Marta Petreu: țintă fixă (I)

Argument

De la debutul în poezie, în 1981, cu volumul Aduceți verbele, până la recenta carte Blaga, între legionari și comuniști (2021), cele trei paliere ale operei Martei Petreu – poezia, proza și eseistica istorico-filosofică – validează, fiecare în parte, o voce puternică și totodată  recognoscibilă a culturii române. Luat separat, fiecare domeniu menționat impresionează prin altitudinea discursului, însă, cu adevărat remarcabile în cazul operei Martei Petreu sunt coerența și coeziunea întregului construct. Și nu mă refer doar la punctele nodale, care pot fi identificate cu ușurință în volumele din cadrul aceluiași gen literar. Cărțile de eseistică (Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României/ Cioran sau un trecut deocheat, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Generaţia ʼ27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generația tânără ș.a.) se coagulează, predominant, în jurul scriitorilor interbelici, incursiuni curajoase și problematizante, care, fără a ocoli paradoxurile biografiilor și ale operelor implicate, ba dimpotrivă, manifestând un apetit aparte pentru înțelegerea acestora, propun configurarea portretului „omului sub vremi”. De asemenea, cele două romane – Acasă, pe Câmpia Armaghedonului și Supa de la miezul nopții –, dincolo de o viziune și un substrat mitic comun, continuă și dezvoltă teme și motive poetice bine cunoscute. În ansamblu, scriitura Martei Petreu oferă o fascinantă șansă de a observa resorturile care definesc raporturile dintre persoana (biografică) a scriitorului și literatura pe care acesta o creează. 

Cu aceste gânduri în minte, dosarul tematic al revistei VatraMarta Petreu: Țintă fixă” propune conturarea profilului scriitoarei Marta Petreu în toate cele trei ipostaze ale sale: poetă, prozatoare și eseistă. De remarcat că, aproape fără excepție, de la cei mai tineri exegeți care au răspuns invitației revistei Vatra până la numele consacrate ale criticii romanești, textele prezente în dosarul pe care îl propunem pornesc în argumentația lor, într-o formă sau alta, de la principiul vaselor comunicante, subliniind organicitatea operei luate în discuție.

Senida POENARIU

***

I. Interviu

Marta Petreu în dialog cu Adrian Lăcătuș

și participanții la Colocviul național universitar de literatură română contemporană de la Brașov, 10-11 mai 2018

Adrian Lăcătuș: Acest dialog va fi unul deschis, așadar îi rog pe participații la colocviul nostru să nu ezite să pună orice întrebare care n-a mai încăput în discuțiile de până acum, în ziua de ieri și cea de azi. Am observat cu toții disponibilitatea Martei Petreu de a…

Marta Petreu: … de a spune tot ce nu trebuie.

A.L.: … de a spune tot, lucruri pe care nu le-a prea spus. Aș vrea să funcționez exclusiv ca moderator al acestui dialog, am să fac doar o scurtă prezentare de deschidere. Pentru că am avut în cadrul colocviului o reprezentare foarte bună a lucrărilor în raport cu diversitatea operei Martei Petreu, adică am avut lucrări interesante despre poezie… destul de multe foarte atente, și am avut și lucrări despre cele două romane memorabile și care acum au un impact foarte puternic asupra cititorilor lor, fie ei critici sau cititori de literatură propriu-zisă. Aș vrea să vă întreb, cum s-a petrecut această tranziție de la o operă poetică semnificativă, deja instaurată cumva în peisajul literaturii și culturii contemporane, înspre scrierea romanului? Pentru că, literatura eseistică, teoretică, istorico-filozofică este cumva conectată cu viața dumneavoastră profesională, aveți o carieră de profesoară, de cercetător, cel puțin o parte din ea. Dar romanul a fost la un moment dat un pas, dacă nu chiar un salt, într-o zonă mult mai expusă public decât este poezia, nișa poeziei, într-o cultură literară. În același timp, cum s-a și observat, sunt multe fire care leagă experiența poeziei, experiența scrisului poeziei de limbajul acestor romane.

M.P.: Când m-am apucat de scris, eu aș fi vrut să scriu proză, dar, cum puneam creionul pe hârtie, îmi ieșeau versuri. Așa că ani de zile am scris poezie, zicându-mi că, de fapt, e clar, n-am pic de talent pentru proză, trebuie să mă resemnez. Am debutat ca poetă, sunt poetă. Cu mult înainte de a cădea comunismul, am început să scriu și eseuri, în 1985 am predat un volum la Cartea Românească, atâta doar că apariția lui a întârziat vreo șapte-opt ani, până în 1991. După 1990, intrând la universitate, m-am apucat de cercetare, și-am făcut o pasiune pentru cultura română. Cărțile de cercetare pe care le-am scris m-au expus și mă expun, după cum simt pe pielea mea, mai tare decât m-au expus romanele sau poemele.

În vara anului 2010, când a venit vacanța de vară, stăteam așa, ca măgarul lui Buridan, între două cărți posibile: voiam să termin ceva ce începusem de foarte de mult și n-am mai terminat nici până astăzi și, probabil, nici nu voi mai termina niciodată, o carte anume de cercetare; iar pe de altă parte, mă presa de dinăuntru o poveste, cartea Jucului meu și a familiei mele… Un prieten căruia i-am mărturisit că nu știu de ce anume să mă apuc mi-a dat un ghiont, „Scrie tu romanul, cărți despre dreapta ai scris destule, ai fost înjurată destul, scrie tu romanul tău!”. În ultimii ani, adunasem, așa, cu un firicel de speranță, date despre familia mea, îi cerusem mamei mele tot felul de detalii despre bunici, străbunici… Am scris foarte repede Acasă, pe Câmpia Armaghedonului. Era vară, cald, eu locuiesc la ultimul etaj al unui bloc oarecare, era cald, curgea apa pe mine, uneori plângeam și scriam, scriam și plângeam. L-am terminat în patruzeci și ceva de zile. După aceea n-am făcut altceva decât să îl corectez – cum să spun? eu numesc prelucrarea unui text de-al meu cu un cuvânt pe care l-am luat de la taică-meu, care avea viță-de-vie și își făcea vin: copilire. Așa că mi l-am copilit, am tăiat ceea ce era în plus, am mai adăugat din când în când câte ceva, întărind câte-un laitmotiv. De pildă, am mai adăugat un episod cu iepurele care se plimbă prin roman, iepurele ăla care-a sărit din Tinerețe fără bătrânețe… în ultima zi din viața tatălui meu, aducând moarte, și de acolo în romanul meu. Iepurele vestitor al sfârșitului. Mi-a plăcut să-mi scriu primul roman, cu al doilea a fost mai greu. În Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, am construit de fapt un monument funerar, singurul pe care l-aș fi putut face părinților mei și morților mei așa de mulți, altul n-aș fi putut să le înalț. De aia nici n-am modificat caracterele personajelor, fapt pentru care cunoștințe de ale mele m-au judecat aspru, s-au rupt niște prietenii cu ocazia asta.

Al doilea roman are un cu totul alt regim, e de ficțiune. Am scris întâi povestea finală, Prolog în cer și pe pământ, întâlnirea cu sacrul. Asta s-a întâmplat în 2012, apoi am așteptat să-mi termin seria de la Polirom, iar în 2014, liberă că nu mai am de lucrat volumele pentru editură, m-am apucat, fericită, să-mi scriu Supa de la miezul nopții. Avea atunci alt titlu, altă construcție, numai axa cărții era, de asemenea, îndreptată în sus. Nu mi-a ieșit. În 2014, 2015, 2016, nu mi-a ieșit. Am în computer un uriaș manuscris ratat, de peste două milioane de semne, fiindcă pentru fiecare episod din roman inventasem un episod, o scenă, o poveste desfășurată pe larg, narată de un prozator omniscient. Adică toată invenția mea din anii aceia. Invenția asta mi-au citit-o două persoane, una a zis: „Splendid, nemaipomenit! Dă-i drumu’!” Altă persoană, Gelu Ionescu, a zis: „Nu!”. Or, dacă cineva mi-a zis „Nu”… Simțeam și eu că ceva nu e în regulă, inclusiv dimensiunea, cine are timp să citească o carte care se întinde și se tot întinde, la nesfârșit? Am așteptat să se așeze de la sine, dacă nu, eram resemnată să nu-l public. Iar vara trecută [2017], prin iunie, douăzeci și ceva iunie, după ce se mai ușurase viața la universitate, iar eu nu știam că mă așteaptă mari probleme la revista Apostrof, am început să-l rescriu: impulsul mi-a venit de la un buchet de garoafe pe care mi l-am pus la vedere… și-o voce, ca la versuri, mi-a sunat în cap și mi-a dictat imperativ prima frază. Am rescris cartea în întregime, mai puțin Prolog în cer și pe pământ, care a rămas așa cum a ieșit la început, este singura secvență scrisă de-un prozator omniscient, restul s-a transformat în monologuri. Când am terminat, prin septembrie, pâlpâia în mine, așa, firav, sentimentul că, de data asta, s-ar putea să fi reușit. Totul se întâmplă în cinci zile și fiecare zi e narată mai scurt, pe mai puține pagini. Am vrut să dau cărții forma unui con cu vârful în jos… și să o scot pe aparent „personaja principală” din carte și din viața ei pe-acolo… Am creat și un cuvânt, „personaja”.

A.L.: Un cuvânt feminist.

