Magda CÂRNECI

De acolo vine schimbarea

1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații¹. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.

Să aducem ca termen de comparație situația revistelor literare franceze, de pildă, majoritatea dispărute în ultimii 10-15 ani, sau reduse numai la versiunea online, într-o țară puternică economic, cu o populație de aproape 4 ori mai numeroasă ca a noastră și având „vocația lecturii” de cel puțin două secole – fără a mai pune la socoteală fenomenul internațional al francofoniei literare din ce în ce mai înfloritoare, care asigură o piață de desfacere culturală internațională.

Explicația acestei dinamici publicistice susținute din câmpul literar românesc are desigur multiple explicații, care au fost amintite adesea: multe reviste au fost create în comunism (sau chiar înainte de comunism) pentru edificarea culturii naționale și au continuat după 1989 dintr-un fel de inerție instituțională; revistele au constituit „zone protejate” și locuri de muncă stabile pentru clasa culturală mai veche sau în formare; și au rezistat ca un fel de „bastioane culturale” pentru întreținerea tonusului intelectual dar și al orgoliului legitim al diverselor orașe și capitale de județ.

Aș observa în ultimii 20 de ani un interesant proces de descentralizare a fenomenului cultural de toate felurile (deci și literar) grație mijloacelor de comunicare în masă și finanțărilor locale, ceea ce a permis o maturizare (în curs) a producției și consumului de cultură, dar mai ales o diseminare din ce în ce mai democratică a spiritului creativ, inovativ, concurențial, după modele care nu mai sunt copiate sau controlate de la un centru unic, fie el și capitala.

2. Problema gravă a revistelor literare este în România, ca peste tot în lume, relația dintre versiunea lor tipărită și cea virtuală. Revistele literare pe hârtie nu circulă suficient în țară nu numai pentru că sistemul de difuzare de presă la nivel național a fost bulversat profund în perioada postcomunistă și s-a refăcut doar parțial și pe alte baze (radical comerciale) în ultimii ani. Ci pentru că versiunea lor online e mult mai ușor disponibilă pe internet. După diverse tatonări și formule hibride, prin care fiecare revistă a încercat să găsească formula optimă de apariție a printului în raport cu online-ul, cele mai multe reviste literare românești (lunare, bilunare, trimestriale, anuale etc.) s-au resemnat să pună pe internet toate numerele lor anterioare și uneori chiar și pe cele curente (cu o anume defazare temporală). Surprinzător, asta nu a însemnat ruina revistelor și nici căderea tiparului în desuetudine (deocamdată). Pentru că s-a observat că, dincolo de comoditatea cititului (rapid) pe ecranul de computer, există și o dorință și plăcere remanentă a cititului (mai lent) pe hârtie, care obosește mai puțin ochii și excită alte zone corticale. După cum există și obiceiurile generațiilor mai vechi de a citi pe un suport clasic – dar și ideea că în cazul dispariției internetului, tot bibliotecile pe hârtie ne vor salva. Nu știu dacă acest raport încă acceptabil între forma tipărită și cea virtuală se va păstra și la generațiile mai noi, dar deocamdată suntem într-o perioadă de tranziție „de la galaxia Guttenberg la galaxia Zuckerberg”, tranziție care ne obligă la adaptabilitate și la o flexibilitate care își are tentațiile, amenințările și inventivitățile ei.

