria mea şi după care „cei trei muschetari erau patru” –– mă împinge să numesc… patru cărţi (dacă se vor întocmi clasamente etc., se poate fie elimina, arbitrar şi la întâmplare, unul din titluri, fie considera două dintre ele ca fiind ex aequo, şi împărţind astfel punctajul care i s-ar fi cuvenit uneia singure…), adăugând selecţiei şi nişte comentarii moderat oţărâte.

Aşadar, selecţia: Răscoala (1932), de Liviu Rebreanu; Iarna bărbaţilor (1966), de Ştefan Bănulescu; F (1969), de Dumitru Radu Popescu, Orbitor. Aripa stângă (1996), de Mircea Cărtărescu.

La comentarii, nu pot decât să mă văicăresc faţă cu rigoarea condiţiilor propuse şi să exclam că e crunt să nu poţi numi –– tot printre „cele mai bune”, chiar dacă doar infinitezimal „mai puţin bune”, de fapt la fel de „foarte bune” dar pe alte culoare, la alte categorii etc., etc. –– cărți precum Craii de Curtea-Veche, Întâmplări în irealitatea imediată, În absenţa stăpânilor, Lumea în două zile, Ţara îndepărtată, Ingeniosul bine temperat, Hotel Europa, Cum se face şi încă altele câteva, dar…deh !

Cam la fel şi la poezie. Menţionez nu trei, ci patru titluri (conform licenţei de „rebel“ pe care mi-am arogat-o…), şi anume: Cuvinte potrivite (Tudor Arghezi, 1927), Joc secund (Ion Barbu, 1930), Versuri (Leonid Dimov, 1966), La lilieci (Marin Sorescu, 1973-1998). Precizez că, în primele trei cazuri, am menţionat câte „o carte”, în sensul de un volum publicat ca atare de autor –– de fapt, aici, în cazurile lui Dimov şi Arghezi, ar fi trebuit să menţionez drept „carte” vreuna din ediţiile postume, complete sau generos-antologice, precum primele două volume, cuprinzând Versuri, ale ediţiei Arghezi părute în seria „Opere fundamentale“, sau Opera poetică (dimoviană) în trei volume (îngrijită de Ion Bogdan Lefter), iar în al patrulea caz mi-am permis să consider că seria de volume La lilieci pot neîndoios fi considerate „o carte“.

Şi în ce priveşte poezia sunt cumva „mortificat” operând selecţia, dat fiind rigoarea numerică a procedării. E foarte greu să estimezi aşa-zicând „cu şublerul”, cu extremă precizie, dacă opera X e chiar „mai bună” decât opera Y, formidabil de bună şi ea! Alegând trei, sau chiar patru, cum mi-am permis eu, nu rămân „pe dinafară“ atâtea posibile „cele mai bune cărţi”, de la Plumb la Lucrurile pe care le-am văzut , de la oricare volum de Blaga până la volumul de opere complete al lui Mazilescu?!

În critică, numirile mi se par şi mai dificile, dar din alte motive.

Este neîndoios că cea mai influentă şi proeminentă operă de critică literară, aşa, peste timp, a fost şi a rămas Istoria literaturii române de la origini până în prezent (G. Călinescu, 1941). Poate că şi e „cea mai bună”, deşi suscită, iată, în ultima vreme, mai mult „despărţiri“, demarcări, ironizări, cvasi-contestări, decât elogiile superlative de altădată. În preajma ei stau – mult mai puțin „populare” şi admirate, totuşi, mai ales în afara breslei meta-literatorilor –– sintezele lui Lovinescu, cea în şase volume şi cea într-un singur volum, intitulate ambele Istoria literaturii române contemporane, precum şi, desigur, unele dintre panoramările bilanţiere operate de unii critici contemporani.

Dar… sunt acestea „cele mai bune“? Sunt fără nicio îndoială foarte importante, pentru cultura naţională, pentru buna gestionare a patrimoniului literar moștenit ş.a.m.d., dar, dacă e vorba de „bun“, sunt înclinat să desemnez mai degrabă cărţi precum Gogol sau fantasticul banalităţii, Scene din romanul literaturii, sau Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, sau Spațiul în literatură, sau Întoarcerea autorului, sau Teme-le lui N. Manolescu (aşa cum au fost adunate într-un volum în 2011)… Şi aici, concurenţa e mare, numeroase volume, din toate epocile, se înghesuie pe o fâşie în care diferenţierile sunt operabile în temeiul unor decalaje infinitezimale, şi de aceea rezultatele selecţiei sunt inevitabil profund subiective.

Dat fiind că totuşi trebuie desemnate trei lucrări, vin cu o soluţie de compromis: Istoria literaturii române de la origini până în prezent (G. Călinescu, 1941) (fiindcă, totuşi, chiar este bună), Gogol sau fantasticul banalităţii (Lucian Raicu, 1974), Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (Valeriu Cristea, 1983-1995).

Cel mai influent scriitor/critic de la noi a fost, foarte probabil, E. Lovinescu (în două etape, cea din timpul activităţii sale din perioada interbelică, şi cea postumă, de după „reabilitarea“ lui oficială). Poate că – în altă epocă, dar nu pentru multă vreme ― G. Călinescu a fost deţinătorul „postului“ respectiv. Poate că, mai recent, şi tot pentru o vreme, Nicolae Manolescu va fi fost cel mai influent. Capacitatea de a fi efectiv influent se dovedeşte a nu fi un lucru durabil, prestigiul de (în sensul bun al cuvântului !) „agent de influenţă“ se ofileşte relativ repede, chiar dacă valoarea operei autorului în chestiune pare perenă şi recunoaşterea ei rămâne obştească.

Deosebit de influent mi se pare a fi fost ― în mod direct şi indirect, dar constant şi durabil, cu toate că nu a fost nici critic, nici ideolog, nici animator de mișcări culturale doctrinare etc. ― Tudor Arghezi.

În postura de „cel mai supralicitat scriitor“ îi distribui, ex aequo, pe Al. Ivasiuc, Şt. Aug. Doinaş şi Ion Caraion.

Nu demult, la primirea titlului de „cel mai subevaluat scriitor“, erau „abonaţi“ scriitori ca Leonid Dimov, Sorin Titel, Dumitru Țepeneag. Între timp, situaţia s-a remediat, probabil că definitiv. Şi Gheorghe Iova a fost în situaţia de „cel mai subevaluat…“ (deşi cunoscătorii ştiau despre cine este vorba, iar revista „Vatra” a tot anunţat timp de un deceniu, pe copertă, că pregăteşte un număr special, mă rog, un dosar dedicat acelui guru al literaturii noastre contemporane…), dar şi în cazul lui lucrurile s-au îndreptat, în cele din urmă.

Acum? Probabil că cel mai subevaluat, şi de altfel mult prea puţin cunoscut, este Virgil Tănase, despre care se poate spune fără nicio ezitare că este ceea ce se numește un „mare scriitor“.

Subevaluat de asemenea mi se pare a fi Ion Iovan, autor (între altele) al capodoperei intitulată Comisia specială, care e suficientă pentru a-i asigura un loc de frunte în „clasamentul“ valoric al scriitorilor.

I-aş menţiona ― ca puternic subevaluaţi ― pe Bogdan Popescu ( n. 1968) şi Dan Perşa (n. 1960), autori, fiecare, a mai multe cărţi, dintre care câteva capodopere incontestabile. Ambii, în mod bizar, cvasi-ignoraţi în catalogarea „recunoaşterilor“, sau, chiar dacă elogiaţi ocazional, drastic subevaluaţi…

Vor mai fi fiind şi alţii, însă îmi închei deocamdată consideraţiile, parafrazând acea afirmaţie a lui Călinescu care i-a adus atâtea reproşuri în vremurile noastre, mai marcate de spirit autocritic şi de scepticism: avem o strălucită literatură!

*

 

Cosmin BORZA

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Marin Preda, Moromeții, I-II

  2. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

  3. Liviu Rebreanu, Ion

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Flori de mucigai

  2. G. Bacovia, Poezii (1934) – am inclus un volum antologic fiindcă Plumb încalcă borna 1918

  3. Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic

Cum se vede, la primele două secțiuni am optat pentru autori/cărți „de școală”. De oricâte revizuiri ori actualizări ar avea nevoie așa-numitul „canon școlar”, aceasta nu înseamnă că relevanța clasicilor secolului al XX-lea pentru istoria literaturii române scade în vreun fel. Sunt convins că, odată cu expansiunea/maturizarea noilor metodologii analitice promovate cu precădere de o bună parte dintre criticii tineri, această stare de fapt va fi rostită și într-un limbaj conceptual contemporan. Dacă topul ar fi permis mai multe poziții, Mircea Cărtărescu ar fi fost singurul scriitor român care și-ar fi găsit locul în ambele secțiuni.

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI;/G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)

  2. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, I-III;

  3. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, I-III;

Obs.: Am inclus aceste trei cărți de istorie și critică literară mai ales datorită rolului lor major pentru (re)configurarea perceperii literaturii române din ultimul secol. Restrângând astfel aria opțiunilor, nedreptățesc o serie de cărți a căror alură sau amploare teoretică e mai pronunțată: Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității.

Cel mai influent scriitor/critic român: Mihai Eminescu și I. L. Caragiale;

Obs.: Niciunul dintre scriitorii secolului XX (nici nu mai pomenesc secolul XXI) nu are cum să concureze influența și artistică, și mitologică a celor doi mari creatori ai literaturii române.

Cel mai supralicitat scriitor român: Mateiu I. Caragiale

Obs. Spun asta și fiindcă făceai referire la topul „Observator cultural” din 2000. Chiar dacă sunt un admirator al Crailor…, plasarea acestei proze în fruntea romanului românesc din toate timpurile mi se pare un simplu efect al „bătăliei canonice” din postcomunism (postmoderniști vs. moderniști). Supralicitați astăzi sunt și mulți dintre avangardiști, reprezentanții Școlii de la Târgoviște ori cei ai Cercului Literar de la Sibiu. Luând în considerare întregul secol, probabil că, excluzând neobosita mitologizare a lui Eminescu, cel mai supralicitat scriitor rămâne Mihail Sadoveanu (altfel, desigur, un excelent prozator). De asemenea, în anii ʼ60-ʼ70, excesiv sacralizantă a fost adeseori receptarea lui Lucian Blaga sau a lui G. Călinescu.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Nu aș putea face o alegere luând în calcul tot intervalul. Nu merită luate în considerare drept reprezentative subevaluările din perioada realismului socialist. În interbelic, cea mai stridentă subevaluare îl vizează pe Bacovia. De asemenea, nedreptățit chiar și în perioada postbelică este B. Fundoianu. De o receptare mediocră a avut parte decenii întregi și Max Blecher. După 1989, subevaluați fățiș prin revizionism est-etic au fost foarte mulți scriitori, dintre care probabil că se disting Petru Dumitriu și Eugen Barbu (anulați complet ca prozatori din cauza scrierilor „pe linie”). O inexplicabilă și cinică subevaluare a suferit și Hortensia Papadat-Bengescu când a fost exclusă din lista autorilor canonici studiați obligatoriu în școală.

*

 

Romulus BUCUR

Cum opţiunile de acest gen au nevoie, pentru a fi susţinute, de un spaţiu mult mai mare decît cele 5000 de caractere alocate, îmi asum din capul locului posibilele acuzaţii de subiectivitate/ arbitrar.

Mai mult, atunci cînd e vorba de a prezenta o opţiune (sau trei) dintr-o paletă mult mai largă, o supoziţie rezonabilă e aceea că e vorba despre ceva ce are valoarea unui vot consultativ.

În ceea ce priveşte atît supralicitarea, cât şi subevaluarea unor autori, ambele sunt relative: în ce moment se petrec ele, în timpul vieţii, sau după moartea sa? De scurtă durată, de durată medie, sau definitive? Datorate valorii reale a operei, imaginii publice a autorului, ori de ce nu?, unei cabale (astăzi i-am spune, după caz, lobby, P. R. ori marketing)? E cumva rodul confuziei între ceea ce ar avea el de spus şi modul în care reuşeşte (sau nu) s-o facă? Cu, în fundal, întrebarea dacă istoria e dreaptă sau nu. Dacă o nedreptate a trecutului poate fi reparată, măcar simbolic, în prezent.

Cele mai bune cărţi de proză:

  1. Mihail Sadoveanu, Baltagul. Surprinde confruntarea dintre societatea tradiţională şi cea modernă, dintre cutumă şi lege, dintre oralitate şi scriere.

  2. Liviu Rebreanu, Ion. Pământul încetează a mai fi simplu mijloc de subzistenţă, devenind simbol de statut social. O altă faţă a modernizării.

  3. Mihail Sebastian, De două mii de ani. Problematizarea identităţii iudaice, a ipostazelor acesteia într-o lume violent antisemită.

Cele mai bune cărţi de poezie:

  1. Eugen Jebeleanu, Hanibal;

  2. Gellu Naum, Copacul-animal;

  3. Cezar Ivănescu, Rod III.

Cu observaţia că, dacă n-ar fi apărut în 1916, Plumb ar fi ocupat locul întîi.

Cele mai bune cărţi de critică literară:

  1. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. O carte pur şi simplu de neocolit, chiar dacă uneori e nedrept, chiar dacă unele formulări irită, iar altele au devenit idei primite ale criticii şi ale predării literaturii române.

  2. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române moderne, nu atît pentru tentativa de surprindere a dinamicii formelor literare, cît pentru o destul de solidă şi plauzibilă aşezare a canonului interbelic.

  3. Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, pentru imaginea coerentă şi convingătoare a genezei şi istoriei versiunii standard a canonului poetic modern.

Cel mai influent scriitor/critic român:

Ar fi foarte la îndemînă să-l plasez pe G. Călinescu în această poziţie, aşa că o voi şi face, deşi nu cred acest lucru decît pe jumătate. Sunt lucruri care mă irită, cum ar fi cabotinismul (eventual îl putem redenumi histrionism), orgoliul de a-şi subordona cu orice preţ obiectul, tonul superior-apodictic, dar în acelaşi timp mi-e destul de limpede că, la o adică, e vorba doar de nişte rezerve personale.

Călinescu îmi pare a întruchipa, la superlativ, calităţile şi defectele scriitorului român, e. g., în ideea de a rata cât mai multe genuri cu putinţă.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Vasile Voiculescu. Din poezia sa rezistă doar Ultimele sonete…, iar proza, în afară de Ispitele părintelui Evtichie, arată mai degrabă a invenţie pioasă a criticii.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Florin Mugur. Extrem de puţin vizibil în timpul vieţii, total invizibil după moarte. Succesul de stimă de care a beneficiat e departe de a-i reflecta adevărata valoare.

*

 

Bianca BURŢA-CERNAT

Cele mai bune cărți de proză:

Camil Petrescu, Patul lui Procust

Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor

Ștefan Bănulescu, Cartea de la Metopolis

(În fine, e greu, dacă nu imposibil, să faci departajări şi ierarhizări stricte şi credibile. Mai ales când trebuie să alegi numai trei cărţi dintr-un secol…)

Cele mai bune cărți de poezie:

Mircea Cărtărescu, Levantul;

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite;

Ion Barbu, Joc secund;

Cele mai bune cărți de critică literară:

Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent;

Mircea Martin, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române;

Eugen Simion, Întoarcerea autorului;

Cel mai influent scriitor/critic român:

Cel mai influent scriitor din literatura română a ultimului secol este, după părerea mea, un critic: E. Lovinescu, pentru că a impus pe termen lung un „scenariu” de evoluţie a literaturii române (în sens modernizator), a detectat un „trend” câştigător la scara unei epoci mai largi. A „branduit” modernitatea literară românească ataşându-i, într-un fel, propriul nume. Încât, inevitabil, termeni precum modern, modernizare, modernitate, modernism au ajuns să fie legaţi, în context românesc, de teoriile pe care le-a dezvoltat E. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne sau în Istoria literaturii române contemporane.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Evident, în toate epocile, sunt multe exemple de scriitori supralicitaţi. Şi nu e vorba doar despre cei nuli sau mediocri, despre autori(i) care sunt, la un moment dat, „la modă” ori despre cei gonflaţi din motive ideologice sau politice (ca în epoca realismului socialist, dar nu numai…), altfel spus, despre cei care, mai devreme sau mai târziu (când ies din scenă sau îşi pierd influenţa cei care i-au supralicitat), sunt evaluaţi într-un mod mai just şi mai realist. Ar merita să discutăm, poate, şi despre anumite cazuri de autori valoroşi, dar supralicitaţi – consideraţi, de la un punct încolo, autori-mit. Unul dintre aceştia este Mateiu Caragiale – fără îndoială, un „caz” cu totul special în literatura noastră şi un autor foarte semnificativ pentru literatura română, pentru care e reprezentativ inclusiv ca simptom al unui bovarism mai mult sau mai puţin latent. (În treacăt fie zis: Craii de Curtea-Veche este una dintre cărţile de rezistenţă ale literaturii române interbelice, dar nu aş plasa-o pe primul loc într-un top al romanului românesc din secolul XX…)

Cel mai subevaluat scriitor român:

Panait Istrati – prozatorul român cu cea mai mare vizibilitate externă în perioada interbelică; evaluat însă în propria-i ţară ca „minor” şi „senzaţionalist”.