M.P.: Mă prostesc și eu, mă joc, când mi-e bine. Deci, s-o scot pe acolo, prin vârful conului, pe – aparent – personaja principală, din roman și din viață. Am lucrat bine toată vara, deși aveam o grămadă de probleme și la revista Apostrof, unde mă ocupam cu închiderea fundației care a editat revista ani de zile, a fost complicat, de fapt n-am terminat nici acum… și aveam probleme grele pentru mine și acasă, în casă… Mi se stricase aparatul de aer condiționat, și, deși în jurul meu se învârteau oameni străini, să îmi pună alt aparat, eu continuam să scriu la roman. Lucram cu „creierul meu de noapte”, ca să zic așa, am undeva un vers despre creierul meu de noapte, adică scriam nu de la nivelul conștientului, ci de la un nivel mai adânc. La nivelul conștientului, inventasem o poveste, evenimente, personaje, mă rog, tot ceea ce trebuia inventat. Arborele genealogic, astfel încât să o înrudesc pe Todora cu Tabita din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, îl agățasem pe ușă, din când în când mai verificam să nu cumva să greșesc vreun grad de rudenie… Dar, altfel, eram înăuntrul cărții, ca într-o bulă fermecată, și lucram în plină zi cu creierul meu de noapte. A fost cum trebuie, ca-n vis. Eu cred că mi-a ieșit. În timp ce l-am dat la citit la două persoane, l-am mai copilit, am întărit unele laitmotive, l-am corectat, așa cum se face. M-am bucurat că am avut și cititori foarte buni, care au înțeles ce-am făcut, care au descifrat codul. Ce înrudește cele două romane e violența, apoi faptul c-am mai plimbat personajul pe la țară, pentru că așa am vrut eu. La unele pasaje m-am și distrat, de pildă, la scena grotesc-obsesională a fecundării… Supa de la miezul nopții are alt regim decât Acasă, pe Câmpia Armaghedonului. Dacă romanele se leagă de poezia mea, sau dacă în ele se vede, și sper că se vede, că sunt scrise de același autor, asta ar fi marea mea șansă de scriitor, pentru că eu mereu am scris numai când am avut ceva de spus. Etica mea de scriitor îmi poruncește: „Dacă n-ai ce spune, taci. Dacă vocea de dinăuntru nu spune nimic, atunci taci”.

A.L.: E interesantă relația cu poezia a acestor două cărți, mai ales ca sunt cărți în care s-au creat personaje foarte puternice și diferite de o experiență proprie, autobiografică.

M.P.: Acum trei sau patru sau cinci zile, nu mai știu când am vorbit cu dumneavoastră, domnule profesor, mi-a venit ideea năstrușnică să citesc aici două sau trei poeme, pentru că mi s-a făcut dor de citit poeme în public, n-am mai citit, în România, nici nu știu de câți ani. Mi-am luat Apocalipsa după Marta, integrala de până-n 2011, și-am răsfoit-o, iar la un moment dat mi s-a făcut rău de-a binelea: „Aoleu!”, cutare și cutare și cutare simbol pe care credeam că acum le-am adus, în Supa de la miezul nopții, sunt prezente încă din poezie! Într-un fel, noi, autorii, nu facem decât să ne repetăm și să ne repovestim. Eu am scris poezia așa: venea primul vers, un fel de muzică imperativă, și după primul vers venea tot poemul. De obicei, arunc poemele, așa, pe un colț de masă, iar după o vreme, o zi, o săptămână, câteva luni, le recitesc și tai câteva cuvinte, eventual repet un vers, adaug un altul, schimb câteva cuvinte. Poemele mi-au venit de-a gata, mi-au venit pur și simplu, întregi. Faptul că în proză, în romanele mele am scos pe pagină cam aceleași arhetipuri, aceleași simboluri, asta înseamnă că am o anumită organicitate a persoanei, a inconștientului meu creator, și că de acolo îmi vin toate. Aș putea spune că la Supa de la miezul nopții, finalmente, eu făcusem forma, știam cum vreau să se lege evenimentele de ariile muzicale pe care le tot presar prin carte, și că aș fi avut o formă ca un magnet: și-am pus magnetul sub foaia de hârtie și l-am plimbat prin lume, iar elementele s-au așezat exact unde trebuia pe forma respectivă… Pentru că există foarte multe cioburi de realitate cu care am lucrat în Supa de la miezul nopții. Așchii de realitate pe care le-am luat și le-am integrat în desenul nou, confecționat de mine, în intriga nouă, făcută de mine. Cam așa a fost.

A.L.: Da, e foarte interesantă metafora asta a magnetului. Sunt desigur multe metafore ale procesului creator. Mi-am amintit de cea a lui Eliot cu catalizatorul și cred că prin ele fiecare autor încearcă să își explice procesul creator.

M.P.: Ca autor, îți explici procesul creator… În momentele rele ale vieții, dacă îmi recitesc un poem sau o pagină de proză, asta dacă m-a dus mintea până acolo, să fac un lucru atât de bun, de terapeutic, să-mi recitesc un text de-al meu, atunci mă minunez: „Vai, dar cum? Da’ ce bună am fost!”. Și cresc un pic în ochii mei, pentru că altfel sunt atâtea alte momente în care nu dau doi bani pe mine, nu? Și atunci, desigur, ca autor începi să-ți explici miracolul, miracolul de-a scrie, pentru că nu scrii la ordinul voinței, nici la o comandă exterioară. Sunt destul de invidioasă pe colegi de-ai noștri care spun: „Lucrez la cutare carte de poeme”. La un roman înțeleg ce înseamnă să lucrezi, chiar trebuie să stai cu fundul pe un scaun și să suporți scaunul și durerea de spate și lumina computerului și toate cele, asta înțeleg, e o muncă grea.  Dar la un volum de poeme, cum dracu’ poți să lucrezi? Înseamnă că există și alte feluri de creativitate, în care programezi inteligența și cultura pe care le ai, deci nu e munca subconștientului, a inconștientului, ci una a conștientului. Eu nu pot să scriu poeme așa, nu mi s-a întâmplat niciodată. De pe urma muncii conștientului, a unei documentări stăruitoare, pot să scriu o carte de cercetare, despre Cioran, să zicem. Munca depusă de conștient e de a aduna date, de a le prelucra, chiar dacă pe urmă se așază ele de la sine cum trebuie, căci scrierea unei cărți de cercetare are și ea nevoie de inspirație hermeneutică. Adică, eu am nevoie de așa ceva. Alții poate că nu au nevoie, pentru alții poate că procesul de creație este localizat în etajele de mai sus. Mie îmi trebuie și inspirație, care este de natură inconștientă, ține de partea vie a ființei. Suntem ființe vii, biologice. L-am auzit pe Manolescu, că tot a fost mereu pomenit mereu zilele astea, l-am auzit zicând, acum vreo zece ani, unui grup de scriitori: „Scrieți poeme de dragoste!”. Și eu mă gândeam: cum dracu’ să scrie oamenii poeme de dragoste dacă nu-s îndrăgostiți în momentul ăla? Cum? Nu știu, habar n-am. Eu mi-am plătit la propriu poemele și romanele cu ceva care s-a întâmplat înăuntrul meu.

A.L.: Am putea lua acum întrebări din partea publicului nostru. Poate cei care au avut lucrări despre Marta Petreu și vor să-și mai testeze ipotezele?

Elena Crașovan: Ați vorbit despre Câmpia Armaghedonului ca monument funerar, după care ați trecut la tema suferinței și la relația cu rudele care s-au supărat pe dumneavoastră.

M.P.: Nu, nu rude, prietenii de-ai mei s-au supărat pe mine că pot să fac portretul mamei așa cum l-am făcut. Dar dacă în făceam altfel, nu mai era mama mea.

E.C.: Voiam să vă întreb și dacă puteți vorbi de un efect cathartic acolo, terapeutic, pe de-o parte, iar pe de altă parte despre relația cu satul.

M.P.: Când eram mai tânără și scriam poeme, la un moment dat ajungeam să mi le citesc cu voce tare, știu să citesc foarte bine poeme, le înregistram pe casetofon, apoi le ascultam, banda mergea continuu și-mi dădeau o senzație de durere și ușurare simultan. În momentul de față, tot ce-am scris eu este toxic pentru mine. Nu simt minunatul efect cathartic, deloc, nici de pe urma poemelor, nici de pe urma prozei pe care am scris-o. Nu.

Petru Cimpoeșu: Trebuie să-l simtă receptorul.

M.P.: Sper! Nu știu ce simt ceilalți, nu știu dacă simt ceva, dacă nu cumva simt numai enervare și plictiseală, habar n-am, nu știu. Dar credeam că mă întreabă dacă au avut un efect purificator asupra mea. Nu.

E.C.: Mărturisisem ieri un efect terapeutic, de aceea vă întrebam.

M.P.: Un coleg de facultate de-al meu, un profesor de filosofie, mi-a spus, după ce a citit Supa de la miezul nopții, că i s-a schimbat ceva în comportament, că se simte mai ușor și mai liber. M-a bucurat. Faptul că un text scris de mine poate avea un efect bun asupra unui om mi-a dat o mare bucurie.

P.C.: Dar în momentul în care ai terminat, ai spus „Gata!”, nu s-a produs totuși o eliberare?

M.P.: Un sentiment de fericire al muncii bine făcute, cred că da.

P.C.: Nu o descărcare de tensiune?

M.P.: Nu. Poate că ar trebui să scriu vreo cinci romane ca să se descarce ce e de descărcat, nu știu. Glumesc.

P.C.: Ai ajuns la un capăt?

M.P.: Am ajuns la un capăt. E ușurarea că am ajuns la un capăt și fericirea lucrului bine făcut. Am preocuparea asta de meseriaș, pentru că, evident, sunt un foarte bun meseriaș, din punctul meu de vedere. Din punctul dumneavoastră de vedere pot fi un prost meseriaș, din punctul meu de vedere sunt un bun meseriaș.

A.L.:Din punctul nostru de vedere sunteți un excelent meseriaș, n-a zis nimeni altceva.

M.P.: Eu știu cum am potrivit cuvintele, iar experiența de a scrie cărți pe subiecte ideologice, care din păcate produc iritare, m-a făcut maniacal atentă la valoarea fiecărui cuvânt, iar ceva din grija pentru exactitate a rămas și când scriu poeme ori proză. Mi-a rămas ceva din grija aia îngrozitoare să cântăresc cuvintele, să nu fie răstălmăcite, să fie topica perfectă a frazei și așa mai departe. Adică, preocupări de meseriaș, dar meseriașul nu poate funcționa dacă nu există inspirația, revărsarea din adâncuri. Simt bucuria lucrului bine făcut, satisfacția lucrului bine făcut. Nu altceva. Dacă, însă, aș putea învia morții, atunci da, aș simți o mare ușurare.

A.L.: Dar nu se poate.