3, 4. Problema selectării colaboratorilor unei reviste e o chestiune mereu delicată: uneori nu ai suficienți colaboratori, alteori ai prea mulți; adeseori ai aceiași colaboratori (fideli sau grafomani), alteori găsești cu greu oameni noi care să scrie pe teme noi. O revistă literară are inevitabil o echipă stabilă, redacția, care își impune gusturile și partipriurile culturale; dar are și o „zonă de atracție” sau „de influență” pentru colaboratorii externi, captați de linia estetică mai cuminte sau mai experimentală, de profilul ideologic moderat sau combativ, sau de numele sonore ale revistei. Ce mi se pare sesizant este o tendință spre uniformitate. Dacă frunzărești o vreme revistele literare, observi cu destulă ușurință că unele din cele administrate de Uniunea Scriitorilor, forul lor tutelar, au cam aceiași colaboratori de la număr la număr, și uneori chiar de la o revistă la o altă revistă, ceea ce reduce falanga de revuiști permanenți, ultrapublicați, la vreo 20-30 de nume în total și conferă o anume monotonie acestor publicații, în ale căror consilii de conducere figurează cam aceleași nume.

În schimb, revistele finanțate de Consiliile județene, de fundațiile sau universitățile locale, având „bazine de extracție” ale colaboratorilor diferite, dau o impresie de mai mare diversitate, par mai dinamice și mai curajoase în ce privește tematica, scriitorii invitați și modalitățile de critică și de evaluare. Cred de aceea că revistele literare ar trebui să se deschidă mai mult spre zone conexe literaturii și să atragă cu constanță sociologi, istorici ai ideilor, filosofi, teoreticieni ai culturii, politologi români și străini, care să publice în paginile și pe siteurile lor. Și să traducă mai mult din eseurile și textele teoretice fecunde care apar cu constanță pe piața internațională a ideilor. Există în continuare un deficit al prezenței acestor perspective intelectuale inovatoare în revistele literare românești, în ciuda prezenței multor intelectuali români în publicațiile de specialitate occidentale.

5, 6. E ciudat, dar viața literară din România de azi, cel puțin cea rezultată din paginile revistelor pe hârtie, dincolo de numeroasele cărți recenzate anual, dincolo de diversele lansări și premieri, mă duce cumva cu gândul la ambianța culturală din anii 1980. Sigur, nu mai avem cenzură comunistă, nu mai avem numere festive de revistă dedicate vreunei aniversări a partidului și nici teme obligatorii (pe care învățasem cu toții cum să le ocolim). Avem în schimb o ambianță mai degrabă conservatoare, orientată spre trecut și spre valorile deja consacrate (de unde prezența masivă a textelor de istorie literară în paginile lor). Puțini literați se mai aventurează în zona periculoasă a comentariului politic, ca în anii 1990. Abordarea ideologiilor politice din spatele operelor literare rămâne un teren minat și potențial exploziv. Avem în schimb o „stabilitate de fier” a numelor și pozițiilor din câmpul literar, controlat financiar și estetic de ani și ani de aceeași ierarhie de scriitori. Asta dă impresia de repetare în cerc, de stază, ca și cum dincolo de agitația culturală mass-mediatică de suprafață, adaptată superficial la noile tehnologii de comunicare, fondul mai profund al lumii noastre culturale e același: și oamenii și obiceiurile lor și mentalitatea lor repetă la nesfârșit aceleași tipare de comoditate și conformism, care ne aranjează pe toți.

Dar cine frecventează spațiul literar de pe internet este impresionat de diversitatea de nume tinere, de cantitatea de nou, de inventivitatea fără frontiere și mai ales de libertatea de gândire și de atitudine care pulsează acolo. De acolo vine deja schimbarea.

^[1]Apostrof, Arca, Ateneu, Convorbiri Literare, Echinox, Familia,Luceafărul de dimineață, Observator Cultural, Orizont, Poesis, Poesis International, Ramuri, România Literară, Scriptor, Steaua, Transilvania, Tribuna, Vatra, Viața Românească și Helikon în limba maghiară.