 *

 

Paul CERNAT 

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Mihail Sadoveanu, Frații Jderi

  2. Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților

  3. Marin Preda, Moromeții

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite

  2. Marin Sorescu, La Lilieci

  3. Mircea Cărtărescu, Levantul

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent

  2. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane

  3. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români

Cel mai influent scriitor/critic român: E. Lovinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Monica Lovinescu

Cel mai subevaluat scriitor român: Ștefan Baciu

Opțiunile mele sunt, prin forța lucrurilor, mai mult sau mai puțin arbitrare. Aș fi putut, oricând, să trec în locul cărților de proză, poezie sau critică, și altele. Autorii puteau fi, și ei, alții: i-am lăsat, cu tristețe, deoparte pe Ion Barbu cu Joc secund, pe Nichita Stănescu (11 elegii), pe Ștefan Bănulescu (Cartea milionarului), pe Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche, a cărui reprezentativitate fantasmatică l-ar califica în primii trei), pe Camil Petrescu, pe Hortensia Papadat-Bengescu sau M. Blecher, dar și Cronica de familie de Petru Dumitriu, Groapa de Eugen Barbu, proza fantastică a lui Mircea Eliade, Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, Femeia în roșu a trioului Nedelciu-Mihăieș-Babeți sau Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Puteam să indic și Bietul Ioanide al lui G. Călinescu, dar – având în vedere prima poziție de la critică – n-am vrut să exagerez cu el. În cazul lui Rebreanu, am ezitat mult între Pădurea… și Răscoala, dar m-am gândit să nu supraîncarc lista de „rural”. La critică puteam să menționez, la „postbelici”, Întoarcerea autorului de Eugen Simion, Arca lui Noe de Nicolae Manolescu, G. Călinescu și „complexele” culturii române de Mircea Martin, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură de Ovid S. Crohmălniceanu, Originile romantismului românesc de Paul Cornea, Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu sau Aisbergul poeziei moderne de Gheorghe Crăciun, între multe-multe altele. Chiar și autorii aleși puteau figura oricând cu alte titluri. Bunăoară, Sadoveanu putea intra lejer cu Creanga de aur sau Hanu Ancuței, Arghezi – cu Flori de mucigai, G. Călinescu – cu Opera lui Mihai Eminescu, iar E. Lovinescu – cu Istoria civilizației române moderne (n-am fost sigur însă că merită s-o includ la „critică”, fiind vorba, în fond, de o carte de istoria ideilor & ideologiilor, unde literatura joacă un rol secundar). La „supralicitări”, alegerea va putea părea multora scandaloasă – am avut în vedere însă raportul dintre influența asupra lumii literare și ponderea efectivă a „operei” critice, plus excesul maniheismului est-etic. Sigur, mulți autori au fost supraevaluați sau subevaluați într-o etapă sau alta a ultimului secol – unii, cu asupra de măsură; m-a interesat însă situația lor „canonică” din prezent, la momentul bilanțului. La „subevaluați”, am rămas la Ștefan Baciu, subevaluat critic, mai ales, între reprezentanții exilului literar autohton, cu o rezonanță notabilă în spațiul sud-american, dar prea puțin (spre deloc) apreciată ca atare în România. În privința lui E. Lovinescu, în schimb, n-am îndoieli, după cum n-am nici cu privire la prima poziție în tot a Istoriei… călinesciene. În rest, am încercat să țin cont de criteriile combinate ale solidității sintetice, complexității și reprezentativității în interiorul literaturii române și pentru literatura română. După cum se poate observa, n-am ținut cont decât în două-trei cazuri de criteriul „traductibilității”: majoritatea cărților pe care le-am menționat sînt greu traductibile (sau, în cazul Levantului, intraductibile) – totuși mari cărți ale literaturii române, peste nivelul majorității celor foarte traduse sau traductibile. N-am încercat să fiu nonconformist, provocator, căuzaș sau tendențios. Prefer să fiu considerat conformist decât extravagant, teribilist sau excesiv de partizan.

*

Al. CISTELECAN

Cele mai bune cărți de proză:

Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților

Camil Petrescu, Patul lui Procust

Marin Preda, Moromeții

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite

Lucian Blaga, Laudă somnului

Nichita Stănescu, 11 elegii

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane

  2. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent

  3. Manolescu, Istoria critică a literaturii române

Cel mai influent scriitor/critic român: Camil Petrescu/ E. Lovinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Hortensia Papadat-Bengescu

Cel mai subevaluat scriitor român: Geo Bogza

*

Horia CORCHEȘ

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Liviu Rebreanu, Ion

  2. Camil Petrescu, Patul lui Procust

  3. Marin Preda, Moromeții 1

Le-am pus în ordinea cronologică, așa cum voi face și la celelalte categorii, pentru că e oricum dificil să alegi doar trei, darmite să le și ierarhizezi, când valoarea lor vine și din context, respectiv din ceea ce marchează în evoluția literaturii. De asemenea, constat că am o perspectivă oarecum conservatoare, nu mă întind dincolo de anii ʼ50, pe care mi-o explic prin formația didactică: mă constrânge canonul. Ion pentru că e primul roman modern, cu o construcție solidă, cu o problematică depășind cu mult ruralitatea, foarte actual și permeabil la interpretări care permit elevilor chiar și acum nenumărate deschideri spre experiența cotidianului. Patul lui Procust l-am ales pentru că îmi pare primul roman care ne sincronizează cu literatura europeană. Îl aleg fără ezitare, an de an, la clasă, lăsând deoparte Ultima noapte de dragoste…, de prisos să mai spun care sunt plusurile sale, de la rafinamentele interiorității personajelor, până la cele ale formulei romanești. În ce privește Moromeții, pentru că prinde impecabil cea mai importantă schimbare de paradigmă social-mentalitară a celei de-a doua jumătăți de secol XX, moartea definitivă a unei lumi, și o face cu mijloace tehnice șlefuite perfect.

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Lucian Blaga, Poemele luminii

  2. Tudor Arghezi, Flori de mucigai

  3. Nichita Stănescu, Sensul iubirii și O viziune a sentimentelor

Poemele luminii pentru că e primul volum cu anvergură modernistă. Florile de mucigai pentru că inovează în ordinea modernismului și la nivelul limbajului, și la nivelul viziunii tematice. Cele două volume ale lui Nichita Stănescu le pun la pachet, pentru că îmi par de nedespărțit, în reușita lor de revalorizare a poeticii lirismului, după obsedantul deceniu.

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane 2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în present; 3. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe

Mi-e cumva mai greu în privința cărților de critică decât în privința celor de literatură. Istoria literaturii române contemporane pentru sobrietatea și anvergura perspectivei teoretice prin care își influențează contemporaneitatea, susținând direcția modernistă. Istoria lui Călinescu pentru influența pe care a exercitat-o, în ciuda evidentei abordări impresioniste, antiacademice. Aici am ezitat, căci cerința viza cele mai bune cărți, dar mi se pare că, până la urmă, influența pe care a avut-o, în canon didactic cel puțin, îi permite, până când această influență se va diminua, poziția în listă. Arca lui Noe pentru că reușește convingător să construiască o poetică a romanului românesc, chiar dacă e amendabilă în cea de-a treia sa parte.

Cel mai influent scriitor/critic român:

G. Călinescu, tot raportându-mă la canonul didadctic, cel puțin. A și fost un privilegiat, în raport cu un Lovinescu de pildă, care a fost greu și târziu recuperat postbelic. A făcut școală cu Istoria lui prin manuale, dar și cu studiile despre Eminescu sau Creangă, cu Estetica basmului de asemenea, cărțulie total inutilă la nivel conceptual și teoretic.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Didactic vorbind iar, Sadoveanu, pe care l-a forjat din greu mai ales perioada ante 89, făcând din el un zeu, deși personal îl consider doar un scriitor valoros, desigur, prin câteva titluri, însă nu de nivel olimpic.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Mateiu Caragiale, absent întotdeauna din canonul școlar, probabil considerat prea dificil, dar, în opinia mea, marginalizat dintr-un motiv inoperant în ordinea obiectivității calorice: opera restrânsă. Pe de altă parte, încălcând regula unicității, tot aici aș mai include un Blecher, un Holban, o Hortensia Papadat Bengescu.

*

 

Bogdan CREȚU 

Cele mai bune cărți de proză:

Liviu Rebreanu, Răscoala

Nicolae Breban, Bunavestire

Mihail Sadoveanu, cu totul. Dacă e să aleg: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă sau Frații Jderi

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite

Nichita Stănescu, 11 elegii

Bacovia, Comedii în fond

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

  2. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI

  3. Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-IV

Cel mai influent scriitor/critic român: Rebreanu, Sadoveanu; E.Lovinescu, G.Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român:

Un răspuns e dificil pentru că supralicitările sunt etape de parcurs ale receptării, care apar, de regulă, în timpul vieții scriitorilor. Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu au fost supralicitați la vremea lor, pentru a fi subevaluați acum. Cazuri recente? Asistăm la reașezarea literaturii scrise în timpul comunismului. Mircea Horia Simionescu mi se pare supralicitat din motive de politică literară; Mihai Șora, din motive de politică pur și simplu. Buzura citit azi nu mai e Buzura citit ieri.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Nu avem scriitori foarte buni pe care critica literară să nu îi fi observat. Am mai spus: un critic poate greși, critica nu poate greși. Și nu, nu există o conjrație a criticii împotriva câte unui scriitor genial. În ultimii ani, subevaluați sunt clasicii. Sadoveanu în cea mai mare măsură. În plus: există un interes pentru marginali și pentru genurile considerate marginale: se comentează mai mult corespondența, jurnalul unui scriitor decât opera lui. A căzut, firesc, și literatura militantă, mesianică, angajată în slujba unui ideal care, odată obținut, s-a normalizat, de nu s-a banalizat de-a dreptul: acela național. Exemplul cel mai clar: Octavian Goga (poezia lui depinde de contextul ei).

*

 

Codrin Liviu CUȚITARU 

Cele mai bune cărți de proză:

Am răspuns, în urmă cu 18 ani, și la ancheta „Observatorului cultural” dedicată romanului românesc. Nu ar fi, prin urmare, prea „etic” să-mi schimb ierarhia de atunci, cu atât mai mult cu cât evaluăm un secol de literatură și nu doar intervale scurte, contemporane, supuse, se știe, schimbărilor rapide și percepțiilor „la cald”, potențial limitative și subiective. Așadar, răspunsul meu a fost (și a rămas):

  1. Scrinul negru – G. Călinescu (datorită reuşitei de a fi cel mai mare roman de construcţie tipologică, mentală şi culturală, din literatura noastră, parte a unei tradiţii europene complexe, cu nume ca Balzac, Thackeray ori Tolstoi – este, consider, pe nedrept marginalizat azi, din cauza „concesiilor” ideologice făcute vremurilor, în fapt, „concesii” încărcate de tulburătoare ironii subversive, specifice talentului călinescian).

  2. Patul lui Procust – Camil Petrescu (pentru a fi demonstrat cu succes că, atât gustul public, cât şi mişcarea intelectuală românească erau pregătite de marea revoluţie epică, începută de Henry James şi V.Woolf şi încheiată de Marcel Proust).

  3. Ion – Liviu Rebreanu (ca model al romanului de caracter şi tragedie insurmontabilă, la rândul lui asociabil unei tradiţii europene importante, reprezentate de Hardy, Flaubert sau Conrad).

Bineînțeles, am lăsat deoparte, cu regret (carevasăzică strâns cu ușa „clasamentului”), Concert din muzică de Bach – H.P. Bengescu, Întunecare – Cezar Petrescu, Moromeţii – Marin Preda, Baltagul – M. Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti – Ion Marin Sadoveanu, Animale bolnave – N. Breban, Sala de aşteptare – Bedros Horasangian, Exuvii – Simona Popescu, Orbitor – Mircea Cărtărescu, Păsările – Al.Ivasiuc, Femeia în roşu – Mircea Nedelciu, Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi, Fetița care se juca de-a Dumnezeu – Dan Lungu, Cel care cheamă câinii – Lucian Dan Teodorovici ș.a. Miza culturală a celor trei din ierarhie mi s-a părut mai puternică.

Cele mai bune cărți de poezie:

Aici ezit mai puțin ca în cazul prozei:

  1. Cuvinte potrivite – Tudor Arghezi

  2. Necuvintele – Nichita Stănescu

  3. Levantul – Mircea Cărtărescu

Fiecare dintre ele a deschis, strălucit, un interval în poezia post-eminesciană: modern, pre-post-modern (iertată fie-mi terminologia barbară de etichetare a primelor decenii postbelice!) și (strict) postmodern. Desigur, contribuții majore pe palierele respective au avut și Poemele luminii – Lucian Blaga, După melci – Ion Barbu (ambele, pentru modernism), La lilieci – Marin Sorescu (pre-post-modernism), Familia Popescu – Cristian Popescu (postmodernism).

Cele mai bune cărți de critică literară:

Pe acest segment, ca anglist, deplâng retardul criticii (și teoriei literare) românești în raport cu evoluția ideologiilor exegetice din spațiul euro-atlantic din ultima sută de ani. Suntem, categoric, foarte în urmă, captivi într-un impresionism desuet și chiar contraproductiv. Cel mai mare impact cultural însă, din punctul meu de vedere, l-au avut, pe parcursul unui secol de cultură, trei mari capodopere critice/istorico-literare:

  1. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent – G. Călinescu (istorie literară făcută, scrisă cu geniu, lucru rar întâlnit în acest gen).

  2. Estetica (toate volumele apărute, preponderent, în anii treizeci, fiecare cu titlul și cu tema sa dominantă!) – Tudor Vianu (debutul europenizării gândirii estetice românești, direcție, din păcate, prea puțin continuată în anii postbelici).

  3. Arca lui Noe – Nicolae Manolescu (prima mare tentativă de sincronizare a criticii românești cu modelele hermeneutice ale modernității, gest, la rândul lui, din nefericire, rămas singular la vremea respectivă).

Sunt obligat să-i „uit” aici pe Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Eugen Simion, Adrian Marino ș.a., cu alte importante – unele remarcabile – contribuții istorico-literare, critice, teoretice…

Cel mai influent scriitor/critic român: Eugen Ionescu/o (am „funcționat” suficient de mult prin universitați importante din Europa și America, în ultimii 25 de ani, pentru a putea confirma, fără ezitări, că el este cel mai cunoscut, pe plan mondial, scriitor român – de unde, zic eu, și concluzia celei mai semnificative și extinse influențe artistice).

Cel mai supralicitat scriitor român: Mateiu Caragiale (cu scuzele de rigoare pentru „fanii” nedezmințiți!).

Cel mai subevaluat scriitor român: Cristian Popescu (un scriitor, indubitabil, mare, totuși insuficient frecventat azi de critica și istoria literară autohtonă).

 *

 

DEMÉNY Péter

Cele mai bune cărți de proză:

Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche

Ștefan Bănulescu, Cartea de la Metopolis

Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului                          

Mateiu mi-a dăruit o lume plină de fantezie sumbră; Bănulescu, una plină de fantezie pestriță. Marta Petreu m-a condus într-o Transilvanie pe care n-am cunoscut-o, cu un personaj dostoievskian, Mica.

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi: Cuvinte potrivite

Nichita Stănescu: În dulcele stil classic

Ioan Es. Pop: Ieudul fără ieșire

Arghezi este cel mai mare poet religios român – psalmii lui mă intrigă și mă macină de când îi cunosc. Are un limbaj poetic diferit față de limbajul actual, dar căutările disperate ale unui Dumnezeu pe care vrea să-l pipăie și să urle: „este!” sunt căutările și disperările mele. Din volumul lui Nichita Stănescu, „poetul limbii române”, așa cum l-a caracterizat poetul maghiar László Király, am mâncat ca dintr-o ciorbă bună; prânzul a început cu traducerea genială a lui Domokos Szilágyi a versurilor: „N-ai să vii și n-ai să morți,/ n-ai să șapte între sorți, n-ai să iarnă, primăvară/ n-ai să doamnă, domnișoară.” Ioan Es. Pop mi-a arătat cavernele vieții și sufletului modern care se tânguie prin cămine.