M.P.: Mi-am dat seama că viermele care roade cel mai adânc în mine, atât cât poți să-ți dai seama la o autoanaliză, făcută de unul singur, în condiții foarte riscante, viermele care roade în mine e faptul că mă simt în plus. Am aflat foarte devreme, acasă, că sunt în plus, și pe urmă chestia asta mi s-a tot perpetuat în varii forme. Nu simt o îndreptățire de-a exista. De aia a face un lucru bine făcut, a face lucruri bune, îmi dă un fel de justificare să exist. Ați înțeles?

A.L.: Da, cred că am înțeles. Și asta ne duce la un alt nivel al raportului dintre propria artă, propria literatură și ființa scriitorului. Să nu mai vorbim despre conținutul operei, despre opera în sine, ci despre funcția ei existențială, nu pentru cititor, că despre asta s-a vorbit cam tot timpul, dar de data asta despre funcția ei pentru autor.

M.P.: Deci altceva caut eu acolo. Nu catharsis.

P.C.: Un sens.

M.P.: Cred că funcționez ca un credincios protestant care încearcă să-i smulgă lui Dumnezeu nu viața de apoi, ci asta. N-are importanță dacă Dumnezeu există sau nu există, dar comportarea tot așa rămâne. Oare am fost clară?

A.L.: Da.

M.P.: Nu-i vesel ce spun. Să schimbăm registrul.

A.L.: Să schimbăm puțin registrul, dar dacă tot ați menționat mintea și imaginația credinciosului, ceva legat de asta mi s-a părut mie extraordinar, citind și eu poezia Martei Petreu încă de când eram student, când am citit-o prima oară în Antologia poeziei Generației ʼ80 făcută de Alexandru Mușina, unde printre poeții pe care-i cunoșteam ceva mai bine am descoperit poeți și poete foarte stranii pentru mine atunci, printre care și Marta Petreu. Dar ce m-a impresionat în romane, în momentul în când au apărut romanele, a fost această acuitate și percepție foarte fină, dar și foarte dură, violentă ea însăși – în sensul de tăioasă și necruțătoare – a texturii sociale, a structurii sociale a lumii, inclusiv la nivelul acesta al imaginației religioase a oamenilor care o populează și sunt în jurul nostru. Și inclusiv această dimensiune pe care o numea Dan Țăranu vernaculară,adică locală, lumea Transilvaniei, rurală și urbană, lumea Clujului. Pe de o parte, este acolo o experiență universală a conflictului și a violenței, și cred că a fost excepțională lectura lui prin René Girard, dar în același timp este și una foarte localizată, foarte bine ancorată în această Transilvanie rural-urbană.

M.P.: Verificarea tezei lui Maiorescu, teză pe care nu am înțeles-o când eram elevă, ci abia după ce am citit Schopenhauer, eram deja adultă de-a binelea, cum că poetul, autorul trebuie să coboare în el însuși, adânc, adânc, până dă de universalitate… Iar eu mă întrebam ca elevă cum dă poetul de universalitate dacă coboară în el însuși. Și abia după ce am citit Schopenhauer și Jung, care spun același lucru în concepte diferite, abia atunci am înțeles. Dacă reușești să prinzi un loc mic, un bloc, faci universalitate. Dacă îl prinzi cum trebuie. Despre asta e vorba, e același lucru cu blocul lui Petru Cimpoeșu din Simion liftnicul… Cel mai mare compliment care mi-a fost făcut pentru Acasă pe Câmpia Armaghedonului sună așa: „Asta-i biografia mea!”, au venit o grămadă de persoane și mi-au zis: „Asta-i biografia mea!”.

A.L.: Persoane din același areal, nu?

M.P.: Din toate părțile Transilvaniei. Dar, surpriză, și Ileana Mălăncioiu mi-a spus că e și ceva din copilăria ei… deci am prins ceva din România. Să vedeți însă ce am pățit cu Supa… [Râde] Am fost aici, la Brașov, la un târg de carte, pentru lansarea Supei de la miezul nopții, și mi s-a întâmplat ceva foarte nostim. A venit la mine pentru autograf un domn care mă întrebase dacă Supa… e o carte autobiografică, iar eu îi răspunsesem cinstit că ba. Iar el era furios. Pe mine. Mi-a zis, așa, strepezit: „Ați mințit! Eu îl cunosc pe Marcu!” (adică pe un personaj din carte) „E un medic, trăiește la Târgu Mureș!”. Am fost extraordinar de fericită când mi-a spus asta, pentru că îmi dădea dovada că am făcut un personaj viu, plauzibil, pe care un cititor îl poate identifica în oricare oraș din țară.

A.L.: Dar cred că și eu îl cunosc!, dar nu din Târgu Mureș. Glumesc… Dar romanul acesta, ca și celălalt de altfel, sunt revelatoare pentru a cunoaște această lume a Transilvaniei, care este în percepția publică plină de clișee și de poncife: lumea ardeleană, lumea transilvană, mai occidentală decât restul României etc. Nu e adevărat. Adică într-un fel exterior, al fațadei arhitecturale, e adevărat, dar într-un fel profund, așa cum îl putem citi în romanul Martei Petreu, este o lume foarte dură, foarte amestecată și cu o ruralitate transformată în viață modernă, profesional, social, urbană, urbanizată într-un fel forțat și care lasă foarte multe urme și zone tenebroase în mintea unor personaje, precum este acest memorabil personaj Marcu, cred eu.

M.P.: Da, am încercat…

A.L.: Care este și un greco-catolic și mai intrăm și în zona aceasta, a confesiunilor Transilvaniei.

M.P.: Eu am asupra personajelor mele o privire dincolo de bine și de rău, adică dincolo de morală. Eu am constatat că oamenii așa sunt. Nu știu dacă la Târgu Mureș trăiește într-adevăr un medic care seamănă cu personajul meu. E posibil… Însă eu am constatat că oamenii așa sunt. Și atunci eu de asta v-am spus că pe de o parte e ficțiune, în sensul în care vi l-am spus, de desen, de structură evenimențială, dar pe de altă parte așchiile sunt adevărate. Așa sunt oamenii, și eu nici măcar nu îi judec. Privirea este senină și finalmente iertătoare. Finalmente. Compătimire față de tot. Ăștia sunt oamenii, ăștia suntem. Oricum, în Supa de la miezul nopții nu există nici un personaj total rău și nici un personaj total bun. Și nici un personaj cu totul nevinovat – altfel, de ce s-ar sinucide Todora? După ce trece prin mintea mea, realitatea capătă înfățișarea asta. Sub formă de proză, capătă înfățișarea asta. Că doar lumea este reprezentarea noastră, cum ne învață un filosof…

A.L.: Da. Avem întrebări din sală?

M.P.: Până vine o întrebare la mine, vreau eu să vă spun ceva și pe urmă ne oprim, așa-i că am terminat?

A.L.: Pe urmă poate citim poezii.

M.P.: Vreau să vă spun despre cel mai mare compliment care mi-a fost făcut în legătură cu cartea mea despre Cioran. În țară am primit destule peste degete din cauza ei, am primit și laude, nu pot să fiu nedreaptă. Dar, oricum, a rămas așa, o chestie de suspiciune: „Ce se apucă asta să scotocească trecutul legionar în loc să se ocupe de comunism?”, obiecție pe care mi-o ridică și astăzi diverși oameni. Eu întotdeauna am crezut că în România există destui cercetători foarte buni încât să poată fi prinse, în literatură și în studii, ambele variante de totalitarism din secolul XX, și că fiecare autor are dreptul să cerceteze ce își alege el, nu e nevoie să-i dea altcineva o temă de casă.

Povestea mea frumoasă sună așa: în 2013 am ajuns la Paris la un târg de carte și am stat de vorbă cu o doamnă care se ducea acasă la Cioran. Eu o cunoșteam pe această doamnă din poveștile, nu știu cât de exacte, ale prietenilor mei Bianca și Nicolae Balotă, așa că eram la curent cu faptul că ea și Cioran au fost prieteni. E vorba despre doamna Ioana Andreescu, antropolog. Este din România și trăiește la Paris. Ei, ea mergea acasă la Cioran și, dacă e să-i cred pe Nicolae și Bianca Balotă, înjurau împreună. Sau poate numai Cioran înjura în prezența ei… e plauzibil, dacă ne amintim că el o învățase și pe Simone să înjure românește…

P.C.: Românește?

M.P.: Da, bineînțeles că românește, asta era distracția, după cum mi-au povestit, repet, Bianca și Nicolae Balotă. Deci, am întâlnit-o pe această doamnă foarte interesantă, prietenă a lui Cioran, și ea m-a îmbrățișat zicându-mi: „Ce-ai făcut tu pentru Cioran!”. Și m-a strâns tare, tare în brațe. Iar eu, care primisem destule din toate direcțiile, m-am crispat, și-am întrebat, foarte precaut: „Adică ce am făcut?”. Și zice: „Tu l-ai salvat pentru toată lumea!”.

Am respirat ușurată, exista în sfârșit era cineva care, citindu-mi cartea până la capăt, văzând că am adunat dovezi că lui Cioran i-a fost rușine pentru trecutul lui politic din România, că i-a părut rău și că a declarat mereu că și-a schimbat punctul de vedere, a priceput ce am scris și a calculat consecințele cărții mele asupra operei lui. Doamna Andreescu înțelesese că am analizat toată evoluția lui Cioran, nu doar episodul politic totalitar din anii 1930. Și ăsta a fost cel mai mare compliment pe care l-am primit pentru cartea asta, la care eu am muncit mult, din 1990 până în noiembrie 1999. La restul cărților mele de cercetare am muncit mai puțin, pentru că perioada interbelică îmi era, de-acum, cunoscută, îmi clarificasem anii interbelici, ideologiile, ticurile ideologice etc. Acum pot să recunosc după numai câteva sintagme de ce culoare politică aparține o aserțiune, în ce spațiu politico-ideologic se mișcă un autor ș.a.m.d. Asta am vrut să vă spun, că am primit un mare compliment pentru cartea asta.

A.L.: Nu cred că a fost singurul.

M.P.:  A fost cel mai mare.

A.L.: Da, pentru că Cioran n-a apucat și n-a găsit resortul să se salveze singur. Niciodată până la capăt.

M.P.: Nu aș fi atât de drastică, el a mărturisit mereu, în particular, că s-a schimbat…

A.L.: Da, dar nu în scris.