*

George VULTURESCU

Un „peisaj” ondulat

1. Cu tenacitatea și osârdia benedictină – a unor „smintiți” întru pagina tipărită – salba revistelor literare din România este încă vizibilă – un limes luminos este chiar arcul Nordic, prin revistele Hyperion (Botoșani), Bucovina literară (Suceava), Nord literar (Baia Mare), Poesis, Acolada (Satu Mare), Mișcarea literară (Bistrița), Caiete silvane (Zalău)… Coexistă – dacă nu în dialog critic măcar în succedanee care se pliază pe vechi tipare – pe valurile „crizelor” financiare, repetabile, sub toate guvernele, fregatele-fanion (Viața Românească, Convorbiri literare, , Vatra, Familia, Tribuna, Steaua, Ramuri, România literară, Luceafărul de Dimineață, Contemporanul – ideea europeană, Scrisul Românesc, Ateneu, Orizont, Argeș, Mozaicul…) și cele apărute după Revoluție, cu sacrificii și subvenții locale (Apostrof, Euphorion, Discobolul, Observator cultural, Pro Saeculum, Antiteze, Actualitatea literară, Ex Ponto, Boema, Litere, Porto Franco, Reflex, Dunărea de Jos, Libris, Târnava, Ardealul literar și artistic, Banchetul, Spații culturale…), vorba ʼceea – „ce mai freamăt, ce mai zbucium”… Personal, sunt impresionat de revistele cele mai nou apărute (Scriptor, Neuma, Expres cultural, Avalon) care și-au  câștigat, într-un timp relativ scurt, o popularitate și aprecieri binemeritate.

În prealabil, e un… „peisaj” ondulat, deal-vale, în care nu predomină atitudini critice diferite, ci unul al unor liniarități colocviale, cu analize prețioase alături de cele pro domo, înserând aceleași „liste” mumificate… Edițiile on-line n-au altă relevanță decât aceea a rapidității informației… Însă autorii, bibliotecile și colecționarii își doresc, mai departe, numerele tipărite. Cititorii nu diferă – sunt autorii articolelor, confrați interesați de un trend al discursului critic, studenți îndemnați spre studii doctorale.

3. Sunt căi diverse – prin contactul redactorilor cu autorii, la târgurile de carte, la festivaluri sau evenimente culturale și, de ce nu, prin „autopropunerea” unor scriitori. Orice redacție visează la… marele text… La Poesis lăsăm uși spre toate aceste posibilități.

4. Nu aș subaprecia scriitorii care se „autopropun” – dacă îți apare o carte nu este firesc să o trimiți unei redacții, unor critici? Dacă scrii un studiu diferit decât cele din manualele zilei despre un scriitor, despre o carte, nu e firesc să încerci să-l faci cunoscut? Cred că responsabilitatea trebuie să fie a coerenței unei ștachete a redacției – dar „ștachetă ridicată” nu înseamnă să-i cultivi doar pe cei 7-10 scriitori din grupul tău sau să-i mumifici la nesfârșit pe cei agreați de politica editorială a unor campioni prezenți, selectați de „centru”, în toate juriile din țară…

5. Îl știm/vedem cu toții – predomină „grupurile” de interese, de afiliații între edituri și redacții de reviste… Aproape poți ghici cine va fi prezent în numărul următor, ce apariție editorială va fi la „cartea lunii/anului”… Pe granița mea, de Nord-Vest, îmi fac singur selecția lecturilor… Oricum mi-e dor de rubricile de critică literară semnate de un Laurențiu Ulici („Primaverba”), de cele semnate de Cornel Regman, de N. Manolescu – cel din prima perioadă, a Contemporanului și a României literare de până în 1990 –, ale lui Marin Mincu sau Romul Munteanu… Mi-au rămas în minte cronicile lui Valentin Tașcu, ale lui Radu  Săplăcan, ale lui Al. Cistelecan… Sunt tot mai puțini criticii care impun prin statornicie, prin fidelitatea față de cartea nou-apărută precum o mai fac astăzi Gh. Grigurcu, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Nicolae Oprea, Cornel Ungureanu, Cristian  Livescu, Constantin Cubleșan, Iulian Boldea, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Glodeanu… Urmăresc pregnanța critică și credibilitatea argumentelor din scrisul unor Horia Gârbea, Adrian Lesenciuc, Mircea Bârsilă, Adrian Alui Gheorghe, Viorel Mureșan, Delia Muntean, Romulus Bucur, Andrea H. Hedeș, Monica Grosu, Gellu Dorian – radiograf al tinerilor debutanți –, al tânărului Andrei Mocuța… Satisfacții depline îmi dau „dosarele” lui Ion Vartic, eseurile lui Mircea Muthu… Să tot aștepți o revistă în provincie cu textele lor!