Cele mai bune cărți de critică literară: Nicolae Manolescu: Arca lui Noe, Valeriu Cristea: Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Mircea Iorgulescu: Marea trăncăneală.

Din volumul manolescian, am învățat pentru examenele Ioanei Both, și încă mai recitesc capitolele lui. Dicționarul lui Valeriu Cristea îmi este călăuză în desișul marelui rus. Iorgulescu a scris un eseu suculent și magic despre cel mai mare magician al României și care, așa cum a fost Caragiale-tatăl, este un sondaj artistic a tot ceea ce înseamnă român.

Cel mai influent scriitor/critic român: Într-o vreme a fost Nicolae Manolescu; acum nu-mi dau seama cine e; poate că nici nu este unul singur.

Cel mai supralicitat scriitor român: Dacă mă gîndesc că nu i-am pomenit numele, deși Levantul îmi place foarte mult, poate că e Mircea Cărtărescu. Dar faptul că nu m-am luptat destul cu el nu înseamnă că nu are merite incontestabile și un talent uriaș.

Cel mai subevaluat scriitor român: Cred că este Mircea Ivănescu, cu tot efortul lui Radu Vancu de a-l reabilita.

*

 

Mihai ENE

Înainte de orice consideraţii, trebuie să menţionez că în general îmi displac topurile, mai ales în ceea ce priveşte literatura. Cred într-o ierarhie bazată mai degrabă pe diverse paliere de receptare, fiecare fiind influenţat de diverşi factori, de la cei sociali până la cei estetici, „de gust”. Şi cu cât urcăm în această piramidă şi planurile se îngustează, cu atât mai dificile şi mai subiective sunt departajările. Cu toate acestea, îmi place să intru în astfel de jocuri, deşi nu le iau niciodată foarte în serios şi sper că „rezultatele” vor fi judecate cum grano salis.

Astfel, cu aceste precauţii enunţate, pot intra în joc şi să îmi prezint opţiunile, pentru care, de asemenea, e nevoie de câteva preliminarii. În primul rând, e foarte dificil să pui în balanţă cărţi din paradigme diferite şi din perioade foarte îndepărtate ca formulă, o carte interbelică deja canonică, stoarsă de exegeză şi uzată prin predare în şcoli, dar care a şi influenţat generaţii întregi de scriitori postbelici, cu o carte contemporană care nu a avut timp să îşi arate rezistenţa şi nici nu beneficiază de depărtarea propice pentru o evaluare justă, dar care beneficiază de toate rafinamentele tehnice ale romanului contemporan. De aceea, pentru echilibru, am luat în calcul şi importanţa istorică – de neocolit, după părerea mea –, dar şi „contemporaneitatea” posibilă a unei astfel de opere.

În ceea ce priveşte proza există câteva filoane puternice în tradiţia romanescă a ultimului secol, care nu pot lipsi din această selecţie. Din primul şi cel mai longeviv filon, romanul rural, am ales Moromeţii (I) de M. Preda, care nu doar construieşte personaje memorabile, dar realizează, cu umor şi amară nostalgie, şi monografia satului interbelic. Dintre romanele hiperestetizate, care sunt şi preferatele mele, am ales un roman-cult, Craii de Curtea-Veche, de Mateiu I. Caragiale, care, deşi creat pe o formulă fin-de-siècle, încă rezistă unei lecturi contemporane. În fine, dintre romanele citadine, care inovează şi ca formulă romanescă, Patul lui Procust de Camil Petrescu mi se pare reprezentativ, căci din aşternuturile sale s-au născut mai multe romane postbelice, în ciuda paternităţii nerecunoscute.

Poezia este domeniul cel mai dificil de apreciat, căci literatura română e plină de poeţi străluciţi, extrem de expresivi şi de interesanţi, iar aici intervine şi mai mult subiectivismul. Cel mai puternic volum de versuri din ultima sută de ani mi se pare Flori de mucegai de T. Arghezi, care are şi o importantă componentă socială şi de revoltă împotriva statu quo-ului. Al doilea volum pe care îl am în vedere este Stanţe burgheze, de G. Bacovia, unul dintre cele mai surprinzătoare şi polivalente discursuri poetice, care, precum vinul, şi-a îmbunătăţit receptarea odată cu trecerea anilor şi a paradigmelor estetice. Şi pentru că nu pot alege o antologie de poezie de avangardă, aleg La Lilieci, de Marin Sorescu, o epopee inedită şi fermecătoare, fără corespondent în literatura română.

În ceea ce priveşte critica literară, am omis istoriile literare şi studiile de tip umbrelă şi propunerile mele sunt trei modele de epuizare a unui obiect de studiu, summa de erudiţie, justeţe a informaţiei şi echilibru în judecata critică: Opera lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu, Opera lui Alexandru Macedonski, de A. Marino şi Literatura română şi expresionismul, de Ovid. S. Crohmălniceanu.

Cel mai influent critic al ultimului secol, cu binele şi răul pe care l-a produs această influenţă atât în stilul critic inimitabil, de altfel, dar care a condus la o cohortă de palizi epigoni, a fost G. Călinescu. Atât prin celebra sa Istorie…, cât şi prin stilul eseurilor sale critice, Călinescu a produs, aproape de unul singur, canonul interbelic, influenţând, pentru cel puţin încă o generaţie de critici, gustul literar şi programele şcolare.

Nu voi enunţa un singur nume pe care îl consider subapreciat, ci la literatura de avangardă, de la Ion Vinea la Gellu Naum, în cadrul căreia s-au făcut recuperări masive în ultima vreme, dar care a rămas tot într-un plan îndepărtat în percepţia publică. De asemenea, poeţii „Generaţiei pierdute” au fost permanent într-un nemeritat con de umbră. Totuşi, dacă ar fi să aleg un singur nume, l-aş menţiona pe interbelicul Geo Bogza, unul dintre cei mai incisivi şi expresivi poeţi români, încă nereevaluat cu adevărat.

Cred că fiecare generaţie a avut scriitorii săi supraevaluaţi, fie din motive politice, fie datorită unei carisme personale care a influenţat şi receptarea în epocă: Goga sau Minulescu în interbelic, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu şi chiar poeţi foarte importanţi, precum Nichita Stănescu, dar care este inegal şi pare din ce în ce mai „datat”.

*

 

Alex GOLDIȘ 

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Mircea Cărtărescu, Nostalgia, dar și Orbitor I și II – Sunt cărțile care au pus Bucureștiul gri și anonim al anilor ʼ80 pe harta literară a lumii, transformându-l într-o geografie labirintică și fabuloasă.

  2. Marin Preda, Moromeții I și II – Pe lângă că au dat cel mai important personaj ficțional al literaturii române („moromețianismul” a devenit o formă de a fi), Preda e prozatorul care a înțeles cel mai bine raporturile individului cu Puterea – probabil tema fundamentală a scriitorului de secol XX, nu doar la noi. Puternic, deși nu-și găsește locul în acest top, e și Cel mai iubit dintre pământeni, roman ale cărui defecte au fost mult exagerate de critică.

  3. Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată – Primul roman metafizic românesc (dar un metafizic iconoclast, fără fasoane spiritualiste), care se întreabă ce e omul sau ce e realitatea într-un moment când proza noastră era preocupată exclusiv de social. Dacă în mai toate romanele noastre interbelice mari se poate observa osatura construcției (ciclicități, tușe didactice specifice epocii), compoziția Întâmplărilor e curată.

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite – Pentru diversitatea amețitoare a volumului, care forțează mai multe uși ale liricii românești dintr-odată; pentru sinteza unică dintre transcendența goală a modernismului înalt și o lirică patetică, profund umană.

  2. Ion Barbu, Joc secund – Pentru caracterul pronunțat experimental: deși formula ermetică practicată (printre altele) ar fi trebuit să-l lase pe Barbu fără epigoni, e poate cel mai actual poet interbelic, pe care îl recitim nu doar în poezia lui Dimov, ci și în cea a unor poeți (post)douămiiști.

  3. B. Fundoianu, Priveliști – Sub aparența unor bucolice se ascunde o tensiune existențială greu de transpus în alt mod; e primul nostru „autenticist”, dar care își manifestă angoasele prin retorica naturii.

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane – E cartea care teoretizează un important simptom al culturilor așa-zis marginale, sincronismul, prevăzând corect direcțiile de evoluție a literaturii române moderne. Există și alți critici importanți în interbelic, însă Lovinescu e singurul care are această limpezime vizionară. În plus, e capabil să renunțe la „teorie” acolo unde i se revelează forța unei opere (vezi cazul Ion).

  2. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe – Deși criticii interbelici conturaseră deja tabloul valoric al prozei românești, cele mai importante problematici de formulă și tehnică le rămăseseră obscure. Îi revine lui Nicolae Manolescu meritul de a le face mai limpezi ca niciodată, în cele mai frumoase mostre de close reading din toată critica românească.

  3. Aici nu mă pot hotărî, așa că mai sincer ar fi să ofer ambele titluri:

Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române. Lansează, într-un moment de gonflare protocronistă a literaturii române, un concept demistificator. Oferă, în doar câteva zeci de pagini, cea mai clară sistematizare a ideologiilor din spatele istoriilor lui N. Iorga, E. Lovinescu și G. Călinescu.

Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență – Un tom care, folosindu-se de pretextul Călinescu, reevaluează toată cultura teoretică a criticii românești de ieri și de azi. E și cea mai importantă despărțire de formele de impresionism practicate de critica românească până recent.

Cel mai influent scriitor/critic literar român: G. Călinescu. Singurul scriitor/critic român care a reușit să-și impună nu doar marile calități, ci și defectele.

Cel mai supralicitat scriitor român: Recunosc, s-ar putea să fie aici o incompatibilitate personală. Dintre cei importanți l-aș numi pe Mihail Sadoveanu, un scriitor a cărui formulă e greu acomodabilă conștiinței literare a secolului XX. Relectura lui, de către Nicolae Manolescu și alții, ca scriitor livresc, autor de metaliteratură, e caz de suprainterpretare „ca la manual”.

Cel mai subevaluat scriitor român: Actualmente Hortensia Papadat-Bengescu, exclusă abuziv din lista canonicilor la liceu. Cele mai tinere generații de cititori nu mai aud de numele scriitoarei decât pe băncile facultății.

*

Anca HAȚIEGAN

Nu cred în astfel de ierarhii și clasamente, pentru că formulele scriitorilor pot fi foarte diferite (și, deci, tot atât de greu de redus la un numitor comun ca merele și perele). „Topurile” din domeniu mi se par irelevante și chiar nocive prin efectele pe termen lung pe care le pot avea asupra cititorilor. De ce să minimalizăm, reducând doar la câteva titluri, un fenomen așa de complex și, da!, așa de vast, cum e, din fericire, literatura română, chiar și dacă ne referim numai la cea scrisă în ultimul secol?!

Prin urmare, tot ce pot să vă ofer ca răspuns la ancheta dvs. e o listă de cărți care m-au marcat la un moment dat într-un fel sau altul și care au rămas prin ceva cu mine până în ziua de astăzi. O să încerc să respect cerințele dvs. și să mă limitez la câte trei titluri din fiecare specie, deși e foarte dificil. (Oare dramaturgia de ce lipsește din ancheta dvs.? Să fie de vină Caragiale, care a demonstrat cândva, în mod strălucit, faptul că teatrul nu e literatură? Sau?…) Ordinea după care am așezat titlurile e cronologică, nu ierarhică. Așadar:

Cele mai bune cărți de proză:

Moromeții de Marin Preda, Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu și Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu. Despre primele două romane am scris pe larg în Cărțile omului dublu. Teatralitate și roman în regimul comunist (Limes, 2010). Cred în continuare în valoarea lor. Aici mă voi mărgini să le caracterizez foarte simplu, spunând doar că cele două romane reușesc să evoce o întreagă lume (sau chiar mai multe), iar personajele care le populează sunt extrem de pregnante și de atașante – pur și simplu se desprind de pe hârtie și ajung să te însoțească în viață. Pentru că anul acesta sărbătorim centenarul României, poate că merită amintit aici faptul că Dimineață pierdută conține pagini memorabile despre implicarea noastră în Primul Război Mondial. Romanul de factură autobiografică al Martei Petreu mi se pare exemplar prin dimensiunea catartică – e vorba de un catharsis personal, dar care reușește să îl antreneze și pe cititor în această călătorie amețitoare la capătul nopții propriului psihism. Tabita Martei Petreu e, până la un punct, echivalentul feminin al lui Niculae al lui Marin Preda: ambele personaje, cu ambiții intelectuale, pasionate de carte, resping și, la rândul lor, sunt respinse de lumea arhaică a tatălui (figură tutelară în romanul lui Preda, în timp ce, în romanul Martei Petreu, mama e o prezență cel puțin la fel de teribilă). La ambii autori conflictul acesta, în care părțile sunt egal îndreptățite și, în același timp, egal de vinovate, atinge altitudinea tragediei.

Cele mai bune cărți de poezie:

Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi (mai ales pentru Duhovnicească), poeziile lui Mircea Ivănescu (nu sunt în stare să aleg un singur volum), Sora mea de dincolo de Ileana Mălăncioiu. La Arghezi îmi place tot: atât limbajul, incredibil de bogat și de expresiv, cât și viziunea (tragicomică pe alocuri). „Poesiile” lui Mircea Ivănescu mă atrag prin misterul și fiorul metafizic pe care îl degajă, adeseori, sâmburele lor epic. Unele îmi evocă, oarecum, universul cineastului Ingmar Bergman, cel din Strigăte și șoapte, foșnind de ecoul gândurilor și gesturilor reprimate. Volumul Ilenei Mălăncioiu se citește cu emoție, chiar dacă cu inima grea. Antologiile oare pot figura aici? Aș fi nominalizat Antologia poeziei generației ʼ80 a lui Alexandru Mușina.

Cele mai bune cărți de critică literară:

Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, Arca lui Noe de Nicolae Manolescu și Clanul Caragiale de Ion Vartic. Nu cred că poate să ocolească cineva Istoria… lui Călinescu atunci când vine vorba de literatura română de până la sfârșitul perioadei interbelice. Cât despre Arca lui Noe de Nicolae Manolescu, cred că e cel mai bun „manual” de la noi pentru cititorul pasionat de proză, care te introduce, pur și simplu, în miezul acestei arte. Clanul Caragiale a lui Ion Vartic e, după mine, cea mai bună carte dedicată lui Caragiale, scriitorul meu preferat. E o carte care scutură praful de pe Caragiale cel din programa școlară și ni-l redă pe marele scriitor și om de teatru european, profund serios sub masca comediografului. Criticul ne e însă dator cu o continuare, având în vedere excepționalele dosare din revista Apostrof dedicate de acesta lui Vlad Caragiale, nepotul direct al lui I.L. Caragiale (v. numerele 12, din 2016, 1 din 2017, și 2 din 2018).

Cel mai influent scriitor/critic român:

Depinde ce se înțelege prin scriitor/critic cu influență. Un scriitor foarte influent în plan artistic cred că a fost, după 1918, Camil Petrescu, care a avut și are încă o serie de emuli în literatura română. Dintre critici chiar mi-e greu să nominalizez numai unul cu mare influență: aici vorbim de un trio – Eugen Lovinescu, G. Călinescu și Nicolae Manolescu. Depinde și de etapa discutată.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Uf, greu de spus. Poate Nichita Stănescu la un moment dat?

Cel mai subevaluat scriitor român:

Hortensia Papadat-Bengescu. Poate pentru că e femeie? Poate pentru că scriitura ei e prea insolită? Poate pentru că psihologia unora dintre personajele ei e mult prea rafinată și complexă în raport cu lumea noastră actuală, atât de grobiană și de săracă din punct de vedere intelectual și afectiv?… Și ar mai fi și alții/altele. Citez doar câțiva dintre ei: Anton Holban, Dana Dumitriu, Alice Botez, Ion Vinea (după cum a demonstrat recent Sanda Cordoș), Olga Caba sau Eugen Uricaru ș.a.

*În momentul în care răspund la ancheta dvs. am lângă mine, fără să fi apucat încă să le citesc, Fontana di Trevi, cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, și Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, poemul-manifest al Ruxandrei Cesereanu, două autoare de la care am mari așteptări.