M.P.: Aveți dreptate, în sensul că nu a făcut o declarație explicită, publică, oficială sau cum să zic. În sensul ăsta, aveți perfectă dreptate. Dar a mărturisit, în documente particulare cum ar fi scrisorile, iar scrisorile sunt credibile, apoi aluziv în unele texte, sau în Caiete, care în intenția lui nu erau destinate publicului, ci erau un fel de ciorne-jurnale. Și atunci, sigur, dacă lucrezi corect, ai argumente cu care să îi descrii transformarea, ai părerile lui de rău. De altfel, eu am găsit și pentru cazul lui Eliade indicii interesante ale schimbării lui politice. Totul este să fie acceptate. Când a scris Noaptea de Sânziene, roman despre lumea românească, el și-a descris, sub diferite nume, prietenii și s-a figurat și pe el însuși. Iar în acest roman, el și-a omorât toate personajele, adică toți martorii tinereții lui și ai legionarismului lui, iar în final îl omoară și pe personajul care îl reprezintă pe el însuși. În paralel, în jurnalul său (apoi și în memoriile sale), notează o serie de probe inițiatice în moarte, de morți simbolice ale sale, prin care a trecut după terminarea romanului. De pildă, se vede putrezind, se vede mort, se visează mort, se vede dedublat, își vede sicriul călătorind spre România, oprindu-se la Dunăre să aștepte aprobarea de intrare în țară să fie înmormântat la București. Detaliile sunt foarte eliadești… de pildă, își vede sicriul împodobit cu stegulețe, voia și onoruri, normal! Și când sicriul pleacă spre București, cu trupul lui românesc, vinovat, ca să spun așa, el, adică partea viabilă din el, rămâne pe loc, pregătit să înceapă în Occident vita nova. Formula este din Dante, el voia să fie cât Dante, știm că nu a ajuns, spre ghinionul nostru… Ei, la un autor care scrie proză în cheie simbolică, morțile simbolice prin care trece mi s-au părut a fi o mărturisire, în cheie simbolică, a despărțirii lui de ceea ce îl făcea nepotrivit pentru Occidentul democrat, adică o despărțire de alegerile și pasiunile lui politice din perioada lui românească: o despărțire de legionarism. Eu sunt convinsă că am dreptate și că Eliade a făcut, în cheie simbolică, aceeași despărțire pe care Cioran o face-n fel și chip, inclusiv prin texte despre maghiari și despre evrei, inclusiv prin scrisoarea către Noica în care se declară liberal intransigent: adică, o despărțire de opțiunea politică extremist-legionară. De ce Eliade nu s-a despărțit de legionarism altfel?, ei, asta e altă discuție, lungă. Dar eu chiar cred că el s-a detașat de ideile lui politice din România și că a mărturisit asta în Noaptea de Sânziene. Cioran a fost mai direct, a scris de pildă Un popor de singuratici, text pe care Susan Sontag nu i l-a crezut…

Dar dacă ne-am imagina că Eliade și Cioran, după terminarea războiului mondial, ar fi dat declarații: nu mai credem în ideile legionare, am greșit!, oare atunci ce s-ar fi întâmplat? Credeți că am mai vorbi astăzi despre ei? Eu presupun că nu, pentru că ei, nici unul, n-ar mai fi reușit să își facă o carieră de autori în Vest. Așa că astăzi n-am mai fi vorbit despre ei, și nici despre Eugen Ionescu, pentru că nici el nu ar fi fost iertat că a reprezentat România lui Antonescu la Vichy. Despre asta e vorba. Autorii trăiesc și ei în istorie, spun una, alta… La fel a fost și în perioada interbelică. N-ar fi existat extrema dreaptă românească așa cum a existat, adică mare, umflată, foarte importantă pentru români, dacă n-ar fi existat extrema dreaptă europeană. Noi și din acest punct de vedere am fost un popor imitator în bună măsură. Dar mereu mă întreb dacă nu cumva ne gândim prea mult la acești autori, și prea puțin la victime. Și cu asta închid subiectul ideologie.

Dan Țăranu: Pentru asta trebuia un colocviu distinct. Însă tot în ideea complimentelor, eu îmi amintesc în facultate că am citit o altă cercetare de-a dumneavoastră, care pare total neconectată cu ceea ce spuneați mai devreme, Jocurile manierismului logic. Carte foarte utilă pentru studenți, apropo, am folosit-o de mai multe ori, pentru că intercalează toate speciile de erori de gândire și de limbaj posibile. Eu văd o legătură între acest interes al dumneavoastră pentru deformările acestea ale logicii și interesul pentru gânditorul paradoxal care a fost Cioran sau pentru situația existențială paradoxală a lui Mihail Sebastian, de exemplu. Există această legătură, nu cred că doar mi se pare. V-a interesat claritatea și pentru om, sau ați fost atât de interesată de claritate și pentru a clarifica ulterior în lume situația acestor oameni care au trăit în niște vremuri și într-un context paradoxal, și din cauza asta s-a și deformat construcția lor intelectuală?

M.P.: Aveți perfectă dreptate. Eu m-am ocupat de patologie, de ceea ce este patologie. În cei zece ani când am fost profesoară de liceu, din 1981 până în 1990, și predam de la clasele V la clasele XII, trebuia să-mi și distrez elevii… le duceam orice, poezie, povești chinezești, japoneze, de fapt tot ce citeam eu, și le citeam în clasă. Am scris pentru ei, pentru copiii mei de la liceul „Racoviță”, Jocurile manierismului logic. Dacă Hegel și-a putut permite să scrie Logica pentru elevii lui de gimnaziu, eu de ce nu mi-aș fi putut permite să scriu patologia logicii, cu tot felul de exemple literare, pentru copiii geniali pe care îi aveam la Liceul Racoviță? Erau cei mai grozavi copii, atunci nu mi-am dat seama, eu credeam că asta e normalitatea. Iar după o asemenea cercetare, ți se formatează cumva mintea în sensul clarității. Aveți dreptate, asta e legătura, m-am ocupat de patologie și într-un sens, și în altul.

A.L.: E foarte interesant că această carte ați scris-o pentru elevi.

M.P.: A fost o perioadă bună din viața mea, grea, stăteam în liceu de dimineața până noaptea, scriam la jucărelele mele de logică numai sâmbăta după-amiaza și duminica. Eram foarte fericită pe vremea aia, pentru că elevii mei mă scăldau într-o dragoste enormă. Nu eram încă persoana odioasă care scrie pe subiectele tabu din cultura română. M-am apucat de logică poate și pentru că de logică e cel mai simplu să te apuci, toți filosofii români au început cu logica. Eu sunt profesor, nu pretind că sunt filosof. Logica e domeniul filosofic cel mai la îndemână.

A.L.: Da, cu condiția s-o ai, împreună cu claritatea minții.

M.P.: E adevărat! Maiorescu voia s-o facă împreună cu psihologia și cu gramatica, logica e inclusă în structurile gramaticale.

A.L.: Dacă nu mai avem întrebări, atunci poate citiți un poem.

M.P.: Nu mai. După câtă poezie s-a citat și după câte bazaconii v-am spus, nu mai cutez. Data viitoare. Data viitoare vin la Colocviu ca să dau eu un premiu al revistei Apostrof, o publicare în Apostrof, și-atunci o să vă cer grațios un sfert de oră de lectură, acum a fost Marta Petreu peste măsură… Norocul meu că a fost sesiune comună cu Petru Cimpoeșu, și, după ce ascultam o comunicare despre mine, foarte emoționată, mă odihneam o jumătate de minut și puteam să urmăresc clar ce se spunea despre proza lui Cimpoeșu, foarte mulțumită când recunoșteam lucruri pe care le gândisem și eu.

P.C.: Nu trebuia să-ți iei notițe.

M.P.: Ei, îmi dispărea starea de încordare, senzația că stau pe masa de disecție, vie fiind.

A.L.: Atunci, vă mulțumim pentru acest dialog!

M.P.: Eu vă mulțumesc pentru că m-ați ascultat!

***

II. Inedit

Gara cu ceață

Se spune că de-aicea se pleacă și că ăsta-ar fi locul

dar numai cînd se crapă de ziuă și ceața frige ca bulionul în clocot

și numai în zile anume

trase la sorți de zeii plecării

da da alese de cei din Olimp dînd cu zarul

Atunci

cei ca mine sînt urcați în vagoane

și trimiși înapoi fiecare acasă la sine

Asta am auzit și asta se șoptește pe-aici

în dimineața lăptoasă de vară foarte devreme 

Ceața-i albă și deasă

De ciment – stația de cale ferată în care umblu ca-n cușcă

Șinele-s roșii 

Cu zarul stabilesc glumeții ăștia și ziua 

și pasagerul – de-asemeni cu zarul

Eu umblu prin gară ritmînd întrebarea:

poate oare un om să calce pe timp înapoi ca mine prin gară?