6. „Independența de opinie” e una… dar „politica de grup” e dăunătoare… La noi predomină căpătuiala de pe unele „liste” de tipic cominternist, mumificări încă din viață… Sunt reviste închise, ca niște galerii sigilate …

7. Problematica acestei „teme” a fost dezbătută zgomotos la colocviile dedicate revistelor de cultură – de la Arad, Oradea, Satu Mare, Botoșani… –, dar fără nici o șansă practică. Uniunea Scriitorilor nu mai are soluții după renunțarea („fără luptă”) la librăriile înființate de regretatul Laurențiu Ulici (unde erau angajați scriitori din zonă), redacțiile sunt în mâna „sponsorilor” locali… Și la Zilele culturale „Poesis” s-au făcut câteva propuneri (Dumitru Păcuraru a oferit spații pentru standuri de reviste în Cafeneaua literară…) iar eu am sperat că Bibliotecile județene (care au spații) să accepte la intrare – în sălile de lectură – amenajarea unor standuri cu reviste și cărți pentru difuzare/achiziționare… Baghetele decizionale ar fi la Ministerul Culturii (știe cineva numele unui recent „ministru” la acest minister?…) sau la Consiliile locale… Așadar, singura „eficiență” poate fi asigurată prin schimbul de reviste între redacții…

Desigur că banii pentru expediții poștale sunt/vor fi mereu o problemă… Noi, la Poesis, o practicăm ca pe o soluție rezonabilă, completând-o cu pachete de reviste pe care le oferim la evenimentele din țară unde suntem invitați… În rest… iluzii…

*

Romulus BUCUR

Optimism limitat

1. La fel ca odinioară. Total diferit față de, să zicem, acum douăzeci de ani. O chestiune de perspectivă, la urma urmei. Ca și evaluarea acestei situații: e bine că nu s-a schimbat nimic, și atunci vorbim folosind cuvinte cum ar fi stabilitate, continuitate și altele asemenea, sau e rău că nu s-a schimbat nimic, și atunci vorbim de inerție, scleroză, paralizie. Sau: e bine că s-a schimbat câte ceva, că au apărut reviste noi, că la altele, cu o vechime respectabilă, s-a schimbat garda, cu tot ce implică acest lucru – prezentare grafică, rubrici, colaboratori etc. Ori: nu s-a schimbat nimic în afară de niște oameni, de alt calibru decât predecesorii lor (formulările pot fi mult mai colorate), iar schimbările, unde au avut loc, sunt în rău.

La urma urmei, vorbim de confruntarea între grupări – generaționale, ideologice, folosind literatura ca argument sau ca pretext, de putere simbolică.

Apoi: cine este publicul acestor reviste? La oricare din categoriile care vor urma se poate răspunde Da, dar… Deci? Scriitorii, afirmați, în curs de afirmare, reali sau închipuiți? Profesorii de literatură, de la orice nivel al învățământului? Elevii interesați de literatură și / sau studenții de la facultățile cu profil umanist? Publicul instruit? În condițiile în care nici cărțile, cu care revistele trăiesc în simbioză, nu se bucură de cine știe ce succes (ajunge să ne referim la tiraje), în condițiile în care nivelul de trai nu ne plasează între țările europene decente, de unde motivarea unor cheltuieli culturale, când viața de zi cu zi înseamnă pentru multă lume a te târî de la un salariu la următorul?