*

 

Florina ILIS

Cele mai bune cărți de proză :

1. Liviu Rebreanu, Ion, 1920

Fiindcă nu am înțeles acest roman când ni s-a predat la școală și l-am studiat pentru bacalaureat. Abia la vârsta maturității, recitindu-l, l-am descoperit cu adevărat. Romanul Ion este un text scris fără cusur. Ca un poem perfect!

2. Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, 1927

Am ales acest roman deoarece este cel mai cunoscut, însă, Hortensia Papadat-Bengescu apare printre preferințele mele pentru întreg ciclul Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Reforma romanului modern românesc nu poate fi concepută fără aceste romane.

3. Urmuz, Pagini bizare, 1930

Pe Urmuz îl iubesc pentru că izbutește să dea viață unui univers de ființe stranii, dar frumoase. Ca și pictorul Juan Miró. Dacă la Miró, însă, sunt captive pe pânză, când îl citesc pe Urmuz, nu mai am siguranța că vor rămâne pe hârtie, atât sunt de vii și de reale.

Cele mai bune cărți de poezie: 

1. Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919

L-am ales deoarece, locuind la Cluj, îl simt mereu aproape. Și-mi vine, în fiecare toamnă, dar și-n fiecare zi, să respir blagian și să caut apa din care bea curcubeul

2. Nichita Stănescu, Necuvintele, 1969

Fiindcă m-a învățat frumos și negreoi o nouă limbă, cea a necuvintelor.

3. Ana Blandiana, Stea de pradă, 1985

Pentru că am citit acest volum fiind elevă și mi-a plăcut mult, mult, chiar dacă nu știam pe atunci că lipseau de acolo poeziile publicate în Amfiteatru (1984). Am împrumutat cartea din casa unei colege de școală ai cărei părinți lucrau sau colaborau la o revistă de literatură. Nu mai știu. Am citit-o în parc. Ninsese. Am dat la o parte zăpada de pe o bancă…

Cele mai bune cărți de critică literară:

Cărțile de mai jos le-am citit cu creionul în mână, sunt pline de sublinieri și însemnări pe margine. Le mai am și astăzi în bibliotecă.

  1. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-IV, 1926-1929

  2. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I-III, 1980-1983

  3. Eugen Simion, Dimineața poeților, 1980.

Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu.

Cel mai supralicitat scriitor român: Cred că acest răspuns depinde mult de epocă.

Cel mai subevaluat scriitor român: Ion Agârbiceanu. Probabil din cauza decalajelor de receptare.

 *

 

Mihai IOVĂNEL

Un comentariu preliminar, autoinvalidant: cele trei nominalizări mi se par mult prea puține pentru a putea juca pe baza lor ceva cu cap și coadă. Din trei chibrituri nu poți face un pătrat, din trei titluri nu poți schița un secol. Așa că la primele două secțiuni am ales câte un titlu din fiecare perioadă istorică a ultimei sute de ani (interbelic, comunism, postcomunism). Asta nu face rezultatul mai puțin confuz și inconsistent, mai puțin nemulțumitor în forme iritante.

Cele mai bune cărți de proză:

Mihail Sadoveanu, Creanga de aur

Petru Dumitriu, Cronică de familie

Mircea Cărtărescu, Solenoid

Cele mai bune cărți de poezie:

Ion Barbu, Joc secund

Marin Sorescu, La Lilieci

Angela Marinescu, Parcul

Cele mai bune cărți de critică literară:

Cărțile lui E. Lovinescu și G. Călinescu, cu toate erorile lor.

Cel mai influent scriitor/critic român: E. Lovinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Lucian Blaga

Cel mai subevaluat scriitor român: Hortensia Papadat-Bengescu

*

 

Adrian JICU

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea veche

  2. I. D. Sîrbu – Adio, Europa!

  3. Mircea Cărtărescu – Solenoid

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Ion Barbu – Joc secund

  2. George Bacovia – Plumb

  3. Nichita Stănescu – 11 elegii

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

  2. Nicolae Manolescu – Arca lui Noe

  3. Eugen Simion – Dimineața poeților

Cel mai influent scriitor/critic român: Marin Preda/ G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Liviu Rebreanu

Cel mai subevaluat scriitor roman: Max Blecher

*

 

Claudiu KOMARTIN

Cele mai bune cărți de proză

Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche. O carte extraordinară, a unui stilist și rafinat despre care s-a scris îndeajuns de mult și de bine încât să nu fie cazul să brodez și eu în ancheta de față pe marginea acestei cărți unice în literatura noastră. Un roman cu care, bine a zis Ion Barbu, scrisul nostru se căftănește, putând fi pus oricând alături de capodoperele lui Edgar Allan Poe, Villiers de lʼIsle-Adam, Oscar Wilde, D’Annunzio sau Lampedusa.

Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Am stat pe gânduri dacă să trec aici primul roman al lui Blecher sau pe ultimul, Vizuina luminată, mai radical vizionar, mai intens și mai disperat, mai cumplit în adevărul ontologic pe care îl transcrie. Puțini sunt scriitorii din cărțile cărora să ieși amprentat durabil și a căror scriitură să fie într-o asemenea măsură de obsedantă și expiatoare. Trebuie să ni-l imaginăm pe Blecher eliberat.

Mircea Cărtărescu, Nostalgia. O carte superbă la care mă reîntorc cu uimirea și emoția trăite când am citit-o prima oară, la sfârșitul adolescenței. Este, după mine, capodopera unui scriitor adorat, contestat, invidiat și, în tot cazul, celebru, închizând în ea toate fantasmele, obsesiile și strălucirile stilistice din Orbitor sau Solenoid și o prefer acestor romane masive și ambițioase care au împlinit însă un proiect „textistențial” de amploare.

Cele mai bune cărți de poezie

Încerc pe cât posibil să evit listele, însă în această chestiune, esențială pentru mine, nu mă pot opri la numai trei opțiuni. Așadar: Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927); George Bacovia, Cu voi… (1930); Urmuz, Pagini bizare (1930); Benjamin Fundoianu, Priveliști (1930); Geo Bogza, Poemul invectivă (1933); Geo Dumitrescu, Libertatea de a trage cu pușca (1946); Nichita Stănescu, 11 elegii (1966); Ion Gheorghe, Scrisorile esențiale (1966); Mircea Ivănescu, Versuri (1968); Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Florin Pucă, Amintiri (1973); Emil Brumaru, Julien ospitalierul (1974); Angela Marinescu, Structura nopții (1979); Ion Mureșan, Cartea de iarnă (1981); Virgil Mazilescu, Guillaume poetul și administratorul (1983); Gellu Naum, Zenobia (1985); Eugen Cioclea, Numitorul comun (1988); Judith Mészáros, Îngeriada (1993); Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire (1994); Cristian Popescu, Arta Popescu (1994); Constantin Acosmei, Jucăria mortului (1995); Mariana Marin, Mutilarea artistului la tinerețe (1999); Ruxandra Novac, Ecograffiti (2003); T.S. Khasis, Arta scalpării (2005); Svetlana Cârstean, Floarea de menghină (2008); Alexandru Mușina, Regele dimineții (2009); Ionel Ciupureanu, Mișcări de insectă (2010); Aurel Pantea, Nimicitorul (2012); Radu Vancu, Frânghia înflorită (2012); Domnica Drumea, Vocea (2014); Dan Coman, Insectarul Coman (2017). Aș mai fi trecut încă pe-atâtea cărți de poezie deosebit de importante pentru mine, pe care le-aș recomanda oricând, dar cred că e totuși suficient.

Cele mai bune cărți de critică literară

Competențele mele în acest domeniu sunt mai degrabă neglijabile. Pot spune totuși că am citit cărți cuceritoare scrise de critici artiști ca Ion Negoițescu, de minți strălucite (Matei Călinescu), de critici și profesori de literatură pentru claritatea în gândire și viziune a cărora păstrez un mare respect, de la Tudor Vianu și Eugen Lovinescu la Mircea Martin și Ion Pop, și am o deosebită afecțiune pentru aceia care arată din fiecare rând scris pasiunea și devotamentul nesmintit pentru literatură (Vladimir Streinu, Lucian Raicu, Al. Cistelecan), față de antipaticii „politicieni” ai câmpului literar, care (de când nu mai merg la olimpiade școlare) nu mă interesează defel.

Cel mai influent scriitor/critic român: Tudor Arghezi/ George Călinescu.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Nu prea sunt preocupat de asta – pe oricine aș trece aici dintre scriitorii pe care îi consider „umflați” sau lipsiți de meritele pe care alții le atribuie cărților lor, aș comite o nedreptate sau m-aș bănui de un exagerat subiectivism sau de zgârcenie.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Dar sunt atâția… Fără să stau prea mult pe gânduri sau să mă apuc să răscolesc prin bibliotecă, voi spune că, din poezia postbelică, Ion Gheorghe este un autor care a dat câteva cărți irepetabile (Scrisorile esențiale, Vine iarba, Elegii politice), ignorate de câteva decenii cu desăvârșire. Iar dintre prozatori, mă reîntorc periodic la volumul de debut, atât de puțin citit și știut, al lui Alexandru Monciu-Sudinski, Rebarbor (1971, 1997), o carte exemplară cu destinul acelor monoliți negri aterizați fără ca nimic să-i anunțe și fără ca mai nimeni să le facă dreptate, în diverse literaturi și epoci, și redescoperiți din vreme în vreme cu stupefacție și încântare.

*

 

Dan LUNGU

Cele mai bune cărți de proză:

Urmuz, Pagini bizare

Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată

Marin Preda, Moromeții

Cele mai bune cărți de poezie: 

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite

Gellu Naum, Tatăl meu obosit

Emil Brumaru, Dulapul îndrăgostit

Cele mai bune cărți de critică literară:

Eugen Ionescu, Nu

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Eugen Negrici, Iluziile literaturii române

Cel mai influent scriitor/critic român:

G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român:

A. Toma (membru plin al Academiei Române)

Cel mai subevaluat scriitor român:

Alexandru Monciu-Sudinski/ Sorin Titel

*

 

Mircea MARTIN

Provocatoare și frustrantă ancheta dv., dacă îi acceptăm cadrul prea larg pe de o parte (justificat, desigur) și selectivitatea extremă! Mai judicios ar fi fost să ni se ceară un răspuns în funcție de marile etape istorice – interbelică, postbelică și postcomunistă –, dată fiind importanța decisivă a contextelor în producerea și – mai ales – în receptarea operelor literare și critice.

Dar, dacă e să respectăm convențiile jocului, iată răspunsurile mele, fără explicații, dar cu inevitabile adăugiri:

Cele mai bune cărți de proză:

Liviu Rebreanu, Răscoala

Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach/ Patul lui Procust

Marin Preda, Moromeții I

Păcat că nu mai e loc pentru un roman de: N. Breban, Augustin Buzura, D.R. Popescu, de Căderea în lume a lui Constantin Țoiu și de Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, dar și de Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Crăciun, Nostalgia de Mircea Cărtărescu sau Ploile amare de Alexandru Vlad.

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite

Lucian Blaga, În marea trecere sau Poezii (1962)

B. Fundoianu, Priveliști

dar și: Mircea Cărtărescu, Levantul și Marin Sorescu, La lilieci.

M-aș fi bucurat să pot adăuga: 11 elegii de Nichita Stănescu, Infernul discutabil de Ion Alexandru, Dialog la mal de Cezar Baltag, Versuri (1968) de M. Ivănescu.

În absența unei întrebări referitoare la dramaturgie, să nu uităm de Camil Petrescu (Suflete tari, Act venețian) și nici de piesele foarte contemporane ale lui Matei Vișniec.

Cele mai bune cărți de critică:

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne

Edgar Papu, Despre stiluri

Aș mai adăuga Poezia lui Eminescu de Ion Negoițescu, Dimineața poeților de Eugen Simion, Arca lui Noe de N. Manolescu, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Mihai Zamfir), oricare dintre cărțile Ioanei Em. Petrescu.

Cel mai influent scriitor/critic român:

Ce înseamnă a fi influent? Prin cărți sau prin activități literar-sociale? În perioada comunistă de după „obsedantul deceniu”, cei mai influenți autori prin cărțile lor au fost Lucian Blaga și Nichita Stănescu. Prin activități și în primul rând prin instituția cronicii literare, susținute aproape trei decenii, cel mai influent autor din perioada comunistă a fost N. Manolescu.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Suprapreciați – prin prestația de ordin politic și prin publicitate eficientă – sunt, de departe, așa-numiții „intelectuali publici băsescieni”.

*

 

Călin-Andrei MIHĂILESCU 

Cele mai bune cărți de proză: prozele scurte ale lui Vasile Voiculescu (Capul de zimbru & Ultimul berevoi), Mircea Horia Simionescu (Dicţionarul onomastic) şi Răzvan Petrescu (Într-o după-amiază de vineri), mai degrabă decît romanele (Craii de Curtea Veche, Moromeţii 1, Zenobia) standard;

Cele mai bune cărți de poezie: Cuvinte potrivite (Arghezi), Joc secund (Ion Barbu), Aer cu diamante (Cărtărescu, TT. Coşovei, Iaru, Stratan);

Cele mai bune cărți de critică literară: Critice-le lui Pompiliu Constantinescu, Poezia lui Eminescu a lui Ion Negoiţescu şi Eseu-l asupra poeziei lui Ion Barbu al lui Şerban Foarţă, mai iute decît inconturnabilele Istorie a literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu şi Istorie lui G. Călinescu;

Cel mai influent scriitor/critic român: Eugen Ionescu, iară nu G. Călinescu;

Cel mai supralicitat scriitor român: Camil Petrescu, înaintea lui Camil Petrescu;

Cel mai subevaluat scriitor român: Ion Stratan, mai degrabă decît Mariana Marin.

Les bilans sont faits — tout comme les jeux sont faits — pour nous en donner une idée fixe. Monumentalismul bilanţurilor mă lasă, cu pleosc!, în melasa unui război rece. Aici totu-i hieratic, tunător ca-ntr-o catedrală cu ecou selectiv — eseul, dramaturgia, literatura pentru copii şi rafinaţi, scenariul, genurile mixte, traducerile ori ediţiile critice vor fi fiind minore, de-aceea lipsesc. Superlativele-s, masculin-orgasmic, decisive, geloase. Iar superlativele relative sînt relative ca ridurile; şi la fel de inutile, doar că, spre deosebire de riduri, nu vor s-o ştie: flash-ul lor orbeşte oglinzile înconjurătoare; narcisismul le e, astfel, canonizat pe névé. Superlativele sînt monomanii deghizate în exerciţii de judecare; criticul rămîne preot, chiar dacă mănăstirea rămîne-ncuiată. De pildă, Dobrogeanu-Gherea a fost învins de Maiorescu prin KO estetic. Apoi, Zarifopol, Vianu, Perpessicius şi Streinu s-au eliminat singuri, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu au pierdut la puncte în semifinale, pentru ca, în finală, G. Călinescu să-l învingă pe Eugen Lovinescu. În altă finală, Marin Preda l-a pus jos pe Petru Dumitriu pe Eugen Barbu pe Nicolae Breban pe Petre Sălcudeanu pe Mircea Nedelciu pe Radu Aldulescu, pînă şi pe Vintilă Corbul & Eugen Burada la Palermo, New York, Constantinopol, Siliştea-Gumeşti şi, finalmente, pe Calea Victoriei 115. În jocul statuile cu poziţii fixe, Vianu s-a reîntrupat în Matei Călinescu, Călinescu în Nicolae Manolescu, şi Lovinescu în Eugen Simion, care-i spunea proaspăt ieşitului din puşcărie şi încă tuns chilug, Ion Negoiţescu, că toate locurile fuseseră luate în absenţa lui şi că ce mai caută el acolo. Tetrada Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga s-a restrîns ca un acordeon în Nichita Stănescu, în timp ce lui Cezar Baltag, Petre Stoica, Leonid Dimov ori Virgil Mazilescu le rămînea să joace şotronul la subsol, iar Ana Blandiana şi Gabriela Melinescu, faţă de care nu se putea invoca minabilul proletcultism la care contribuiseră Maria Banuş, Nina Cassian or Veronica Porumbacu, rămîneau simplemente secundare, ca token ladies ale misoginismului naţional. Gen. Avangardiştii erau mai degrabă închipuiţi decît scriitori — ce Tzara, ce Bogza, ce Trost, Gherasim Luca, Paul Celan, Gellu Naum, ce atîţia alţii, mai ales evrei? Iar plecaţii, plecaţi să rămînă, că nu le dădea mîna decît să fugă de salamul cu soia ca să moară-ntru mit, aiurea — Fondane, Voronca, Eliade, Ionescu, Cioran, Vintilă Horia, Oskar Pastior, Andrei Codrescu, Herta Müller, Dumitru Radu Popa, Aglaja Veteranyi… De vreme ce literatura română n-are idee ori poftă de misionariat, de ce nu şi-ar ignora diaspora, că doar îi vine mînuşă pe mîna stîngă. Ş.a.m.d.