După cît de tocit e cimentul și de scorojită vopseaua

de aici au plecat destui înapoi pînă-acuma

S-ar putea ca astăzi să fie ziua mea mare

și s-o șterg de aici

cu mîinile goale

s-ar putea ca zarul și zeii drumari să mă fi ales astăzi pe mine

și-atunci

aș fi eu muritorul care umblă pe timp ca desculță prin gară

Dimineață de vară

devreme

Uneori cei ca mine sînt mînați pur și simplu-n vagoane spre-acasă

*

Dacă ar vrea

Dacă ar vrea să m-audă m-ar întreba

dacă ar vrea să mă vadă s-ar arăta aici

lîngă marea din care toate-au ieșit

martoră este chiar marea cea doldora de sare și pești 

cal și călăreț în spume am fost

pe nisipul roșcat

marea era un ochi deschis

oglindind ochiul gigantic de sus

Dacă ar avea nevoie în vreun fel de mine m-ar chema

cal și călăreț galopînd pe-nserat am fost

pe nisip la marginea mării

Dacă ar avea nevoie în vreun fel de mine m-ar chema

El pe toți ne cheamă rînd pe rînd

mai tîrziu mai curînd

*

Astrul străin

Bezna vine tot mai devreme –

pe tăcute

soarele asfințește tot mai curînd după dealul de sare

Iar după-asfințit

pe cerul sîngeriu dinspre soare-apune răsare celălat soare – străin

dintr-o vîrstă viitoare a lumii

Mi s-a spus despre el și din auzite îl știu

Noaptea cade acum tot mai devreme

De la amiază

ies să întîmpin astrul cel verde

străin

*

Întunericul de dimineață

Cel mai rău e întunericul de la patru

mai negru ca toate

Dacă te-atinge cu pleasna lui înspicată

nu-i mai scapi

vine din spații și-are de-a face

cu faza din urmă a lumii cu AND-ul cu fierul cu metalele sumbre

La patru becurile sînt chioare

Cînd dau ochi în ochi cu bezna de patru

nu mai știu cine sînt nici de ce

și nu mai las umbră

*

Cîntec de leagăn

Pînă la urmă pînă la urmă materia ne ajunge din urmă

și trece șenilă peste răsuflarea firavă

care ne mînă și ne ține-n picioare

verticali ca stînca încă nelovită de trăznet

pînă la urmă cădem la pămînt ca materie sumbră

ne facem turbă de calitate secundă bună nici să fiarbă apa din ceainic

pentru ceaiul de cinci al unor ființe umane – splendide pentru că încă-n picioare

Pînă la urmă tot ce știu și tot ce-am uitat stă-n mine precum clorofila în frunză

hematiile s-au pierdut mult în urmă le-a luat vîntul ca rugină și pulberi

A fost frumos ca-ntr-o poveste

să fiu vie să mă-ndrăgostesc și să umblu

să învăț atîtea lucruri aride

să pierd totul în bezna de mină

cum aș pierde pe stradă tichetul în alb pentru nava salvării

care din cînd în cînd lunecă nălucă în zare

A fost frumos să știu să am întrebări și răspunsuri

să crească pe mine

în dureri

cum cresc și lichenii pe ziduri

iluzii 

și ca pe pleavă să le vînture gîndul

a fost frumos să pierd de cîteva ori tot ce-am adunat pînă atuncea

plus convingerea născută deodată cu mine

că mi se cuvine o fericire cît casa

a fost frumos a fost al naibii de bine să iubesc și să pierd

Dar așa se întîmplă și așa se cuvine

Am învățat că n-am în mine nimic ce n-aș putea duce

și nimic ce n-aș putea pierde 

pînă la urmă

învățătura cea mare – cum s-ar zice: secretul

este că am învățat să pierd orice se poate pierde pe lume

Am ajuns o ființă umană care știe să piardă 

și pierde

al naibii de des

și-al naibii de bine

*

Trecutul care ne mai suflă în ceafă

Pentru ce-a fost la noi până în 1989, denumirea de comunism, atât de mult folosită, este improprie. Regimul nostru politic de până în decembrie 1989 a fost de socialism după model sovietic; adică, un totalitarism de extremă stângă, care de la un anumit moment și-a însușit naționalismul extrem, inspirat și din textele legionare. A rezultat un național-socialism, cred că nu greșesc numindu-l astfel. Ceaușescu însuși l-a numit socialism multilateral dezvoltat în înaintare spre comunism… înaintam, înaintam, dar, slavă Domnului, nu am și ajuns…

Prin anii 1980, noi nu am sperat să scăpăm de regimul politic în care trăiam și în care mulți dintre noi ne-am născut, dimpotrivă, ne temeam că o să se lățească peste lumea toată. Singura nădejde pe care am îndrăznit s-o avem a fost să scăpăm de Ceaușescu, să avem un șef mai puțin „revoluționar” și un regim mai blând, așa cum avea Ungaria, de exemplu. Am avut dorințe mici și la limita de jos a supraviețuirii – să fie cald în casă, să fie apă caldă, să găsim mâncare în prăvălii și să ne-o putem cumpăra fără o coadă prea lungă, și așa mai departe. Socialismul nostru real și original ne-a infantilizat pe toți și ne-a redus la dorințele de bază, vitale. Ca pe prizonierii dintr-un lagăr – unul larg, cât țara. Îmi amintesc – și ce rău mă simt când îmi amintesc asta! – că la un moment dat căutam, pentru Mama, atunci bolnavă, o lămâie… și-am avut parte de ea după câteva luni…

Când a căzut regimul însuși, am fost așa de naivi încât am crezut, mulți dintre noi, eu cu siguranță, că asta înseamnă că s-a chiar terminat și că totul o să fie bine. Lăsând la o parte zvârcolirile politice de la noi, care au întârziat democratizarea cu mulți ani – primul președinte democrat a fost Emil Constantinescu, iar el apare, retrospectiv privind, mai important și impozant decât ne-a apărut atunci când a renunțat să re-candideze, atunci când ne-a spus adevărul în față, iar noi, eu cel puțin, nu l-am înțeles, și anume că l-au învins Serviciile… – lăsând deci acest fapt istoric grav la o parte, noi nu am înțeles că un sfârșit cum a fost revoluția din decembrie 1989 nu este un sfârșit, nu este cu adevărat un sfârșit, nici un început nou-nouț.

Socialismul, pe care populația României, în majoritatea ei, l-a urât, și, în mod practic, l-a boicotat prin mii de gesturi făcute pe tăcute, prin mimarea construcției socialismului în loc ca într-adevăr să îl construiască, cu alte cuvinte, printr-o rezistență ostilă și tăcută, socialismul acesta mult urât ne-a intrat în ființă așa cum apa dintr-un lac intră în alcătuirea peștilor din lacul cu pricina. Nu numai în branhiile lor, ci în chiar constituția lor. Nu ne dăm seama de asta decât atunci când intrăm în contact cu alte țări, care nu au fost niciodată socialiste, cu alți oameni, care nu au trăit într-un asemenea totalitarism. Noi am ieșit din trecut cu reflexe, ticuri, idei, unele conștiente, altele inconștiente, de care a trebuit să ne dezbărăm în mod conștient. Alte reflexe se află în continuare în noi, în fiecare dintre noi, chiar și în cei mai lucizi adversari ai socialismului real românesc. Simplu și corect spus: am ieșit cu sechele. Unele la vedere, altele atât de ascunse, încât nu ne putem da seama de ele, pentru că noi nu ne putem inventaria inconștientul, așa ceva este în principiu imposibil și așa ar rămâne chiar și dacă analistul ar fi însuși Jung.

Așa că…

La fel ca evreii care-au fugit din Egipt și s-au dus să-și facă statul lor, dar au ajuns la destinație numai după ce Moise i-a purtat patruzeci de ani prin pustie, încât dintre cei plecați nu mai erau decât prea puțini în viață, și la noi, despărțirea de socialism se va face atunci când vom dispărea, biologic vorbind, toți cei născuți în timpul acestui experiment-limită de masă în care am avut ghinionul să fim captivi, unii, ori să ne naștem, alții. Și nici atunci nu va dispărea cu totul, pentru că rămân în urmă orașele mutilate, urâțite de cartierele hidoase de blocuri, ca blocul în care locuiesc eu, rămâne Casa Poporului, rămân centrele civice, satele parțial sistematizate și de asemenea „împodobite” cu blocurile meschine și așa mai departe. „Comunismul”, care nu a fost comunism și a durat aproape o jumătate de secol, a lăsat în urmă o moștenire care nu poate fi ștearsă într-o clipită cu guma așa cum ștergem o literă greșită de pe-o coală de hârtie ori una tastată greșit la computer.

Eu nu am cunoscut, până în 1989, decât oameni nemulțumiți de regim și ostili regimului. Pe la sfârșitul anilor 1990, am întâlnit prima persoană care regreta fățiș, cu o candoare pentru mine năucitoare, socialismul, în care, spunea, a dus-o bine, căci știa – ca sportiv de performanță – toate pârghiile prin care își putea obține tot ce-i trebuia, în timp ce prezentul îl punea în dificultate, îl obliga să își schimbe reflexele, să facă un anumit efort. Am fost atât de uimită de declarațiile acestei persoane, încât îi țin minte cuvintele cu intonație cu tot.

Câștigul cel mai vizibil, instantaneu, de pe urma căderii socialismului real românesc, a fost libertatea. Toți oamenii au tânjit după libertate, dar în grade și forme diferite. Iar libertatea fără un conținut democratic, adică delimitat prin drepturi și datorii asumate, aduce cu ea probleme serioase. Îmi amintesc limpede străzile Clujului în iarna anului 1990, prima iarnă fără socialism: prăfoase și pline de excremente umane. Deci la atâta a folosit în primă instanță revoluția!, am exclamat, la faptul că oamenii nu se mai tem să facă pipi pe stradă! Sigur, lucrurile nu au rămas așa, Clujul a redevenit curând un oraș curat… dar exemplul este grăitor în sine. Libertatea a rămas o valoare câștigată – cu urmări bune și rele, firește. Pentru că unii oameni își asumă numai libertățile și avantajele, nu și obligațiile care derivă din starea de libertate.

Pentru mine, fizionomia actuală a patriei arată cam așa:

În domeniul politic, garda veche, socialist-securistă, există încă și, mai ales, se autoreproduce cu spor; este vorba despre activiștii din umbră, linia a doua, a treia, a patra, care au acaparat destul de repede cam tot ceea ce era de acaparat și acaparează și astăzi. În ultimii ani, au intrat în viața politică activă alte forțe – unele continuatoare ale vechii gărzi, altele noi. Dar lăcomia și corupția aproape a tuturor pare la fel de mare. A renăscut politicianismul – adică expresia negativă a drepturilor și libertăților democratice, folosirea puterii în scopuri personale sau de grup restrâns, promisiunile fără acoperire (altfel spus, minciuna publică), cearta pentru pârghiile puterii, populismul de dinaintea alegerilor etc.. Noi am fi avut nevoie ca de aer de oameni de stat, adică de personalități politice care lucrează în interesul țării. Am avut și avem câteva asemenea personalități – dar prea puține, de obicei întâmpinate cu o rezistență politică și publică uriașă. Îmi amintesc în acest sens declarația – pe care acum o socotesc nu doar adevărată, ci sfâșietoare pentru realitatea României – a președintelui Emil Constantinescu, cum că nu mai candidează deoarece l-au învins serviciile secrete. Dacă nu au făcut parte din structurile și grupările deja constituite sau dacă nu s-au „adaptat” acestora, oamenii noi care au intrat în sistemul politic au fost și sunt de regulă repede măcinați și eliminați. Ei au stârnit și stârnesc adversitate, câteva televiziuni de scandal îi toacă în viteză și – gata. Fac asta, probabil, și cu ajutorul serviciilor secrete, existente într-un număr exorbitant și luptându-se, din nou probabil, între ele pentru întâietate. Poate și cu ajutorul unor forțe externe deloc prietene.