2. În ce mă privește, apropiată de zero. Urmează o argumentație anecdotică: pe când eram în ciclul gimnazial, și aveam ore după-amiază, plictisindu-mă acasă, am dat, în spatele unui dulap așezat într-un colț al camerei alor mei, de niște teancuri de reviste literare, adunate cu conștiinciozitate de tata: Gazeta literară, Ramuri, Amfiteatru, Luceafărul și altele, de ale căror titluri nu mai sunt sigur. Le-am devorat și bine am făcut (în Ramuri, de pildă, am citit „Tivisoc și Tivismoc”, a lui C. S. Nicolăescu-Plopșor), pentru că, în scurtă vreme, au ajuns să fie folosite ca hârtie pentru prins focul. După absolvirea facultății, am preluat aceleași năravuri arhivistice (un prieten de familie, care tocmai se pregătea să plece definitiv din țară, m-a întrebat, pe jumătate ironic, dacă are sens să fac concurență Bibliotecii Naționale și depozitului legal). Niște metri cubi de reviste, depozitate în podul casei de la Arad, au ajuns la deșeuri. Au scăpat cele în care publicasem sau în care scrie despre mine, câteva numere care mă interesau deosebit, câteva pagini / articole decupate sau fotocopiate (și scanate ulterior). Și am rămas, nu cu nostalgia, ci cu frustrarea că am pierdut „Pseudocultura pe unde scurte” din Luceafărul anilor ’80, pe atunci un vajnic bastion al protocronismului. Un serial de arătat nostalgicilor după acele vremuri. Acum, după o vară petrecută cu renovarea apartamentului, mă confrunt cam cu aceleași probleme: colecții de reviste care, deși limitate, depășesc spațiul pe care li l-aș putea aloca.

Edițiile online, teoretic, sunt mai avantajoase: în primul rând pot fi salvate offline. Se pot căuta cuvinte cheie, titluri, autori, ceea ce, atunci când le folosim ca instrumente de lucru și nu doar ca lectură de plăcere, e extrem de util. De asemenea, sărind peste lanțul culegere – corectură – tipăritura finală – legare (eventual) – difuzare, prețul de cost e mai mic și revista poate ajunge instantaneu oriunde. Un dezavantaj ar fi că apar cu un anumit decalaj față de ediția tipărită, pentru a nu-i concura încasările (care oricum nu o prea susțin material, dar pot constitui un argument în fața finanțatorului); un altul, că internetul e un mediu volatil: revistele (sau anumite numere ale acestora) pot să dispară instantaneu. Sau pot fi ascunse în așa fel încât îți trebuie anumite competențe, uneori însoțite de un dram de noroc, pentru a găsi un anumit număr al unei anumite reviste.

Internetul mai are un avantaj (ca să fim sinceri, unii îl consideră dezavantaj): e democratic. În primul rând, nu poate fi (încă) cenzurat. Nu permite monopolul opiniilor. E drept, rețelele sociale au început să se polarizeze, au început să cenzureze anumite opinii, așa-zicând, în contradicție cu standardele comunității. E drept de asemenea că, pentru multă lume, libertatea cuvântului ține loc de competență, de cei șapte ani de acasă, că violența verbală ține locul argumentelor, dar rezolvarea acestor probleme nu e cenzura, ci educația.

3. Pe timpuri, adică înainte de 1989, revistele de cultură erau de două feluri, cele care apăreau la București, de regulă editate de Uniunea Scriitorilor, și cele care apăreau în țară, de regulă editate de asociațiile locale ale aceleiași Uniuni a Scriitorilor. Asta însemna un grup de autori apropiați ca viziune, idei, idealuri de redacția revistei și, de ce să n-o spunem, geografic și / sau emoțional. Exista un al doilea, probabil un al treilea cerc de colaboratori, care publicau la diverse ocazii (ca să dau un exemplu, articolele mele despre literatura chineză apăreau, în Amfiteatru și Orizont, în preajma sărbătorii zilei naționale a Republicii Populare Chineze și, de asemenea, beneficiind de relațiile mele amicale cu redacțiile celor două reviste), sau care publicau din când în când câte o poezie / un grupaj / o pagină de poeme, o proză, un articol. Existau de asemenea incompatibilități: cei care publicau, în anii ’80, în Luceafărul, nu publicau în România literară și reciproc.