Dar, dacă vă plac oximoroanele, parcă şi bilanţurile îşi au partea lor bună: ele ne dau imaginea unei literaturi la fel de provinciale ca exerciţiul însuşi (nu doar la noi, nu; la sfîrşit de an, bilănţuirea din lumea anglo scoate la vot Finnegans Wake pe locul patru la cele mai populare romane). Literatura provincială nu are decît să-şi rupă bilanţurile, că tot n-o va face. Dar dac-ar face-o, poate că le-ar putea înlocui cu imagini sintetice fluide ale literaturii (române, în aceste caz), trecînd printr-o explozie — a rigor mortis-ului criteriilor statice, a căsuţelor categoriale şi categoric prăfuite ale genurilor şi ale prăznuitorilor lor, ale umerilor ridicaţi a „cum, altfel, să judecăm?“ —, poate inspirată de falsa enciclopedie chinezească imaginată de Borges. Şi aşa, categoriile tribale ar putea fi înlocuite de criterii fluide, poli-generice, multi-etnice şi -lingve (franceza scrisă de Cioran [sau cea, din teritoriu, de Şerban Foarţă] e şi românească, precum germana Hertei Müller sau americana lui Andrei Codrescu). Pentru a ajunge acolo, paznicilor literaturii române nu le-ar strica niscai exerciţii de de-medievalizare, chit că sînt grele ca o dietă aspră şi şucară.

*

 

Doris MIRONESCU

Cele mai bune cărți de proză:

M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată (1936)

Gabriela Adameșteanu, Dimineață pierdută (1984)

Florina Ilis, Viețile paralele (2012)

Cele mai bune cărți de poezie:

Gellu Naum, Vasco da Gama (1940)

Emil Brumaru, Versuri (1970)

Ștefan Manasia, Cartea micilor invazii (2008)

Cele mai bune cărți de critică literară:

G. Călinescu, Viața lui Ion Creangă (1938)

Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române (1981)

Alex Goldiș, Critica în tranșee (2011)

Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Fănuș Neagu

Cel mai subevaluat scriitor român: Radu Petrescu

Criteriile mi s-au impus de la sine: dat fiind că e vorba de perioada de 100 de ani din 1918 încoace și că, pentru o sută de ani, trebuie alese câte trei cărți de poezie, de proză și de critică, am considerat obligatoriu ca cele trei cărți să ilustreze, fiecare, câte o epocă – interbelicul (care cuprinde și perioada războiului mondial), postbelicul și postcomunismul. Dacă nu aș fi procedat astfel, rezultatul ar fi fost o suprareprezentare a interbelicului, având o mare densitate de scriitori canonici, cu o influență literară majoră asupra posterității, consfințită și încurajată de manuale. Poți găsi ușor trei cărți interbelice de poezie, de proză și chiar de critică ce desfid orice concurență prin simplul fapt că au apărut înaintea concurenței și, astfel, au o precedență genitorială asupra ei. Dacă, prin hazard, interbelicii nu ar fi completat grila de trei, postbelicii de până în 1989 ar fi făcut-o fără drept de apel, ceea ce ar fi sărăcit cu totul cele aproape trei decenii de postcomunism, care au produs o literatură bogată și deloc lipsită de merit.

De asemenea, pentru că lista cerută este foarte scurtă (doar trei cărți/ autori din fiecare categorie), mi s-a părut dezirabil ca titlurile indicate să nu fie chiar vârful indisputabil al consensului canonic, ci mai degrabă cărțile cele mai pline de deschideri și cu cea mai bogată sau promițătoare posteritate. Altfel, sigur că de pe o astfel de listă „nu puteau lipsi” cărți precum Cuvinte potrivite, Moromeții, Necuvintele, Orbitor, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Dar pentru că, presupun, criticii invitați să răspundă anchetei au listat titlurile respective, mi-am spus că micul meu act de indisciplină o să fie binevenit. Când am indicat, totuși, autori canonici, am căutat să aleg cărțile lor mai puțin canonice, dar exemplare pentru metodă sau stil. Cu alte cuvinte, având de completat câteva rubrici foarte exigente și constrângătoare, am căutat să sporesc constrângerile, relaxând exigența, pentru ca tabloul rezultat să nu semene cu o listă de manual școlar și să ilustreze, în măsura posibilului, amplitudinea și diversitatea fenomenului literar în chestie.

De aceea, pentru proză, am ales un roman interbelic cu posteritate fertilă al lui Blecher, un roman dialogic și complex de Gabriela Adameșteanu despre lectura istoriei într-un prezent destrămat de comunism, și un roman hiperlivresc al Florinei Ilis care bate înspre metaficțiune, exemplificând astfel prezentul nostru conectat în rețea. Pentru poezie m-am oprit la clasicul Gellu Naum și balbuția lui genială; la debutul eclatant, deși melancolic, al lui Emil Brumaru; la cel mai coerent și polifonic volum al lui Ștefan Manasia, un rezumat al poeticii douămiiste în ce are ea mai durabil. În ceea ce privește critica, am considerat că cea mai închegată monografie a lui G. Călinescu stă bine alături de lectura cu bătaie lungă a criticii ca discurs socio-politic făcută de Mircea Martin și de relectura profesionistă a anilor ʼ60 făcută de Alex Goldiș, ca semn al criticii recontextualizante de astăzi. Cel mai influent critic român este, incontestabil, Călinescu. Un scriitor supraevaluat a fost, mi se pare mie, Fănuș Neagu, personaj plin de carismă, bănuiesc, dar ale cărui cărți datează astăzi îngrozitor. Dintre scriitorii români subevaluați, care sunt puzderie, l-am ales pe Radu Petrescu, căruia profilul de marginal de vocație nici nu-i șade rău.

*

 

Christian MORARU

Cărțile literaturii române, la Centenar

Răspund la acest tip de anchetă, cum făcut-o și în trecut, pentru că mi se pare că ea se bazează pe o regulă a jocului de-acum cunoscută și, îmi imaginez, acceptată de toți participanții. E, într-adevăr, un joc acesta, jucat și în alte culturi critice chiar dacă, în alte părți, aceasta se întâmplă mai ales în presa de (mai) largă circulație. În fine, top-urile si ranking-urile din această categorie au rostul lor. Important e că relevanța lor încetează să fie relativă atunci când participanții sunt specialiști, chiar dacă ele trebuie luate, general vorbind, cum grano salis.

Acesta se aplică, desigur, și opțiunilor mele. Mai jos fac, pe cât se poate, referințe la volume individuale originale, nu la colecții personale, florilegii sau „opera omnia”. Interesant mi se pare de remarcat că dacă întregul corpus al unui autor ar fi luat în calcul, atunci nume precum Lovinescu, Sadoveanu sau Arghezi (lăsând de-o parte declinul dramatic și compromițător al acestora de după cel de-al doilea război mondial) ar fi trebuit poate să fie prezente mai jos.

Regret de asemenea că nu a fost loc pentru Craii de Curtea-Veche. Dar regret și mai mult că nu am putut include o carte de Hortensia Papadat-Bengescu ori un volum de o poetă a Generației ’80 (Petreu? Ghica/Cârneci?). Inevitabil, având în vedere tradiția reductiv-masculină a criticii și sistemul universitar românesc, nici structura canonică a literaturii române moderne (lăsând de-o parte această literatură în ansamblul ei) nu a putut arăta altfel. Dar dincolo de canonul propriu-zis, noțiune încă confuz înțeleasă în presa românească, patrimoniul literar în ansamblul lui constă într-o măsură cu totul disproporționată și nedreaptă din opere produse de bărbați. În general, scriitoarele române au fost devaluate și marginalizate — de multe ori deliberat — de un sistem care nu a încurajat afirmarea și promovarea lor, cum nu a facut-o nici în alte sfere de expresie și prezență publică. Este o realitate la care trebuie nu doar meditat. Ea se cere și corectată. La fel, literatura de masă, sau rudimentele ei, mai bine zis, pentru că estetismul pseudo-elitist al criticii române a avut efecte devastatoare și în această privință: un autor precum Radu Tudoran nu poate figura într-un asemenea clasament din această cauză.

Și o notă finală despre relația ierarhică dintre epocile principale ale perioadei în discuție: această dinamică este în flux iar felul în care citim, după 1989, literatura dintre 1918 și era postcomunistă și mai ales felul în care autorii acestui interval (1989-prezent) revin la operele produse înaintea lui vor schimba complet, pe termen lung, percepția pe care încă o avem asupra ultimului secol de cultură literară în România. Acest proces este în curs și senzația criticului trebuie să fie una de precaritate a poziției proprii, de încercare a fondării unei perspective stabile pe nisipuri mișcătoare. În general — și asta se va observa mai jos — literatura publicată sub comunism, inclusiv cea a anilor ’80 — rămâne un punct de reper, cel puțin pentru mine. Nu e deloc clar, deocamdată, în ce măsură operele scrise după acei ani se vor adăuga, tipologic vorbind, corpusului optzecist sau îl vor inlocui. În orice caz, ce este mai aproape de noi în timp — și asta cuprinde post-milenialismul literar — pare a se instala într-o competiție serioasă cu „clasicii” interbelici și într-o alianță recuperatoare, peste timp, cu avangarda și operele scrise imediat după primul război mondial. Dar problema cea mai serioasă o reprezintă critica și teoria literară a primei părți din secolul aici în discuție. Atât această producție critico-teoretica, cât și impactul durabil lăsat de ea până în clipa de față sunt desuete, defazate epistemologic și nu mai pot folosi criticului și cititorului contemporan. Dimpotrivă, chiar. Dacă istoria literaturii va fi afectată de o nouă „tectonică a valorilor”, asta se va întâmpla — deja se întâmplă, după toate aparențele — împotriva viziunii moniste a criticii românești în forma ei încă instituționalizată. Deci:

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată

  2. Mircea Cărtărescu, Orbitor

  3. Urmuz, Pagini bizare

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Mircea Cărtărescu, Totul

  2. Lucian Blaga, Poemele luminii

  3. Nichita Stănescu, 11 elegii

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe

  2. Livius Ciocârlie, Negru și alb

  3. Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române

Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: G. Călinescu, dacă întrebarea se referă și la critici. Altfel, proza literară a lui Călinescu mi se pare subevaluată.

Cel mai subevaluat scriitor român: Blecher. Dar aș reitera aici observațiile de mai sus despre statutul inacceptabil al scriitoarelor în cultura literară românească.

 *

 

Carmen MUȘAT

Cele mai bune cărți de proză:

Patul lui Procust, Camil Petrescu – un roman care schimbă, definitiv, modul de a scrie roman în România, atît în ceea ce priveşte construcţia narativă, cît şi tipologia personajelor.

Dimineaţă pierdută, Gabriela Adameşteanu – romanul cel mai important apărut în perioada comunistă, complex şi fără „riduri”, după mai bine de trei trei decenii de la apariţie.

Pupa russa, Gheorghe Crăciun – romanul care inaugurează, în postcomunism, explorarea ficţională a universului concentraţionar comunist. Este romanul care „încheie” postmodernismul românesc (ludic, parodic, livresc, experimental), fiind totodată primul roman de factură post-postmodernistă.

Cele mai bune cărți de poezie:

Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi – reinventează limbajul poetic;

Levantul, Mircea Cărtărescu – probabil, cel mai inventiv, la nivelul formei şi al limbajului poetic, volum postbelic;

Zestrea de aur, Mariana Marin – o antologie cît un manifest poetic;

Cele mai bune cărți de critică literară:

Originile romantismului românesc, Paul Cornea – o sinteză necesară, erudită, care abordează problematica romantismului românesc în context european şi pune problema relaţiei dintre literatura generaţiei paşoptiste şi construcţia identităţii naţionale.

G. Călinescu şi complexele literaturii române, Mircea Martin – cea mai importantă (pentru că vizionară) carte de critică şi teorie literară, în care conceptul de „complex cultural” este utilizat pentru a discuta raportul între o cultură periferică (cum este cultura română) şi cultura occidentală, resimţită ca superioară.

Aisbergul poeziei moderne, Gheorghe Crăciun – o perspectivă inedită asupra modernităţiicare abordează un teritoriu mai puţin explorat – cel al poeziei tranzitive. Cartea lui Gheorghe Crăciun e o sinteză originală, de anvergură europeană.

Cel mai influent scriitor/critic român: Camil Petrescu/ G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român:

Sînt în acelaşi timp prea mulţi (dar supralicitaţi mai ales de edituri şi de cititori şi mai puţin de critici) şi prea puţini (pentru că, de cele mai multe ori, criticii nu supralicitează autori nesemnificativi).

Cel mai subevaluat scriitor roman: Hortensia Papadat-Bengescu, prozatorii din Şcoala de la Tîrgovişte (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu)

 *

 

Dora PAVEL                                  

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Liviu Rebreanu, Ion, 1920

  2. Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, 1927

  3. Nicolae Breban, Bunavestire, 1977

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. George Bacovia, Poezii (Plumb. Scântei galbene), ed. a III-a, 1929

  2. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, 1927

  3. Nichita Stănescu, 11 elegii, 1966

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941

  2. E. Lovinescu, Critice, ed. definitivă, I–VII, 1925‒1929

  3. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I–III, 1980–1983

Cel mai influent scriitor/critic român: Eugen Simion (pentru marile proiecte literare Dicţionarul general al literaturii române şi colecţia „Opere fundamentale”)

Cel mai supralicitat scriitor român: M. Cărtărescu

Cel mai subevaluat scriitor român: G. Ibrăileanu, romancierul

*

 

Ovidiu PECICAN

Cele mai bune cărți de proză:

Ion de Liviu Rebreanu este cea mai iradiantă și mai cuprinzătoare frescă a unei zone din societatea românească tradițională surprinsă într-un moment de modernizare, la cumpăna dintre vechiul său destin ancilar și noul destin istoric, pe cale de a se prefigura.

Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu pentru capacitatea de a surprinde credibil, viu, dramatic, nostalgic, iremediabilul unui secol de istorie românească trăită de eroi deloc eroici, și totuși, majori, demni, striviți de timp, circumstanțe și de destin.

Colecția de biografii de Petru Dumitriu, megaroman alcătuit din romane, epopee a unei lumi românești sub atacul „demonilor” dostoievskieni și, totodată, „epocă de aur” a unei burghezii sortite pieirii; proiect similar celui balzacian, utopie a cuprinderii lumii într-o înlănțuire de romane.

Cele mai bune cărți de poezie:

Poezii de Mihail Eminescu este volumul alcătuit din producția lirică eminesciană de Titu Maiorescu, reperul fundamental pentru toată poezia românească de după aceea, colecție de versuri care vertebrează cultura noastră.

Plumb de George Bacovia aducea în arena culturală românească o sensibilitate exacerbată și sumbră înrudită nu doar cu cea simbolistă și expresionistă, ci și cu mai târziu exprimatul existențialism și cu scepticismul robust și fără ieșire cioranian.

Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi care a salvat de la edulcorări, insipid, pudibonderie și pruderie limba română plămădită mai mult în tranșee și pe ulițe obscure decât în palate și academii.

Cele mai bune cărți de critică literară:

Critice de Titu Maiorescu puneau, într-o expresie sobră, elegantă, decantată, rațională, ordine în cultura vivace, dar browniană, deocamdată, din România de curând unită, creând cadrul acesteia la o altitudine demnă de mari construcții și adunând în jur, prin numai puterea verbului și magia autorității autentice pe marii noștri clasici.

Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu a fost prima și poate cea mai semnificativă analiză a caracteristicilor culturii noastre, fie și fără participarea Transilvaniei și a piritului acesteia, una care luminează încă până departe și oferă în continuare argumente și sugestii.

Istoria literaturii române. Introducere sintetică de Nicolae Iorga este, probabil, cea mai fermecătoare carte a autorului, una care deschide cu extraordinare intuiții discuția despre dimensiunile profunde și manifestările de mare vechime ale sensibilității literare românești; o carte fără egal în istoria noastră culturală.

Cel mai influent scriitor/critic român:

Lucian Blaga, prin ansamblul masiv al operei sale, pentru originalitatea modernistă (expresionistă) și prospețimea hrănită de tradiție a unei poezii, nu lipsită de versanți filosofici (nietzscheeni), care prevestea – azi o știm – o operă împlinită în multiple direcții (teatru, eseu, roman, filosofie, istorie) și care a ridicat metafora poetică la angul de concept filosofic („spațiu mioritic”).