După președinția lui Băsescu, care a fărâmițat partidele cu dexteritatea pe care numai Carol al II-lea a mai avut-o, avem un singur partid mare și, apoi, numai partiduțe. Multe. Pentru a obține un anumit echilibru și o anumită stabilitate a democrației, am avea nevoie de trei partide politice puternice.

În economie, au dispărut fabricile și combinatele mari – adesea prin privatizări rapide, păguboase, făcute sub presiunea Europei de Vest și adesea în avantajul acesteia. Desigur, privatizările pripite au îmbogățit, cu câte-un bacșiș, niște autohtoni – dar a fost un bacșiș în comparație cu uriașul avantaj pe care privatizarea câte unei fabrici de la noi (urmată de dispariția ei chiar și fizică) l-a adus unor producători din alte țări, de obicei europene. Din țară producătoare și exportatoare în Lumea a Treia și în aceea socialistă, am devenit o piață de desfacere în avantajul oricui și de oriunde. Cu ocazia pandemiei, s-a văzut că la noi au dispărut și industriile strategice – e o problemă a întregii Europe, de fapt –, așa că putem constata că a lua în calcul numai eficiența economică a unei întreprinderi sau industrii este greșit din punctul de vedere al interesului național și european; că ar trebui să fie luați în calcul și alți indicatori pe lângă rentabilitate economică, alte criterii.  

La fel s-a întâmplat și în agricultură, repede destructurată, unde au dispărut și întreprinderile de stat, și CAP-urile. Mâncăm salată din Turcia, făină de mălai din Ungaria, frunze de pătrunjel din Grecia – și-așa, ce mai victorie, am intrat și noi în circuitul globalizării. Produsele agricole românești, când există, intră greu în comerț, nu sunt – nu se știe pentru cine anume – avantajoase economic. Cu ocazia pandemiei, am auzit apelul, patetic, al producătorilor români, să fie sprijiniți de populație. Eu una regret merele ionatan și prunele bistrițe, mai bune ca orice, roșiile gustoase din copilărie și așa mai departe. Dar poate că încălzirea globală va elimina cu totul de pe teritoriul României și toate soiurile de mere și de prune – o să fie înlocuite cu kiwi și cu mai știu eu ce soiuri rezistente la căldură. Asta nu mai ține de socialism și de urmările lui drastice și îndelungate, ține „doar” de-o catastrofă de altă natură, globală… căci în timpul nostru, a apărut nota de plată pentru mai multe comportamente ale speciei umane, sunt în curs mai multe catastrofe declanșate de specia noastră mult prea lacomă și agresivă.

Schimbările aduse de lumea post-socialistă asupra proprietății nu numai că ne-au „scutit” de a mai avea industrii (în loc să facem pantofi, de pildă, la noi este „prelucrat” gunoiul altor țări, adică  bine împrăștiat pe toată suprafața…), ci ne-au adus în situația de a nu mai ști cât din suprafața agricolă și ne- a țării mai este sau nu românească. Adică, avem genul de probleme, neluate însă în calcul ca atare, cum au unele țări din Africa.

De pe urma marilor modificări din economie, ne-am pomenit cu șomaj, o realitate pe care o cunoșteam numai din cărți. Desigur, a existat șomaj, unul camuflat, și în timpul socialismului real: consta în folosirea forței de muncă în alt domeniu decât acela pentru care era calificată. În socialism, au fost proclamate dreptul la muncă și obligația de a munci. În postsocialismul nostru, a apărut șomajul masiv. Un medic din Germania mi-a povestit că acolo, la ei, atunci când se pregătește închiderea unei întreprinderi, întâi se deschid cabinete de psihiatrie și psihologie, pentru a asigura suport psihologic pentru populația rămasă fără loc de muncă. Informația m-a tulburat și m-a făcut să mă gândesc că economia noastră socialistă a fost desființată abrupt, fără ca angajații – evident traumatizați – să fi avut vreo plasă de siguranță sub ei. Pentru a calcula costurile de la noi, ar trebui  comparată morbiditatea și mortalitatea, înainte și după închiderea întreprinderilor, în localitățile cu mari întreprinderi închise.

„Plasa noastră de siguranță” a fost migrația. Oameni de toate vârstele și condițiile, cu diferite grade de școlarizare, și-au luat lumea în cap și s-au dus oriunde, în Europa, în America, în Japonia sau Noua Zeelandă. Repet, oriunde. Uneori a plecat unul din familie, alteori familia toată. Unii au reușit. Alții au ajuns, nu o dată, sclavi fără acte la cheremul total al unui proprietar abuziv sau în industria prostituției. Mi se pare scandalos pentru demnitatea statului român și a noastră ca cetățeni faptul că o mare parte din prostituția Europei este asigurată de cetățeni români. Dar statul nostru nu este în stare să își protejeze cetățenii nici în interiorul granițelor, cum ar putea să îi protejeze și, la nevoie, să îi salveze pe cei risipiți, ca evreii pe vremuri, în patru vânturi? Așa cum nu este în stare să își protejeze pădurile și pădurarii – ba nici măcar să le facă acestora din urmă dreptate după ce au fost uciși –, așa cum nu este în stare să protejeze copiii din interiorul granițelor, statul român nu are capacitatea de a-i proteja nici pe cei risipiți, ca puful de salcie, în lume.

De pe urma schimbării naturii proprietății, din socialistă, în privată, la noi s-a schimbat economia; iar de pe urma schimbării naturii economiei, a dispărut – nu bagă nimeni de seamă! – clasa țărănească. Noi am avut mereu o problemă țărănească în România – alături de problema evreiască și de problema resurselor de dezvoltare, a banilor, spun istoricii. Ei bine, problema țărănească, o obsesie a teoreticienilor români încă de pe vremea Școlii Ardelene, a dispărut și dispare, și nu oricum, ci prin dispariția biologică a ultimilor țărani, care, prin forța istoriei, au fost ceapiști… Nu pot estima urmările fenomenului. În anii 1940, un teoretician al burgheziei socotea țărănimea o sursă (biologică și socială) de alimentare cu energii noi a straturilor sociale de sus. Iar psihologia mulțimilor și filosofia culturii din România au considerat țărănimea ca depozitara specificului național, și asta, din secolul al XIX-lea până de curând. Nu-i vorbă, așa cum Rădulescu-Motru și Blaga au considerat țărănimea drept purtătoarea trăsăturilor națiunii române, eu pot socoti lumea orășenească descrisă de Caragiale ca la fel de caracteristică (sau în mod complementar caracteristică) pentru „specificul nostru național” – pentru că și specificul național se schimbă, nu este un „ce” imuabil, ci devine. Și, totuși… o schimbare de structură socială atât de mare și abruptă nu are cum să rămână fără urmări serioase. Împreună cu țărănimea dispare și un întreg teritoriu al realității românești, precum și un vast domeniu viu al imaginarului nostru cultural.

Desigur, nu pot să nu observ cât de ironic este la noi mersul istoriei: „problema evreiască”, acutizată ideologic în perioada interbelică și devenită o tragedie în timpul celui de al Doilea Război Mondial – tragedie pentru cetățenii români de etnie evreiască, respectiv vinovăție pentru cetățenii români de etnie românească, deci un alt fel de tragedie –, a dispărut în timpul socialismului real românesc, prin emigrarea cetățenilor români de etnie evreiască, care, după ce-au fost puși să plătească, au fost lăsați să plece. Iar problema țărănească, devenită în anii 1980 o problemă europeană, aceea a satelor românești pe care regimul Ceaușescu a planificat să le sistematizeze, ei bine, această eternă chestiune țărănească se evaporă pur și simplu odată cu dispariția ultimilor țărani. Cam așa se „rezolvă” la noi problemele, prin emigrarea unora – fie ei cetățeni români de origine evreiască sau germană, pe vremea socialismului real, fie ei cetățeni români de origine maghiară, după 1990, fie ei cetățeni români de origine românească, de asemenea după 1990 – și prin moartea altora. Ceva nu este în regulă. Mă feresc să spun cuvinte mari, dar nu cumva suntem martorii unei tragedii sociale și naționale?

După 1990, a crescut, cred, importanța Bisericii Ortodoxe. Un fapt paradoxal, dacă ne gândim că, de asemenea după 1990, Biserica Greco-Catolică – cu serioase merite în formarea națiunii române și în formularea programului național de unire a provinciilor românești într-un singur stat – a ieșit din clandestinitatea istorică în care a aruncat-o în 1948 socialismul real și a redevenit o confesiune legală. Însă, greco-catolicismul a ieșit slăbit din subterana istorică în care a fost aruncat. Cu ocazia pandemiei, când, pentru a fi prezenți la diverse pelerinaje, neostenit organizate de Biserica Ortodoxă Română, oamenii au înfruntat interdicțiile și, mai presus de acestea, riscul contaminării cu o boală potențial mortală, s-a văzut cât de influentă este ortodoxia. Desigur, prezența masivă la pelerinaje sau chiar instituirea cultului unor personalități ortodoxe noi – Arsenie Boca, de exemplu, obiect al unui operațiuni de publicitate foarte bine pusă la punct, pe care nu m-aș mira dacă Biserica îl va canoniza – sunt fenomene complexe, adevărată materie primă pentru cercetări sociologice de teren pentru echipe multidisciplinare cum au fost acelea ale lui D. Gusti. Dincolo de dimensiune religioasă evidentă (precum și de latura de divertisment: oamenii merg la un eveniment religios și pentru a rupe monotonia zilelor), reacția este de tip compensator și sugerează existența unor probleme sociale serioase; cu cât oamenii au mai multe necazuri, cu cât suferința lor de orice fel este mai vie, dar de nimeni băgată în seamă, cu atâta ei se îndreaptă spre biserică, spre aceea ortodoxă, majoritară și foarte activă. Își iau și ei necazurile și i le spun preotului, apoi îndură totul cu încrederea că i le-au spus lui Dumnezeu și că tot ce cade peste ei este destin. E un fenomen de proporții, și, din cauza asta, cutremurător. Această conduită, în mare parte compensatorie și atipică pentru secolul și continentul în care ne aflăm, nu este o bună făgăduială pentru viitor. Ea reprezintă un simptom social al faptului că în țara asta prea multe lucruri nu sunt în ordine, un simptom care ne spune cât de multă populație în suferință a rămas nebăgată de nimeni în seamă.