După 1989 au apărut cam peste tot reviste, multe scoase de scriitori optzeciști (Apostrof, Euphorion, Contrapunct, Calende, Paralela 45, Interval, Discobolul), altele scoase de grupuri de scriitori locali care nu se simțeau reprezentați în revistele deja existente (Arca, Poesis etc.), în sfârșit, cele deja existente, care au trecut și ele prin schimbări redacționale (Familia, Orizont, Ramuri, Argeș, Tribuna, Steaua, Transilvania, Vatra, Convorbiri literare, Cronica etc.), majoritatea ajungând sub conducerea unor scriitori aparținând aceleiași generații optzeciste. Au trecut peste treizeci de ani de atunci, revistele continuă să apară (și ar trebui s-o facă în continuare), dar nu prea a apărut un schimb nou căruia să i se predea ștafeta. Ar fi mai multe cauze: o anumită neîncredere reciprocă între generații, poetici diferite, generate de masivele, radicalele schimbări ale lumii în care trăim, lipsa de atractivitate, în primul rând financiară, a unei profesii solicitante, orice s-ar zice, lipsa de atractivitate profesională, pentru cei intrați în sistemul academic, mai tineri sau mai puțin tineri, care trebuie să opteze între articolele academice, bune sau rele, dar care se punctează la cercetare, și, să zicem, cele de critică literară, care nu se iau în considerare, decât dacă apar în anumite reviste, indexate în baze internaționale de date (faimoasele BDI-uri); puțină lume mai e în stare sau dispusă să-și împartă energia și timpul între cele două. De aici observația, malițioasă, dar în genere adevărată, că revistele literare sunt conduse de poeți pensionari. Ce nu s-a spus e că, probabil, după dispariția acestora, vor dispărea și revistele sau marea majoritate a lor. Au existat, o vreme, reviste / suplimente culturale scoase de diverse grupuri de presă sau trusturi media: Litere, arte & idei, Ziarul de vineri, Suplimentul de duminică, Dilemateca; mai rezistă, după știința mea, Suplimentul de cultură. Mai există, în fine, reviste scoase din inițiativă privată, cu mult entuziasm în spatele lor, și care și-au constituit și ele un grup de colaboratori. Doar două exemple: Observator cultural și Poesis internațional. În ceea ce privește colaboratorii, o singură observație: cam peste tot, în jurul revistelor care apar în țară, există un grup tenace de veleitari, a căror publicare e cvasi-inevitabilă – dețin suficientă influență locală încât presiunile lor, pe diverse canale, să fie irezistibile. Asta când nu se întâmplă să se grupeze și să-și facă propria lor revistă, în deplină consonanță cu diversele fabrici locale de diplome universitare. Cu un optimism limitat aș spune că, în timp, lucrurile se vor așeza.

4. De regulă nu sunt. Cu niște ani în urmă (în 1993), poeta irlandeză Medbh McGuckian îmi explica diferența, în lumea anglo-saxonă, dintre a publica versuri pe care ți le solicită o revistă și cele pe care le trimiți nesolicitate unei reviste: pentru primele ești plătit, pentru celelalte plătești tu. La noi a existat instituția Poșta redacției, o etapă pe drumul afirmării unui autor. Acum am senzația că a dispărut.

5. În deplină consonanță cu viața noastră publică. Nu cred că mai e nevoie să intru în detalii.