Cel mai supralicitat scriitor român:

Zaharia Stancu s-a bucurat, datorită contextului social și istoric specific, iar apoi datorită poziționării sale în fruntea breslei, de o receptare oficială mult peste valoarea operei sale care, de altfel, a cunoscut și momente și lucrări de merit. (Desigur, s-ar fi putut da exemple și mai năstrușnice, de la A. Toma la Păun-Pincio, nume propulsate de nevoile jdanovismului literar din anii 1950, dar am considerat aici scriitorii viabili, nu fantoșele).

Cel mai subevaluat scriitor român:

I. Agârbiceanu a fost prețuit, în vremea lui, ca un prolific clasic al minoratului literar, autor de mâna a doua, datat și îngrămădit între limitele unei concepții desuete și palid provinciale. Astăzi, reeditat masiv, se dezvăluie ca un robust clasic de cea mai bună calitate, cu suișuri și cu povârnișuri, cu rateuri dar și cu texte frizând calitatea superlativă.

*

 

Gheorghe PERIAN

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Ion de Liviu Rebreanu (sau Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă de Mihail Sadoveanu);

  2. Moromeții, vol. I, de Marin Preda (sau Groapa de Eugen Barbu sau Îngerul de gips de Nicolae Breban)

  3. Orbitor, vol. I-III, de Mircea Cărtărescu

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi (sau Lauda somnului de Lucian Blaga)

  2. Necuvintele de Nichita Stănescu

  3. Levantul de Mircea Cărtărescu

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Titu Maiorescu (și celelalte din ciclul junimist) de E. Lovinescu

  2. Literatura română în epoca „Luminilor” de D. Popovici

  3. Originile romantismului românesc de Paul Cornea

Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu.

Cel mai supralicitat scriitor român: Zaharia Stancu (în perioada în care a fost președinte al Uniunii Scriitorilor).

Cel mai subevaluat scriitor român: Nu l-am descoperit încă.

*

 

Doru POP

Cele mai bune cărți de proză:

Mircea Cărtărescu, Orbitor – pentru incontestabila anvergură a scriiturii și pentru deschiderea literaturii noastre dincolo de granițele ei lingvistice; Gellu Naum, Zenobia – pentru stilul și viziunea sa inovatoare; Marta Petreu, Acasă pe câmpia Armaghedonului – pentru că aduce în proza contemporană o brutalitate autenticistă inegalabilă.

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi – Flori de mucigai; Nichita Stănescu – Necuvintele; Mircea Cărtărescu – Levantul. Toți cei trei poeți reprezintă, fiecare în modul său particular, un nou mod de transformare a limbii române, explorând resursele latente ale limbajului poetic și făcând din acesta o funcție a vitalității unei limbi și culturi adeseori predispusă spre stagnare și auto-conservare.

Cele mai bune cărți de critică literară:

Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii – pentru că m-a învățat cum să citesc și cum să înțeleg literatura. Monica Lovinescu, Unde scurte – pentru că, la acel moment, a reprezentat o voce a diversității de opinii și a susținut din afara spațiului nostru cultural coeziunea literaturii române; Adrian Marino, Introducere în critica literară – pentru că oferă un model în ceea ce privește capacitatea de a construi proiecte de cercetare care depășesc impresionismul criticii de întâmpinare, dar și pentru relevanța sa internațională.

Cel mai influent scriitor/critic român:

Mircea Cărtărescu, pentru faptul că a dus literatura română dincolo de granițele naționale și pentru complexitatea operei sale, care include proză, poezie, eseistică, literatură pentru copii și publicistică politică.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Gabriel Liiceanu, pentru că, deși este adulat în diverse cercuri intelectuale autohtone, irelevanța sa la nivel internațional demonstrează că avem de-a face cu un mit cultural creat și nu născut.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Andrei Codrescu, deși este un prozator și eseist apreciat peste Ocean, în România are o notorietate redusă. El este, împreună cu Norman Manea sau Herta Muller, reprezentantul unei mari părți din cultura română ignorată sau chiar denigrată de către criticii și „trendsetterii” autohtoni.

*

 

Ion POP

Recunosc că sunt destul de incomodat de restrângerea titlurilor semnificative pentru un secol de literatură română la doar trei. Propunerea seamănă cu cea, şi mai constrângătoare, care se interesează ce volume, ce muzici, ce tablouri ai duce cu tine pe o insulă pustie… Mi-e foarte greu, aşadar, să mă restrâng la simbolica cifră 3.

Dintre cărţile de poezie, cred totuşi că nu pot lipsi În marea trecere de Lucian Blaga, Flori de mucigai de Tudor Arghezi şi antologia Starea poeziei a lui Nichita Stănescu. Ca să nu uit pe ce lume am trăit şi (mai) trăiesc, n-aş uita nici un volum de Opere de Bacovia, mi-ar plăcea să am într-un buzunar umbros şi Jocul secund al lui Ion Barbu, şi măcar câteva pagini ale echinoxiştilor de toate vârstele, atât de apropiaţi sufletului meu. S-ar încărca puţin bagajul, dar aş face acest efort…

Dintre prozatori nu i-aş uita pe Rebreanu cu Ion, pe Sadoveanu cu Zodia Cancerului (sau Creanga de aur), pe Mircea Cărtărescu, cu Orbitor. Aş ascunde de ochii Statisticii şi Craii de Curtea Veche, Întâmplări în irealitatea imediată, Concert din muzică de Bach

În desaga cu critică ar trebui să încapă neapărat Istoria… lui G. Călinescu, cartea cu impresiile şi intuiţiile cele mai frumos şi mai reverberant exprimate din toată exegeza literaturii române. Cred că s-ar putea împăca, în sfârşit, şi veşnicii concurenţi Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, cu Arca lui Noe şi, respectiv, Dimineaţa poeţilor. Ca „bonus”, aş strecura eseul despre Gogol a lui Lucian Raicu şi – să nu-i uităm pe tinerii de ieri – Poezie şi livresc, a lui Al. Cistelecan.

Observ acum că formula „cel mai” invită, totuşi, la un soi de simplificare a calificativelor, în locuri unde ar fi nevoie de contextualizări şi oscilaţii relativizante. Unul dintre „cei mai” supralicitaţi, a fost, de pildă, la vremea lui, Zaharia Stancu romancierul cu al său Desculţ, încălţat de critică cu sandale de aur, mi se pare (nu e, totuşi, o carte de dispreţuit); supraevaluat a fost şi, altminteri talentatul Titus Popovici… Poate că un scriitor uşor supraevaluat ca autor de lumi ficţionale, reintrat spectaculos în atenţia publică datorită excepţionalului său Jurnal, este Mihail Sebastian; poate şi I.D. Sârbu-prozatorul, cu recursul său excesiv la alegorie (obligat, desigur, şi de cenzurile epocii), dar împins în prim-plan tot de opera sa diaristică şi epistolară, de o forţă ce cheamă admiraţia.

„Subevaluaţii” n-au fost puţini în acest secol românesc, – de la Bacovia, marele învingător vulnerabil a contempoanreităţii noastre; un poet actual încă subapreciat îmi pare a fi Constantin Abăluţă, urmaş, într-un fel al lui Bacovia, puternic actualizat şi cu conexiuni subtile cu lirica europeană de astăzi. Întorcându-ne puţin în timp,cred că un mare poet ca B. Fundoianu, care e şi un profund filosof existenţialist, rămâne oarecum în marginea interesului „canonic”. În proză, am sentimentul că, şi din pricini conjuncturale, un Eugen Uricaru, nu e receptat la adevărata sa valoare.

Iată, deci, că n-am putut respecta strictele exigenţe ale anchetei de faţă. Ca să nu le trădez de tot, mă opresc la aceste câteva nume, însă cu conştiinţa că ar mai încăpea încă multă supleţe şi nuanţă în situarea altor opere pe scara valorilor, al căror „asbolut” a fost şi e de pus, din când în când, unor semne de întrebare, mai omeneşti.

 *

 

Alina PURCARU

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Orbitor de Mircea Cărtărescu. Este o construcție rarisimă și insolită, prin puterea imaginativă, amploare, autenticitate, ca și prin mecanismele de finețe micronică a textului, care suprapun un fond obsesiv personal peste nevralgiile acutizate ale unor realități turbulente și invazive.

  2. Lumea în două zile de George Bălăiță. Un roman cît o viață, ermetic, simbolic, acaparant pînă la ultima filă, despre capacitatea de înnoire și sacrificiu, despre umba din fiecare și dublul care ne duce de nas. O capodoperă care, după părerea mea, are toate datele pentru a fi considerat un adevărat roman-cult autohton.

  3. Ciclul Hallipilor de Hortensia Papadat-Bengescu. Subestimat, ocolit, în mare parte necit, Ciclul Hallipilor etalează nu numai o manieră sofisticată și profund individualizată stilistic de a scrie despre cotidian, dar și fresca unor vremuri agitate de transformări mentalitare și de devieri care invadează și istoricul, și biologicul, și socialul. Vorbim despre romane care propun o alternativă complexă la oferta realismului romanesc, una modernă, încă incomodă și provocatoare.

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Joc secund de Ion Barbu. Și preferința pentru abstractizare, și apetența pentru baladesc, și minimalismul avant la lettre se regăsesc în acest volum, ca într-o capsulă care a conservat ermetic germenii poeziei generațiilor care i-au urmat.

  2. Poeme (1970) de Mircea Ivănescu. Pentru că fără Mopete, poezia noastră ar fi pierdut și din tandrețe, și din ironie, și din frumusețe, și din încăpățînarea de a-și plimba vicioșii cîini imaginari în aerul fiecărei noi generații.

  3. Mutilarea artistului la tinerețe de Mariana Marin. Este o carte-limită, un adevărat manual subversiv despre poezie și sfidare, un manifest care ar trebui să ne păstreze funcțional „clopotul lucidității“ și să ne amintească zilnic că există, că trebuie să existe „un fel de a fi minoritar/ chiar și atunci cînd trăiești în cea mai neagră majoritate“.

Cele mai bune cărți de critică literară:

Voi numi cărți care, prin esența lor, au asumat și au integrat, la momentul lor, o formă de inovație și de rebeliune critică, indiferent de limitele genului în care ar putea fi integrate azi.

  1. Nu de Eugen Ionescu. Pentru că ne amintește mereu de unde ar trebui să începem și de ce am începe, în definitiv, o formă sau alta de critică literară.

  2. Arca lui Noe de Nicolae Manolescu. Pentru prospețimea, modernitatea și suplețea ideilor care au motivat și au inspirat generații întregi de filologi.

  3. Iluziile literaturii române de Eugen Negrici. Pentru adevăr, luciditate, spirit polemic, curaj, rigoare, apetență pentru problematizare. Cu alte cuvinte, pentru păstrarea ideilor de bază.

Cel mai influent scriitor/critic român: Mircea Cărtărescu.

Cel mai supralicitat scriitor român: Cu riscul de a exlude foarte mulți autori importanți, aș spune, totuși, Gabriel Chifu.

Cel mai subevaluat scriitor român

Îmi iau libertatea de a nu nominaliza un scriitor, ci o întreagă realitate: nenumărate scriitoare, de la recent eliminata din manuale Hortensia Papadat-Bengescu, la autoare contemporane foarte valoroase, care nu au parte de atîta vizibilitate cîtă primesc confrații scriitori. Discuția e complicată și nu poate fi rezumată în răspunsul la o anchetă. Dar dacă scriitori ca Octav Șuluțiu, Petre Stoica, Vasile Petre Fati sau chiar un critic minunat, ca Lucian Raicu, nu au căpătat atenția pe care o meritau, o listă similară cu scriitoare ar include, cel mai probabil, nume necunoscute pentru foarte mulți din afara Castaliei filologice. Și asta pentru simplul fapt că operele lor nu au fost comentate, reeditate, incluse în manuale, antologate sau, simplu spus, păstrate în circuit. Aici intrăm, cred eu, într-o zonă în care, mai ales la un bilanț centenar, e mai important să numim realități decît să selectăm un nume.

 *

 

Andreea RĂSUCEANU 

Cele mai bune cărți de proză:

Camil Petrescu, Patul lui Procust

Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach

Liviu Rebreanu, Ion

Recitind de curând romanele lui Camil Petrescu pentru dicționarul de locuri literare bucureștene la care lucrez împreună cu Corina Ciocârlie, am redescoperit în Patul lui Procust probabil cel mai bun roman din literatura română, romanul total, cu o arhitectură complicată și multistratificată care a rezistat timpului, care schimbă paradigma și impune, pe lângă autenticitatea pe care autorul a și teoretizat-o, multiperspectivismul și sincronizarea perfectă cu diferitele curente de gândire ale vremii. În cazul romanului Hortensiei Papadat-Bengescu, ampla frescă socială, dublată de fina analiză psihologică și de „citadinismul” care o plasează în avangardă, ar trebui să vorbim despre o autoare prezentă în manualele școlare ca unul dintre scriitorii interbelici reprezentativi.

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi, Flori de mucigai

Ion Barbu, Joc secund

George Bacovia, Plumb

Caz clasic de autor subevaluat de o bună parte din critică, care a confundat formula inovatoare, inedită a poeziei bacoviene cu o sărăcie a mijloacelor, poetul simbolist fiind ulterior reevaluat și considerat cel mai important poet simbolist român, și devenind model pentru scriitorii optzeciști. Universul poetic bacovian rămâne unul dintre cele mai puternice, inedite, inconfundabile din literatura română.

Cele mai bune cărți de critică literară:

Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu

Istoria civilizației române moderne, E. Lovinescu

Estetica, T. Vianu

Cel mai influent scriitor/critic român: Camil Petrescu, G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român:

Sunt prea multe nuanțe și posibile interpretări ale întrebării ca să poată fi lămurită într-un spațiu atât de restrâns: numai asupra autorilor supralicitați în epocă, dar care nu au trecut proba timpului, s-ar putea face un studiu serios. La fel și despre cei supralicitați în posteritate… ca să nu mai vorbim de câteva flagrante, amplu discutate și amendate cazuri contemporane.

Cel mai subevaluat scriitor român: Radu Petrescu

Pentru jurnalul său, care rămâne cel mai spectaculos experiment diaristic din literatura română, și pentru romanul Matei Iliescu, subtilul, retractilul și atipicul autor membru al Școlii de la Târgoviște ar trebui să fie considerat unul din cei mai importanți scriitori postbelici.

*

 

Costi ROGOZANU

Nu m-am apropiat de scriitori români în viață. Topurile astea au un aer de parastas. Nu m-aș fi dat înapoi de la un romanian horror story, cu tot soiul de neașteptați/neașteptate, prea tineri, pe care să-i canonizez pripit. Dar mi s-a părut mult mai urgent să intru în jocul ăsta cuminte, bătrânește:

Cele mai bune cărți de proză:

Marin Preda, Moromeții II – îl aleg nu doar pentru că e bun într-un stil colțuros, dar atât de mult a valsat critica pe lângă el fără să spună mai nimic interesant, cu o unică judecată, cum că ar fi un roman de tip compromis, încât își merită supremația. E o alegere de critic pentru că e practic un teren nedesțelenit în opera unui clasic.

Rebreanu, Ion. Pentru că vorbim de centenar și acest roman este despre multe alte lucruri decât despre țărani lacomi și libidinoși. Lumea ardelenească și tensiunile etnice înainte de unire, profilul patriotului într-o lume capitalistă situată cu un etaj de dezvoltare mai sus decât Regatul și multe alte detalii ucise de clasicizarea de manual, dar și de o critică estetizantă cu prea puține momente de luciditate trans-literară.

Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire. Parabolă cu zombies, publicată după o criză economică. Unic, cu tot ce are Arghezi mai bun ca scriitor-poet-ziarist.

Cele mai bune cărți de poezie:

Bacovia – Plumb și Stanțe burgheze. Două limbaje poetice, pe lângă cele două mari războaie, livrate la cheie, complete, autosuficiente, complet închise în fața criticii „pe text”.

Mariana Marin – Poezia ei îmi pare singura mărturie poetică adecvată, mai că i-aș zice corectă, în jurul graniței 1989, și nu e deloc puțin lucru, poezia mare se vede în crize sociale mari.

Avangarda interbelică – cam tot ce au comis avangardiști diverși și poate fi încadrat la „poetic” în perioada interbelică. Gherasim Luca; Voronca, Fundoianu și mulți alții. Prefer să îi văd la grămadă deși sunt diferiți, deși cu evoluții extraordinare în alte culturi după zbuciumata tinerețe românească. Prefer să îi văd la grămada pentru că e singura ”grămadă” care a produs antifascism, atitudine politică, nu doar poezea.