Și cum să nu existe? Migrația de nevoie a forței de muncă a împărțit familiile între cei rămași și cei plecați să facă bani. Foarte mulți oameni, vârstnicii mai ales, sunt sub pragul de sărăcie – 4.600.000 este cifra pe care am auzit-o nu de mult la un buletin de știri; adică, 23,5 la sută din populația ţării, procentul pe care l-am găsit într-o statistică din decembrie 2020. În ciuda bogăției naturale, atâta câtă este, nu suntem o țară de oameni îndestulați. Nu suntem nici o țară de oameni sănătoși, iar sistemul de sănătate, subfinanțat, pârâie din toate încheieturile de ani buni. Asta, lăsând la o parte pandemia actuală cu Sars-CoV-2, care a turnat și mai multă spaimă și suferință peste cetățenii români, pandemie pentru care însă instituțiile statului român s-au mobilizat pentru a asigura dreptul la sănătate și viață al cetățenilor. Altfel, multe dintre drepturile noastre pentru care cotizăm lună de lună sunt o simplă vorbă pe hârtie. Așa că e multă nefericire la noi, mai multă decât în alte țări europene (nu și asiatice, africane ori sud-americane, totuși!).

În ceea ce îi privește pe săraci, mulți dintre ei regretă socialismul. Discrepanțele sociale enorme, vizibile pe stradă și promovate agresiv pe toate posturile de televiziune, între masa de jos și clasa de sus nou formată, stridentă și indecentă, nu au de ce să-i consoleze pe primii. Ori de câte ori cutează să deschidă gura și să prindă grai, cei care regretă epoca socialistă sunt instantaneu judecați,  ca „proști”. Eu cred că ei nu sunt „proști”, ci foarte loviți, adică: foarte săraci, fără putința unui trai decent, fără putința de a-și crește copiii cum ar dori, lipsiți adesea de asistență medicală, atât de umiliți din toate direcțiile, încât și-au pierdut sentimentul demnității personale. Din moment ce pe vremea lui Ceaușescu a fost așa de rău, iar acum există oameni care regretă vremea aceea, înseamnă că pentru acești oameni acum e și mai rău decât a fost atunci. Acest fapt, la scară națională, este tragic și de neiertat. Acești oameni nefericiți sunt victimele brutalității nemăsurate și corupte din perioada postdecembristă. Răspunderea pentru faptul că acești oameni, mulți, regretă epoca lui Ceaușescu cade în întregime asupra clasei politice de la noi. La fel ca migranții, aceștia indică, sociologic vorbind, eșecul tranziției, lipsa de grijă și în fond culpa instituțiilor statului român față de cetățenii proprii, pe care i-a lăsat „să se descurce”. Ce s-a petrecut la noi după 1990 este foarte asemănător cu începutul modernizării, cu perioada de acumulare primitivă a capitalului – cu anii 1870, să zicem, despre care a scris Eminescu (greșit ca soluție, genial ca descriere, ca critică). Nu toți oamenii sunt superlativ dotați pentru concurența de tip liberal și neoliberal… iar dacă s-au născut și format în timpul socialismului real românesc, care a infantilizat cu metodă populația, nu toți oamenii au reușit să-și trezească instinctele și abilitățile de supraviețuire socială cerute de epoca, brutală, necinstită, lacomă, a tranziției noastre de la așa-numitul comunism la democrația liberală. Pentru aceștia, de fapt pentru toată populația țării, ar fi fost nevoie de o plasă de siguranță. Nu a existat. Oamenii, mulți, care regretă regimul de până în 1989 sunt victimele de la noi: ei nu sunt „proștii” de la noi, ei sunt cei căzuți, ca răniții și morții dintr-un mare război, în care au fost carne de tun și-atâta tot.

(Privind înapoi în căutarea cauzei prime, aș putea chiar spune că ei sunt, de fapt, victimele Primului Război Mondial, care, la noi, în zona noastră, nu s-a încheiat încă, război care a generat al Doilea Război Mondial, care, la rândul lui, a generat sistemul socialist sub influență sovietică, sistem care a căzut începând cu 1989, dar ale cărui consecințe nu s-au resorbit încă. Sună paradoxal ce spun, poate părea chiar greșit, dar așa este. Pentru Occident, Primul Război Mondial s-a încheiat, după opinia lui Marcel Gauchet, prin anii 1970. La noi, însă, altă zonă, supusă și totalitarismului de extremă stângă, Primul Război Mondial se va încheia cândva, în viitor – atunci când ultimele lui consecințe, manifestate ca urmări ale socialismului real prin care am trecut și din care am ieșit, se vor cicatriza la rândul lor.) 

Revenind: prăbușirea regimului comunist a dus la implozia necontrolată a economiei naționale. Iar când nu mai ai o economie națională funcțională, nu mai ai nici locuri de muncă, și-atunci nația o ia razna, migrează. Se descompune ca un bulgăre de pământ pus într-o găleată cu apă în care amesteci cu măturoiul.

Migrația forței de muncă, deopotrivă necalificate și calificate, are multe consecințe. Noi am pierdut, în secolul trecut, în mod repetat, părți însemnate din intelighenția națională: în Primul Război Mondial, în al Doilea Război Mondial, prin migrația de după al Doilea Război Mondial, prin morții din Gulag. Iar după 1990, din nou, prin migrația forței de muncă. Copiii migranților nu se vor întoarce niciodată în țara de origine a părinților lor, ei rămân și vor rămâne unde au ajuns, întinerind țările unde s-au adăpostit. De câte ori poate o țară, într-o sută de ani, să își piardă intelighenția și să și-o autoregenereze?, mă întreb. Reformulând: De câte ori ne putem permite să ne pierdem intelighenția, într-o biată sută de ani, fără a deveni o nație de cretini? Alte consecințe, la fel de serioase, sunt îmbătrânirea populației, scăderea ei numerică, criza forței de muncă etc. Nu este oare un sarcasm al istoriei faptul că am avut cea mai mare populație pe vremea lui Ceaușescu și că de atunci descreștem fatal? Când se va sărbători (dacă vom mai exista, ca țară) bicentenarul Unirii, populația României va fi sub nivelul anului 1918… Descreșterea demografică ar trebui ne bage în sperieți – dar se pare că la noi nu se cunoaște faptul simplu că orice proiect se bazează pe populație, că economia unei țări se bazează pe factorul uman, acela care la noi se scurge an de an peste granițe.

În același timp, nu pot să exclud ipoteza că împrăștierea nației noastre în Europa (și în restul lumii, dar în Europa în primul rând) face parte, poate, din procesele care vestesc, timid, nașterea lentă și organică a unei realități noi, a unei posibile națiuni europene. În anii interbelici și după al Doilea Război Mondial, Klaus Mann se considera pe sine nu german (a abandonat germana maternă pentru engleză și a scris în limba de adopție), ci de națiune europeană. Poate că această națiune europeană, utopică și inexistentă pe vremea lui Klaus Mann, se naște acum, sub ochii noștri, în extrem-contemporaneitatea noastră, deși noi nu percepem și nici conștientizăm procesul. Poate că-n felul acesta Europa își va mai asigura niște secole de supraviețuire, de existență, poate chiar de strălucire. Nădăjduiesc. 

România nu a avut niciodată o dezvoltare liniară, organică și pe propriile ei baze. În ultimele două secole, ne-am format, ca țară și profil, ba după o influență, ba după alta: de la Est (până în 1821, poate până în 1848), apoi de la Vest (până la al Doilea Război Mondial), apoi iar de la Est (după al Doilea Război Mondial), acum iarăși de la Vest (după 1989). Ca un cap pălmuit din stânga, din dreapta, din stânga, din dreapta… În acești treizeci și unu de ani de când s-a prăbușit socialismul, aici s-au întâmplat de toate, de la reforme accelerate la perioade de recădere în stilul vechiului regim, așa că nimic nu pare definitiv câștigat. Iar cetățenii de rând ai României au îndurat totul într-o suferință mocnită. Pentru mare masă a cetățenilor României a fost și este greu. 

Am avut și două succese mari, în contra trecutului socialist: intrarea în Uniunea Europeană și intrarea în NATO. Două realizări importante, mărețe, îmi vine mie să zic, care aduc nu numai obligații serioase, ci și mari speranțe. Una dintre ele, că România își va păstra, dezvolta și consolida democrația. Așa sper, chiar dacă la ultimele alegeri parlamentare a ieșit la lumină un partid extremist de dreapta, cu un scor mare, AUR, și chiar dacă în Europa dreapta extremă a reînviat neașteptat de puternică. Și chiar dacă guvernele succesive ale României par la fel de nepricepute, de autoritare și de lacome.

Avem, între vădite eșecuri (demografice, economice ș.a.), și domenii care, datorită căderii socialismului real, au înflorit, pentru că libertatea le priește. De pildă, cultura, aflată într-o explozie creatoare, pornită din mai multe centre, fapt înainte de negândit. Și învățământul superior. Nu tot învățământul, ci numai acela superior, de obicei din marile universități de tradiție. Nu pot spune că întreg învățământul, pentru că o țară în care a reapărut analfabetismul (cel absolut și cel funcțional) nu are un învățământ în ordine: eradicarea analfabetismului (ca și a tuberculozei…) a fost unul dintre câștigurile respectabile ale socialismului real românesc – iar acum să ni se întâmple o asemenea catastrofă, reapariția neștiutorilor de carte!

Învățământul universitar însă a înflorit, cadrele didactice au devenit, comparativ cu ceea ce-a fost înainte, mai competitive, domeniile înainte ținute sub controlul ideologiei unice, și anume istoria, politologia, sociologia, filosofia ș.a. au recuperat și recuperează în continuare distanța și diferențele față de evoluția acestora în Vest. Aceste domenii au generat, de altfel, și cele mai aprinse controverse, care poartă și umbra trecutului imediat socialist real, și nostalgia extremismului naționalist interbelic ori a extremismului marxist…

Ca structură, și domeniul învățământului, și cel al culturii, au trecut prin schimbări semnificative. În învățământ, au apărut universitățile private, iar ca organizare internă, a fost modificată peste tot curricula de studii. Am însă impresia că, în domeniul disciplinelor umaniste, marea curiozitate pentru teritoriile înainte inaccesibile a deplasat până la abandon interesul de la cultura română la altfel de probleme. E o impresie a mea. Oricum, luându-mă după informațiile mele, evident incomplete, cred că interesul pentru cultura natală și respectul față de ea au scăzut, locul acesteia în curricula universităților e tot mai mic, istoricii și filologii dacă se mai ocupă de ea, în vreme ce departamente universitare de tot felul proiectează mai cu plăcere studii de arabistică, să zicem, decât de cultură română. O exuberanță care va avea și ea urmări. Nu știu de ce nu ne (mai) inspirăm din modelul Franței, o țară cu o mare cultură, în care atenția pentru identitatea și cultura proprie, fără a exclude interesul pentru alte identități culturale, are prioritate. Noi, așa cum nu ne interesăm de identitatea culturală proprie, nu ne interesăm nici de cultivarea și păstrarea limbii proprii, care s-a deteriorat vizibil, până la a deveni, în viața cotidiană și la emisiunile tv, un fel de romgleză ciripită fudul.

S-au restructurat de asemenea și instituțiile care girează cultura. Ceea ce nu e rău, sunt mai multe centre de putere – păcat că se luptă între ele, fiecare având intenția de a domina asupra întregului teritoriu cultural. În fond, cultura a urmat modelul lumii politice, s-a descentralizat, ceea ce e bine, dar s-a autoorganizat pe grupuri și grupulețe în luptă violentă, chiar murdară, pentru putere. Si-apoi: vai de solitari! vai de proiectele pe termen lung! vai de cultura națională! Nu s-ar fi întâmplat așa dacă am fi avut o istorie statală organică, așa cum au avut țările democrate din Occident, atunci am fi evoluat în toate în mod organic, adică: firesc, lent și placat pe nevoile reale ale țării.      

De pe urma învățământului, cercetării și creației culturale originale, eu una mă aștept la un câștig important: și anume, mă aștept (mai corect ar fi să spun: nădăjduiesc) la apariția a unei conștiințe-critice-de-sine, care există deocamdată numai punctual. În așa fel încât, dacă și atunci când se va forma și va exista națiunea europeană, cu avantajele și pierderile pe care o asemenea transformare le-ar aduce inevitabil, să avem și noi, în tratatele de istorie a Europei, o pagină proprie. Nu îndrăznesc să sper mai mult. Când emit o asemenea ipoteză, mă gândesc la viitor, cuprinzând în el trecutul și prezentul. Dar gândul și privirea îmi sunt îndreptate spre viitorul pe termen mijlociu. Încerc (nu înseamnă că reușesc, eu doar încerc) să gândesc asupra trecut-prezentului având în minte viitorul. Ceva precum condusul mașinii în stil preventiv, ca să spun așa.

Am băgat de seamă că, de bună voie și nesilite de nimeni, unele țări gândesc și proiectează viitorul, trecând la fapte în numele acestuia. Aceste țări țin cont de marile probleme pe care le are omenirea în acest moment – cum ar fi: populația, în creștere pe glob și în îmbătrânire în Europa; resursele, fatal limitate, căci Terra nu crește deodată cu populația; apoi, schimbările climatice, poluarea, distrugerea mediului viu de care omul depinde de fapt; urâțirea permanentă a mediului, uitând că specia umană are nevoie de frumusețe și de natură pentru a fi mental sănătoasă; pericole potențiale, ascunse într-o oricând posibilă unire a tehnicii actuale (de pildă, a celei genetice) cu o politică rău intenționată față de ceea ce este omul; pericolele sanitare, cum o dovedește și prezenta pandemie; o tot mai vizibilă polarizare a societății, între foarte bogați și foarte săraci; altele, multe. Și, ținând cont de aceste probleme, pe care le-am enumerat rapid și incomplet, unele țări europene lucrează pentru viitor. Ar fi liniștitor dacă și la noi oamenii de stat – cei pe care-i vedem zi de zi, la știri, certându-se ca chiorii pentru o halcă mai mare, pentru o putere mai mare, într-un politicianism deșănțat și fără scrupule – s-ar interesa de problemele mari ale celor mici, căci populația unei țări nu trebuie privită ca o vacă de muls care musai să dea lapte oricât de puțin îi dai de mâncare, pe de o parte, de provocările mari pe care ni le ridică viitorul, pe de altă parte. De provocările dificile pe care le are acum în față specia umană. Mă tem că asta nu o să se întâmple prea curând, noi nu avem anvergura și onestitatea cerute pentru asta.

Se adaugă o anumită dificultate a celor de la putere în stabilirea priorităților, cred eu: de prea multe ori, banii și energiile merg spre fleacuri, spre lucruri de fațadă, nu spre lucrurile cu adevărat importante. Nu mă pot abține și dau un exemplu, mărunt și semnificativ, din satul meu, unde în fața fostului magazin sătesc a fost trântită un fel de plăcintă de ciment, cică bazin, cu câteva țâșnitoare minuscule de apă, care mi-au amintit instantaneu un text al lui Caragiale, despre „jedourile” (jeux deau) ce împodobeau stațiunile de pe Valea Prahovei; și-au făcut și consătenii mei cadou niște „jedouri” pe măsură, hidoase, inutile, asta în vreme ce ulițele nu sunt toate asfaltate, nu există canalizare, săracii din sat reprezintă majoritatea populației, căci sunt oameni vârstnici, mulți fără un venit. Adică, funcționează peste tot modelul „halelor de sport” construite de guvernul Năstase: în toate localitățile a apărut ceva, o construcție hidoasă și inutilă, un teren de sport acolo unde nu mai sunt nici copii, nici tineri, o hală, o statuie, un centru de informare turistică într-o comună fără nimic turistic etc. Ce nevoie este de asemenea „construcții”, când există oameni care nu au ce mânca, străzi neasfaltate, spitale fără autorizație și aviz contra incendiilor, cetățeni români care nu au bani să se trateze, încălzire orășenească deficitară? De fapt, asemenea „construcții” sunt o formă de corupție fără rușine, o fațada pentru furturi. De ce să iei fața bucureștenilor cu iluminație sărbătorească de Crăciun, mă întreb eu, atunci când sistemul de încălzire al capitalei e praf și pulbere, iar lumina de la decorurile feerice nu le ține acestora de cald și nici nu le încălzește apa cu care să se spele? Și așa mai departe, și așa mai departe. Încă P. P. Carp (într-un discurs parlamentar din 1909) și Dobrogeanu-Gherea (în Neoiobăgia, 1910) au observat că, de fapt, nu despre o neputință a noastră de a ne organiza este vorba, noi ne-am putea organiza, dar dezordinea și chiar haosul economico-social sunt întreținute premeditat, pentru că, favorizând corupția, îi favorizează pe cei care se îmbogățesc pe seama ei. Așa că la noi există legi, dar nu sunt aplicate…

Iar dacă, totuși, nu am fi în stare să ne stabilim singuri prioritățile corecte și să ne calculăm pașii, atunci ar trebui să aducem specialiști străini. După al Doilea Război Mondial, Germania, înfrântă și în ruine, a renăscut dezvoltându-și învățământul și cercetarea și, evident, muncind. Îmi vine să spun că ar trebui să aducem la noi specialiști germani care să ne ierarhizeze proiectele în periculoase, inutile, necesare în mod imediat, necesare pe termen mediu ori pe termen lung. Poate că atunci și România ar ajunge, nu precum Germania, dar, oricum, o țară normală, ca atâtea altele, așa cum nu este în momentul de față. Și nu este normală și din cauza corupției sistemice, cronice.

O mâzgă de corupție se întinde peste toată țara, peste toate domeniile, inclusiv peste învățământ și cultură. Un fel de morb cronic al fibrei noastre morale. Cei aproape cincizeci de ani de regim socialist după model sovietic au sfărâmat ceva din conștiința morală a nației, atâta câtă exista. De exemplu, în timpul socialismului real a fost stimulată ca virtute delațiunea, fapt care încalcă tot ce ne învață, la unison, etica religioasă, codurile etice elaborate de filosofi, codul onoarei, codul țărănesc al cinstei. La fel, a fost stimulată, până la a deveni reflex național, minciuna. O asemenea descătușare pe termen lung a răului din om nu avea cum să rămână fără urmări, de asemenea pe termen lung, asupra stării morale a nației. Iar în cei treizeci și unu de ani de când a căzut socialismul, corupția a devenit tropicală.

Cum poate fi îmbunătățită la scară națională moralitatea de la noi, ce anume ar trebui făcut pentru ca fondurile economice și energiile umane să fie îndreptate către lucrurile cu adevărat importante, ori cum poate fi determinată clasa politică din România să ia decizii în interesul țării, așadar al populației, nu în interesul grupurilor restrânse pe care, în secret sau pe față, le reprezintă? Democrația nu este o problemă numai de legislație, ci și de practică socială îndelungată, cotidiană. Iar lucrurile cu adevărat importante pentru o țară europeană, membră a Uniunii Europene, nu sunt chiar așa de greu de stabilit. Poate că o sută de ani de practică socială democratică (ceea ce ar însemna că deciziile ar fi luate în interesul țării, iar corupția ar fi instantaneu sancționată) ar induce onoarea și cinstea și pentru clasa politică de la noi? (Ceea ce scriu eu sună a cerc vicios…) Poate că așa, într-o sută de ani de pace și de practicare a unei democrații în care corupția este rapid eliminată, am ajunge și noi la normalitate? Iar inșii care alcătuiesc clasa politică ar uita, la rândul lor – căci, în fond, sunt ființe umane ca oricare altele, adică uituce – reflexele autoritar-totalitare ori pe acelea de îmbogățire rapidă pe care le pun acum în practică? Poate că în felul acesta s-ar vindeca bolile congenitale și sechelele lăsate de socialismul real din România, precum și aberațiile nou apărute? Sau nu?

Ianuarie-februarie 2021, Cluj

[Vatra, nr. 9/2021, pp. 34-49]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.