Cele mai bune cărți de critică:

Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale – o carte cu nenumărate pagini limpezi, extrem de utile, cu informație multă și livrată generos, cu intuiții fără balast academic inutil.

Constantin Dobrogeanu-Gherea – Influența lui la sfârșit de secol 19, început de 20 este în mod clasic subestimată. Nu are cărți de nivelul unor Lovinescu, Maiorescu, Călinescu etc., dar a încercat să adapteze formule marxiste de lectură care au trasat niște filoane subtile și valoroase în epocă.

Am doi care se bat pe același loc:

Garabet Ibrăileanu – Îl pun aici mai ales pentru că e subestimat, oarecum uitat. Este un mare critic, înainte de o estetizare hotărâtă, interbelică, a analizei literare. Nu pot alege o carte pentru că multe pasaje minunate sunt rătăcite fie în texte despre scriitori români neimportanți, fie în recenzii despre scriitori străini, risipite de-a lungul vieții.

sau

Ion Negoițescu – nu îi aleg o carte, dar s-ar putea face o antologie numai din intuiții decisive în ce privește literatura clasică. Nu atât celebra carte despre Eminescu, un rateu dacă mă întrebați, cât capitole și recenzii despre scriitori/scriitoare interbelici și postbelici.

Cel mai influent scriitor/critic: Influent, adică probabil vorbim despre putere în câmp cultural și nu numai. Maiorescu, deci.

Cel mai supralicitat: Mateiu Caragiale – a fost o criză snoabă postmodernă prin care am trecut și eu la un moment dat, în al doilea val, post-ʼ90, după adoratorii din anii ʼ60.

Cel mai subevaluat: Panait Istrati – cronicarul nomadului precar, nimic mai actual. A avut momentul de glorie franceză, fragil, apoi a urmat o lungă tăcere critică în fața unei voci scriitoricești teribil, melancolic-militante.

Notă: Nu am unde să bag scriitură activistă extrem de valoroasă extraestetic, Sofia Nădejde de exemplu. Scriitura militantă merită un loc în față în studiile de teorie literară.

*

 

Miruna RUNCAN

Cele mai bune cărți de proză:

Greu, greu de ales trei cărți de proză. Așa că voi funcționaliza ruptura (absolut fantasmatică) de la 1990. În primul rând, cu toată subiectivitatea inclusă, cred că aș pune pe primul loc Patul lui Procust, o carte care la vremea ei nu semăna cu nimic, iar la vremea noastră continuă să nu semene cu (mai) nimic, oricât ne-am strădui unii-alții să-i semănăm. Pe urmă, cu scuzele de rigoare pentru previzibilitate, aș zice Moromeții, ambele volume. Și nu pentru că au intrat în manualele școlare, ci pentru că mi se pare că reprezintă un punct nodal care leagă și desparte, simultan, interbelicul de postbelic – iar reverberațiile sale continuă. Apoi Dimineața pierdută, un roman care a funcționat ca un foc de artificii neașteptat, dar și sărbătoresc; și care a spart cu aplomb prejudecata stupidă cu privire la literatura scrisă de femei (doar a spart-o, că demolată nu-i nici astăzi). O să ziceți că-mi place epopeicul. Nu neapărat, fiindcă aș fi preferat să fie loc și pentru Desant 83, și pentru Amendament la instinctul proprietății a lui Nedelciu, Nostalgia lui Cărtărescu etc. După 1990 e grozav de greu, fiindcă trebuie să pui alături cărți multe, de toate felurile, față în față cu opere parțial canonice. Eu aleg Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale al lui Ion Iovan, Cruciada Copiilor a Florinei Ilis și Proorocii Ierusalimului al lui Radu Aldulescu.

Cele mai bune cărți de poezie:

La fel de cumplit e și la poezie, dar recunosc că, după 2000, am citit din ce în ce mai puțină. Deci, cu regretele de rigoare pentru ce-am pierdut: Lucian Blaga, În marea trecere (cam la bătaie cu Florile de mucigai a lui Arghezi, oscilez); 11 Elegii de Nichita Stănescu; evident (nu e un artificu de calcul) Aer cu diamante. (îmi plânge sufletul pentru Libertatea de-a trage cu pușca de Geo Dumitrescu, după Athanor-ul lui Gellu Naum și după minunile de Poesii și Versuri de Mircea Ivănescu, și-aș mai tot adăuga).

Cele mai bune cărți de critică:

Adevărul e că aici mă chinuie o mare timiditate, din pricină că se amestecă perspective și meteodologii, ceea ce mă pune într-o încurcătură mentală vecina cu apoplexia; deci voi puncta doar, aleatoriu, cărți care m-au influențat pe mine. Evident, Istoria literaturii a lui Călinescu, Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii a lui Florin Manolescu (la momentul lecturii mi s-a părut o revelație – și cred că la relectură e la fel). În ultimii ani au apărut tot felul de cărți excelente, așa că voi opera, de data asta serios, cu un artificiu de calcul, punând față în față două: Iluziile literaturii române a lui Eugen Negrici vs. Critica în tranșee a lui Alex Goldiș (aceasta din urmă mi-a dat, ca să zic așa, un brânci salvator).

Cel mai influent scriitor român e, la acest moment centenar, cred, George Călinescu.

Cel mai supralicitat scriitor român e tot George Călinescu.

Cel mai subevaluat scriitor român e greu de ales, fiindcă sunt destui. Pentru mine e Mircea Ciobanu, un poet și un prozator care, la rândul lui, nu seamănă cu nimeni.

ADDENDA: Dramaturgia e, și ea, literatură, chiar dacă mai nimeni din mediul literar nu o mai bagă, azi, în seamă. Deci, răspund fără să fiu întrebată cu privire la cele mai bine scrise piese de teatru dintr-un secol: Capul de rățoi de George Ciprian; Acești nebuni fățarnici de Theodor Mazilu (pentru mine, cel mai viabil dramaturg la centenar); Petru de Vlad Zografi.

*

 

Ion SIMUȚ 

Cele mai bune cărți de proză:

Liviu Rebreanu, Ion (1920)/ Camil Petrescu, Patul lui Procust (1933)

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene (1955)

Mircea Cărtărescu, Orbitor (I-III, 1996-2006)

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927);

Lucian Blaga, Poezii (antologie de autor, 1942; un singur volum nu e suficient de relevant);

Nichita Stănescu, Laus Ptolemaei (1968) împreună cu Necuvintele (1969).

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (I-III, 1924-1925), deși e o carte de ideologie/ sociologie, nu de critică literară

  2. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)

  3. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008)

Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Mateiu I. Caragiale; Urmuz; Ion Barbu.

Cel mai subevaluat scriitor român: Edgar Papu; Ștefan Aug. Doinaș; Cezar Baltag; Dumitru Țepeneag.

*

 

Simona SORA

Cele mai bune cărți de proză:

Gellu Naum, Zenobia, 1985

Sonia Larian, Bietele corpuri, 1986

Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, 1986.

Cele mai bune cărți de poezie:

George Bacovia, Plumb, 1916.

Mircea Cărtărescu, Levantul, 1990.

Alexandru Mușina, Lucrurile pe care le-am văzut, 1992

Cele mai bune cărți de critică literară:

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929)

Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalității, 1974

Dana Dumitriu, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, 1976

Cel mai influent scriitor/critic român: Eugen Lovinescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Mircea Eliade

Cel mai subevaluat scriitor român: Mircea Horia Simionescu

*

 

Adriana STAN

Cele mai bune cărți de proză :

Liviu Rebreanu, Ion

Camil Petrescu, Patul lui Procust

Mircea Cărtărescu, Nostalgia

Văd durabilitatea prozei într-un raport al inovației cu o anumită clasicitate, care ar ține nu doar de caractere sau de structuri bine înșurubate, ci și de capacitatea de a esențializa un curent, o tendință, o tipologie narativă etc. Poate că Ion se împacă puțin cu inovația (deși față de dulcegăriile sămănătoriste, a scrie atât de plat era în sine revoluționar), iar Nostalgia cu clasicitatea (deși toată infrastructura ei postmodernă stă pe câteva nuclee de povești fondatoare), în timp ce Patul lui Procust pare să cântărească egal, deci nedecis, ancheta psihologică și experimentul formal. Mai mult, deși toate sunt capi de serie (cronologic și/sau valoric), aceste cărți nu realizează neapărat maximul acelui tip căruia-i pot servi ca material didactic: realismul obiectiv, pe care Marin Preda îl ridică la alt nivel, analiza psihologică, în care Hortensia Papadat-Bengescu aduce mai multă subtilitate, meta- și egoficțiunea, care înfloresc, separat, și dincolo de Cărtărescu. Totuși, valoarea exponențială sau trăsăturile deopotrivă inovatoare și clasice sunt argumente necesare, dar insuficiente pentru excelența acestor cărți. Ea vine, în ultimă analiză, din coerența lor ficțională, fiecare volum fiind omogen, legat, egal cu sine de la un capăt la altul, fără scăpări, fără ezitări, fără (nevoie de alte) ajustări.

Cele mai bune cărți de poezie:

Tudor Arghezi, Flori de mucigai – pentru că e volumul cel mai compact al celui mai mare poet modernist român, pentru că găsește rezervoare explozive într-un limbaj al poeziei pe care eminescianismul păruse să îl sece, pentru violența și materialitatea care îl fac modern dincolo de limitele modernismului.

Ion Mureșan, Cartea de iarnă – pentru maximalismul asumat fără ezitări într-o epocă a fragmentului, pentru masivitatea irealității la care sapă și a umbrei pe care o întinde – în spate, înspre tradiții și posturi ale poeziei, și în față, înspre un șir de emuli și imitatori.

Mircea Cărtărescu, Levantul – pentru că nu are echivalent în literatura noastră, pentru că e momentul de zenit al celui mai mare scriitor postmodern român, a cărui forță creatoare dejoacă litera teoriei, scoțând substanță poetică dintr-un amalgam de bucăți materiale.

Cele mai bune cărți de critică literară:

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Mircea Martin, G. Călinescu și complexele literaturii române

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc

Cred, deși nu am date statistice, că sunt cele mai influente cărți de critică românească, citabile, dar și recitibile dincolo de contextele istorico-ideatice în care au fost concepute. Am deosebit implicit în opțiunile mele critica de istoriografia literară. Conform acestui criteriu am evaluat Istoria călinesciană ca proiect critic, cvasi-monografic, aplicat unui construct multinuanțat, dar unitar de literatură română, asemănător unei vaste opere colective. Volumul lui Mircea Martin mi se pare important ca dublu etalon – al unui gen critic (metacritica) și al unei dezbateri (despre inegalități și de-/sincronizări culturale), care cunosc reveniri periodice în actualitatea intelectuală. Volumul lui Nicolae Manolescu nu e doar cea mai bună carte românească de critică a prozei, ci modelul echilibrului atât de greu de găsit în critică între sinteză și analiză, între claritatea jaloanelor tipologice și finețea interpretativă.

Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu

Niciun scriitor român nu poate concura enorma influență a criticului G. Călinescu, care a impus nu doar scriitori, interpretări sau un stil de discurs, ci un întreg ansamblu de mentalități critice, cu consecințe întinse pe zeci de ani. Chiar și formulele necălinesciene ale criticii postcălinesciene cer a fi raportate la acest reper.

Cel mai supralicitat scriitor român: Ana Blandiana

Beneficiară, până la un punct meritorie, a valului de simpatie și protecționism critic din jurul neomodernismului poetic, scriitoarea a primit un boost și mai mare de popularitate pe valul anticomunismului, forjat intelectual înainte de 1989, dar publicizat triumfal în decada ulterioară.

Cel mai subevaluat scriitor român: Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu nu s-a potrivit cu profilul șaizecismului poetic românesc și, cu toate că și-a câștigat în timp o castă de admiratori sau reputația care îl introduce în orice discuție despre prozaismul liric, rămâne până azi respectat, dar nerecunoscut drept un mare poet al literaturii române.

*

 

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

Cele mai bune cărți de proză:

Așa cum probabil vor scrie toți cei invitați la această anchetă, mi-e aproape imposibil să mă restrâng la trei cărți de proză scrise în acest secol luat în calcul. Și, la fel cum probabil vor scrie toți, cred că valoarea trebuie contextualizată. Voi recurge, așadar, la un top structurat de propriile idiosincrazii, modelat de un ritm de lectură personal recurent:

  1. Craii de Curtea-Veche, pentru că un an în care nu-l recitesc e un an defect și pentru că o carte care naște interpretări noi la aproape 100 de ani de la apariție nu poate lipsi dintr-un asemenea top.

  2. Proza de mare întindere a lui Mircea Cărtărescu (să zicem că trilogia Orbitor, urmată de Solenoid ar alcătui un roman). Pentru că cele trei volume ale Orbitorului mi-au jalonat tinerețea intelectuală, iar Solenoid a venit în pragul maturității și mi-a dat o plamă din care nu-mi revin.

  3. Patul lui Procust, pentru că e un roman neobișnuit de inteligent pentru literatura română și vizionar, polemic în sincronie și durabil în diacronie.

Cele mai bune cărți de poezie:

Aici sarcina e și mai grea. Prefer să nu justific alegerile: orice justificare tinde să se transforme într-un eseu.

  1. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite;

  2. Ion Barbu, Joc secund;

  3. Leonid Dimov, Cartea de vise/ Mircea Ivănescu, Versuri (1968);

Cele mai bune cărți de critică literară:

Aici am ales trei cărți care au făcut școală:

  1. G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu/Opera lui Mihai Eminescu;

  2. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români;

  3. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe;

Cel mai influent scriitor/critic român:

Aici aș împărți zona de influență în două: prima parte îi aparține lui Nichita Stănescu și dictaturii sale asupra imaginarului poetic colectiv. Cea de-a doua, de după 1989, îi aparține lui Mircea Cărtărescu, a cărui literatură a influențat cel puțin trei generații de scriitori.

Cel mai supralicitat scriitor român: Nichita Stănescu;

Cel mai subevaluat scriitor roman: Emil Botta, Paul Georgescu;

 *

 

Moni STĂNILĂ

E îngrozitor de greu de făcut un astfel de top. Un top trei pentru un secol. De multe ori ne este greu să facem un top trei al anului în curs. Fiindcă e multă literatură bună. Așa că voi fi cu siguranță extrem de subiectivă.

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu. Nu doar pentru frumusețea romanului, ci și pentru faptul că a pus un incredibil început romanului românesc.

  2. Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război al lui Camil Petrescu. Am stat aici pe gânduri, fiindcă și Patul… îmi place foarte mult. Ca la Rebreanu, se face o nouă trecere. Realismul lui Rebreanu e înlocuit de un realism cinic, de renunțarea la calofilie, de aducerea cu picioarele pe pământ. Aș putea aminti tot în acest punct și romanul lui Vladimir Beșleagă, Zbor frânt, un roman psihologic emoționant, în care reîntâlnim cinismul lui Petrescu.

  3. Urmuz. E un salt de un secol în toată literatura română.

Cele mai bune cărți de poezie

Aș prefera aici să dau trei poeți, nu trei volume:

  1. Virgil Mazilescu – pentru toată frumusețea textelor sale, pentru o poezie care se plimbă în spațiu și timp în același vers ca în proza lui Faulkner, pentru că ne-a descoperit nouă poezia.

  2. Cristi Popescu. Pentru că tot (și pentru că pot alege).

  3. Tudor Arghezi – pentru minimalism, pentru lucrurile mari pe care le spune cu cuvinte mici, pentru scoaterea limbajului poetic din vaza cu flori. Și tot aici mă gândesc la cei trei B. (Barbu, Bacovia, Blaga), cum le spuneam în facultate.

Cele mai bune cărți de critică literară:

Ca la poezie, și aici voi merge pe nume.

  1. Eugen Lovinescu: arhitect secund după Maiorescu, indicator, îndrumător, necesar.

  2. Cu siguranță George Călinescu și cred că aici e chiar ciudat să justific.

  3. Ovid S. Crohmălniceanu – pentru ajutorul acordat mie în facultate și liceu.

Cel mai influent scriitor/critic român:

Greu. Greu de zis. Din cei o sută de ani? Deci nu Eminescu. Probabil Cioran. Pentru receptarea lui în afara țării. Eliade? Poate fi și Mircea Cărtărescu.

Cel mai supralicitat scriitor român:

Dar depinde mult despre ce vorbim. Dacă e vorba de un scriitor foarte mare, care a fost totuși supralicitat în defavoarea colegilor de generație, ar putea fi și Nichita Stănescu, dar el îmi place foarte mult. Apoi sunt cei crescuți artificial de comuniști, cum e Adrian Păunescu. Cred că la nivel internațional românii nu prea pot bifa la capitolul cu scriitori supralicitați, așa cum o pot face francezii sau americanii.

Cel mai subevaluat scriitor român:

Aici e un pomelnic serios. În primul rând mă gândesc la scriitorii basarabeni care și-au făcut cu greu loc în literatura română. Și revin la supralicitare, ca să explic și subevaluarea. Pentru literatura din Basarabia lucrurile merg cumva între aceste două extreme. Cel puțin în ceea ce privește receptarea din România. Nu i-am văzut în liste obligatorii de lecturi pe Beșleagă sau Busuioc. De obicei, dacă e vorba de un secol de literatură, ni se amintește mereu de Grigore Vieru. E deja o pecete, ca alți câțiva autori basarabeni asociați cumva cu mișcarea de eliberare națională și revenirea la alfabetul latin. Dar există autori extrem de importanți din a doua jumătate a secolului douăzeci, pe care România nu i-a recuperat.

Cred că e limpede că în acest pomelnic nu am în vedere generația postsovietică. Fruntașu, frații Vakulovski, Dumitru Crudu ș.a. Ei și-au croit drumul lor.

*

 

Cristian TEODORESCU

Cele mai bune cărți de proză:

Pădurea spînzuraților de Liviu Rebreanu

Moromeții volumul I, de Marin Preda

Patul lui Procust, de Camil Petrescu.

Cele mai bune cărți de poezie:

Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi

Joc secund de Ion Barbu,

Necuvintele de Nichita Stănescu

Cele mai bune cărți de critică literară:

Istoria literaturii române de la origini pînă în present de G. Călinescu

Critice de E. Lovinescu

Literatura română între cele două războaie mondiale de Ov. S. Crohmălniceanu

Cel mai influent scriitor/critic român: I.L.Caragiale, Titu Maiorescu

Cel mai supralicitat scriitor român: Cezar Petrescu

Cel mai subevaluat scriitor român: Ioan Lăcustă

*

 

Andrei TERIAN

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Camil Petrescu, Patul lui Procust (1933)

  2. Nicolae Breban, Bunavestire (1977)

  3. Gabriela Adameșteanu, Dimineața pierdută (1984)

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927)

  2. Mircea Cărtărescu, Levantul (1990)

  3. Angela Marinescu, Parcul (1991)

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)

  2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură (2008)

  3. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI (1926-1929)

Notă: La poziția 2, recunosc că am avut în vedere varianta revăzută și adăugită a cărții, deși (a) nici cu prima ediție, pe care majoritatea cronicarilor au forfecat-o mai mult cu mărunțișuri, nu mi-ar fi rușine și (b) la cum se profilează ediția revizuită, s-ar putea chiar ca ea să impună o schimbare de lider.

Cel mai influent scriitor/critic român: Mihai Eminescu

Notă: Chiar dacă nu a trăit în secolul post-unionist, a rămas scriitorul român cel mai influent în această epocă – nu doar în plan literar, ci și (sau: mai ales) extraliterar.

Cel mai supralicitat scriitor român: Mateiu I. Caragiale

Notă: M-am gândit și la Octavian Paler, dar (a) în cerință se precizează „scriitor” și (b) din fericire, aici problema pare să se rezolve de la sine.

*

 

Călin TEUTIȘAN

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Camil Petrescu, Patul lui Procust, 1933.

  2. Liviu Rebreanu, Răscoala, 1932.

  3. Nicolae Breban, Bunavestire, 1977.

Sunt romanele care, în literatura română, duc până la cele mai semnificative consecințe estetice şi istorico-literare modelele de bază (obiectiv şi subiectiv) ale construcției epice. Răscoala rezolvă definitv un complex al romanului autohton, generat de absența romanului obiectiv (o rezolvare anunțată deja în 1920, prin Ion, al aceluiaşi Rebreanu). Patul lui Procust oferă expresia spectaculoasă şi convingătoare a marilor posibilități epice ale “noii structuri” subiective, cu sintagma lui Camil Petrescu însuşi, iar Bunavestire consumă natural resursele unui destin, întrerupt forțat şi nefiresc în 1947, al modernismului literar românesc. Aceste romane sunt „cazuri” de referință şi cu largi implicații în dialectica formelor şi ideilor literare, în cultura literară românească a ultimului secol.

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Flori de mucigai, 1931.

  2. Nichita Stănescu, 11 elegii, 1966.

  3. Ion Barbu, Joc secund, 1930.

Sunt proiecte poetice care operează mutații radicale în tematica liricii (Arghezi) sau în tipul de viziune poetică (Ion Barbu şi Nichita Stănescu). De o manieră sau alta, textele cuprinse în aceste volume schimbă „criteriul de poeticitate”, cu o sintagmă a lui Mircea Scarlat, propunând modificări de substanță în câmpul literaturii poetice, reaşezări ale formelor poeziei autohtone, precum şi, la fel de important, repoziționări ale conştiinței critice şi teoretice, datorită dezbaterilor pe care le provoacă la momentul apariției lor, dar şi ulterior.

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1929. Lovinescu stabileşte aici primul canon semnificativ al unei literaturi române văzută ca sistem funcțional, în evoluție dialectică, precum şi motivațiile teoretice ale necesității unei atari forme de sinteză.

  2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941. Seducătoare stilistic, Istoria stabilizează canonul literar românesc, cu efecte profunde inclusiv în dezvoltarea ulterioară a disciplinelor interpretative.

  3. Dicţionarul analitic de opere literare românești, coord. Ion Pop, 2007. Proiect lexicografic funcționând pe piața cărții ca un best seller critic, Dicționarul interpretează canonul, îl operaționalizează şi îl completează cu câteva repoziționări axiologice necesare, în urma evoluției, în contemporaneitate, a formelor şi a instrumentelor critice.

Cel mai influent scriitor/critic român:

Ȋntrebarea deschide, în ce mă priveşte, un spațiu al ezitărilor. Primul instinct mă împinge către numele lui E. Lovinescu. Istoria lovinesciană e întâia sinteză semnificativă, justificată teoretic, din câmpul disciplinar al ştiințelor literaturii, iar cenaclul şi revista Sburătorul construiesc şi susțin teritoriul estetic al unei epoci literare de referință. Pe de altă parte, G. Călinescu. Ȋn pofida inapetențelor pentru ceea ce istoria literară relativ recentă a recuperat politic şi prețuieşte estetic (i.e. foste obiecte ale excluderii, de tipul feminism, fantastic/S.F etc.), efectul fiind precaritatea vizibilă a unor analize din Istoria…, volumul lui Călinescu re-circumscrie canonul literar, iar stilul critic călinescian pune o presiune uriaşă asupra criticii post-călinesciene. Ȋn 1941, la apariția cărții, Călinescu îşi dovedea capacitatea maximă de expertiză pentru ora respectivă, asigurându-şi o poziție de autoritate istorică pentru următoarele trei sferturi de secol. Totuşi, precursoratul lui Lovinescu şi înrâurirea lui formatoare, explicită şi implicită, în raport cu teritoriul literar şi critic românesc, nu doar al primei jumătăți a secolului al douăzecilea, ci şi ulterior, mă obligă să-l situez în vârful structurilor de influență ale culturii literare din ultima sută de ani.

Cel mai supralicitat scriitor român: Mateiu Caragiale

Valoarea estetică a operei este indubitabilă, dar mitul personal contribuie excesiv la evaluarea ei, la fel excentricitatea (pentru literatura română) a temelor. Mateiu Caragiale se inscrie într-un siaj spectaculos, chiar dacă de nişă, al literaturii române (imaginarul balcanic, alogenat cu elemente de manierism şi de baroc), dar nu generează neapărat, el însuşi, un siaj în materie de creație literară, ci mai degrabă o imagine ilustră, menținută îndelung, uneori liturgic, în istoria criticii literare româneşti.

Cel mai subevaluat scriitor român: Actualmente, Nichita Stănescu.

*

 

Mihaela URSA

Criteriul din perspectiva căruia mi-am alcătuit listele de cărți relevante este capacitatea lor de germinație și influență culturală, care mi se pare mai precis decât evanescentul „criteriu estetic”. Sigur că, fiind dependent de durată, criteriul meu mi-a permis să fac mai degrabă pariuri decât evaluări în cazul scriitorilor contemporani. De aceea, în topul meu se amestecă opinii despre starea de fapt cu opinii despre rezistența acestor modele a ultimilor 100 de ani pentru generațiile care ne vor urma.

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Moromeții, Marin Preda – un roman uriaș despre răsucirile istoriei mari și ale istoriei mici, care creează un personaj memorabil și ușor de mitizat cultural, de care literatura română avea nevoie. Nu e doar „un roman al țăranului”, ci o genială partitură existențială.

  2. Dimineață pierdută, Gabriela Adameșteanu – pentru ampla respirație epică a romanului intimității, într-o sinteză rară în literatura noastră. Văd în roman și un nod al unei tradiții a scriitoarelor din cultura noastră, unde ceva din Hortensia Papadat-Bengescu se leagă de ceva din Ana Maria Sandu sau Adela Greceanu.

  3. Solenoid, Mircea Cărtărescu – marele roman vizionar cu care proza românească intră într-o altă epocă.

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Necuvintele, Nichita Stănescu – pentru prima mare mutație de limbaj poetic după Eminescu

  2. Blindajul final sau alt volum din Opere complete, Angela Marinescu – pentru forța fără precedent cu care violentează, ca poetă, limitele a ce și cum se poate spune în poezie, dar și pentru ruptura de poezia de limbaj a modernității

  3. Levantul, Mircea Cărtărescu – poem-cult și sinteză intertextuală a literaturii române de până la el

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Ioana Em. Petrescu – pentru că dizlocă tradiția receptării poetului național într-o literatură critică bazată pe ideologia poetului național, operând o deschidere teoretică spre filosofia științei și cognitivism

  2. Istoriile… lovinesciene – în ciuda notorietății impresionistului Călinescu, Lovinescu este cel cu care începe cu adevărat modernitatea criticii noastre, cu un altoi european care mută meditația despre literatură într-un cadru contextual (atât istoric, cât și metodic)

  3. Biografia ideii de literatură, Adrian Marino – pentru critica istorismului școlii franceze de studii literare, pentru propunerea unei poetici culturale comparate, dar și pentru erudiția listelor sale de exemple, neegalată la noi

Cel mai influent scriitor/critic român: Fiind vorba de influență, deci de prestigiul de public și critică, trebuie să spun Liviu Rebreanu și Nicolae Manolescu. Aș adăuga însă că, mai ales în ultimele două decenii, cei doi autori au fost influenți mai degrabă ca nume-fetiș ale culturii noastre decât ca modele active și vii.

Cel mai supralicitat scriitor român: prozatorul Mircea Eliade – permutările sale de scheme gnostice au beneficiat de gustul pentru ezoterisme ale publicului român din anumite epoci, ca și de prestigiul istoricului religiilor, dar rezistența lor ficțională e mediocră.

Cel mai subevaluat scriitor roman: ar fi fost Blecher, dar – după filmul lui Radu Jude și după reeditare – a rămas mai degrabă Cristian Popescu, alt autor genial al unui singur proiect, ca și Blecher.

*

 

Alexandru VAKULOVSKI

Răspunsurile mele țin de moment. Mâine poate că aș răspunde altceva. Un secol înseamnă foarte multă literatură, foarte mulți scriitori. Nu ai cum să fii obiectiv. Mai ales scriitorii basarabeni nu au cum să fie obiectivi, pentru că în afară de câteva „traduceri” din Sadovenu și Arghezi, până în ʼ89 am fost furați de literatura română. La fel, literatura română mai are de recuperat basarabenii care au scris cu grafie chirilică, în timpul URSS-ului. Altfel istoria literaturii române ar fi incompletă.

Cele mai bune cărți de proză:

Urmuz, Pagini bizarre

Liviu Rebreanu, să zicem – Ciuleandra.

Vladimir Beșleagă – Zbor frânt. Pentru că nu pot lăsa basarabenii la o parte.

Cele mai bune cărți de poezie:

B. Fundoianu, Priveliști. Este cartea mea de căpătâi.

Alexandru Mușina, Antologia poeziei generației optzeci. Aici fentez un pic, adăugând o generație.

Cristian Popescu, Opere. Cristi Popescu a reușit să arate cum ar fi fost poezia fără cenzură în timpul comunismului. A scos în evidență forța și nebunia poeziei românești, să nu credem că poeții sunt niște exponente cuminți ale muzeelor.

Cele mai bune cărți de critică literară:

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane

Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române (un volum care încă se scrie)

Cel mai influent scriitor/critic român:

Cred că e Nicolae Manolescu. Scriitorii optzeciști și nu numai așteaptau aprobarea lui Manolescu cu sufletul la gură. Deși acum e contestat, nu putem șterge influența lui de câteva decenii. Dar nu ar fi fost rău să fie Eugene Ionesco.

Cel mai supralicitat scriitor român: Manolescu, am răspuns mai sus de ce.

Cel mai subevaluat scriitor român: Robert Cahuleanu. Ați auzit de el?

*

 

Radu VANCU

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Flori de mucigai, Tudor Arghezi

  2. Poesii, Mircea Ivănescu

  3. Levantul, Mircea Cărtărescu

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Nostalgia, Mircea Cărtărescu

  2. Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher

  3. Creanga de aur, Mihail Sadoveanu

Cele mai bune cărți de critică literară:

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent

  2. Lucian Raicu, Scene din romanul literaturii

  3. Nicolae Manolescu, Teme

Cel mai influent scriitor/critic: E. Lovinescu (dintre critici); Camil Petrescu (dintre scriitori)

Cel mai subevaluat scriitor român: Hortensia Papadat-Bengescu

Cel mai supraevaluat scriitor român: Octavian Goga

 

***

 

CLASAMENTUL FINAL

Mi s-a părut util să centralizez, într-un tablou final, răspunsurile celor 45 de scriitori și critici care au dat curs invitației revistei „Vatra”. Menționez că am făcut calculul pornind de la numărul total de mențiuni, indiferent de poziția indicată de respondenți. Am optat pentru această formulă deoarece în multe cazuri nu s-au indicat foarte exact aceste preferințe. Totuși, acolo unde menționările au fost egale ca număr, am aplicat departajarea conform punctajului total derivat din ierarhia indicată de răspunsuri. De asemenea, în cazul unor volume diferite ale aceluiași roman (Moromeții; Nostalgia) am contabilizat fiecare ocurență, indiferent de opțiunile respondenților pentru romanul ca întreg sau doar pentru o parte a lui. Ținând cont de aceste convenții de calcul oarecum subiective – și care pot fi corectate de fiecare cititor al revistei, având în vedere că răspunsurile sunt disponibile integral –, transcriu mai jos „topul centenarului”, limitat și discutabil, ca orice clasament de acest tip. (Alex Goldiș)

           

Cele mai bune cărți de proză:

  1. Camil Petrescu, Patul lui Procust (32 de puncte)

  2. Liviu Rebreanu, Ion (31 de puncte)

  3. Marin Preda, Moromeții (31 de puncte; menționat pe poziții inferioare lui Ion)

  4. Mircea Cărtărescu, Orbitor (9 puncte)

  5. M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată (7 puncte)

Cele mai bune cărți de poezie:

  1. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (22 de puncte)

  2. Ion Barbu, Joc secund (11 puncte)

  3. Mircea Cărtărescu, Levantul (11 puncte; menționat pe poziții inferioare Jocului secund)

  4. Tudor Arghezi, Flori de mucigai (9 puncte)

  5. Nichita Stănescu, Necuvintele (7 puncte)

Cele mai bune volume de critică literară:

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (26 de puncte)

  2. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (15 puncte)

  3. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe (15 puncte; menționat pe poziții inferioare Istoriei lui Lovinescu)

  4. Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române (6 puncte)

  5. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române (4 puncte)

Cel mai influent scriitor/critic român:

  1. G. Călinescu (19 puncte)

  2. E. Lovinescu (10 puncte)

  3. Camil Petrescu, Nicolae Manolescu (5 puncte)

Cel mai supralicitat scriitor român:

  1. Mateiu Caragiale (7 puncte)

  2. Zaharia Stancu (3 puncte)

Cel mai subevaluat scriitor român:

  1. Hortensia Papadat-Bengescu (6 puncte)

  2. Max Blecher (4 puncte)

  3. Panait Istrati (3 puncte)

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 41-68]

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns la Vatra – Cărțile literaturii române, la Centenar | Info Cultural Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.