6. În general există. În particular, nu se manifestă întotdeauna. Sau nu se manifestă pe deplin.

7. Sincer, niciuna. Nu cred că difuzarea e problema: presa scrisă, în general, mi se pare în agonie. Nu știu dacă, ce, cum le va lua cineva locul. Cu câțiva ani în urmă, la primul colocviu al revistelor de cultură, organizat la Arad de revista Arca, am spus că suntem ultimii apărători ai meterezelor unei cetăți care va cădea în curând. Cred în continuare acest lucru.

*

Traian ȘTEF

Sunt prea puține reviste

Există opinia că în România ar fi prea multe reviste de cultură (eu le includ aici, pe lângă revistele literare, și pe cele din alte domenii ale culturii.). Dar sunt și revistele culturii de masă, mondenele, al căror număr nu-l știu, dar se văd în afișajul de la chioșcuri – chiar mai multe decât literarele care, de fapt, nici nu apar. Fiecare cu cititorul prezumtiv. Nu cred că sunt niciunele prea multe. Ba, dacă e să întoarcem capul, în trecutul nostru necomunist erau chiar mai multe. Ca să dau drept exemplu Bihorul, pe lângă Familia, aici mai apărea Cele trei Crișuri, dar mai existau și altele, pe fiecare Criș. Erau revistele învățătorilor. Cine va avea curiozitatea să „răsfoiască” revista Crișul Negru (digitizată de BCU Cluj), va fi mirat să constate cât erau de bine făcute. Scopul acestora era să facă legătura între școală și literatură. Autorii articolelor discutau despre reforma din Învățământ – lucruri care ar fi și în zilele noastre valabile;  aici apăreau circulare ale Ministerului – una e Circulara pentru poezie în care ministrul îi îndeamnă pe educatori să le citească poezii copiilor; mai cuprindeau creații literare, culegeri folclorice și diverse informații. Din păcate, învățământul românesc de astăzi merge în direcția contrară, adică aceea a despărțirii de cultură, iar profesorii merg pe val. Unii sunt chiar formați astfel. A se vedea și limba (română) ce-o vorbesc și scriu ei înșiși.

A ne raporta la perioada de dinainte de 1990 e o eroare pentru că datele sociale, economice, politice, culturale sunt altele. Lucrurile se întâmplă peste tot cam la fel. Am putea face o comparație cu sportul… Nici în ale noastre  nu mai există cititorii amatori, ci doar puținii pasionați de carte, literatură, cultură și profesioniștii. Dar dacă cetățeanul obișnuit nu are nevoie de carte și revista literară, cultura română are nevoie de ele, pur și simplu ca să existe. Cum are nevoie și de teatre sau alte instituții artistice.

Că veni vorba de instituții, o revistă literară poate fi o simplă publicație, sau o instituție culturală. Asta depinde de cei care-i conferă și susțin statutul și de personalitatea și misionarismul celor care compun redacția. Pentru a fi mai bine înțeles, să luăm exemplul revistelor cărora li s-a retras personalitatea juridică, a fost eliminată o parte dintre redactori și au devenit publicații ale altor instituții, cum s-a întâmplat și cu Familia. Acestea nu mai au rolul coagulant, de formare, afirmare și susținere a unei mișcări culturale locale sau de mai mare anvergură. Ele doar publică texte. Spațiul redacțional e închis într-o săliță nefrecventată. Nu știu să fi intrat în aproape un an cineva din Oradea, în afara vreunui redactor, în sala destinată Familiei, cu propuneri literare sau pentru o discuție pur și simplu. Ceea ce li se cere acestor reviste, însă, de către finanțatorii politruci (cum ar zice Luca Pițu), este „creșterea adresabilității”, adică virarea tocmai spre aceia pe care nu-i interesează. Cel mai ușor a fost cu grafica. De la eleganța grafică s-a ajuns la kitsch, sau, ceva mai bine, comparativ, de la tabloul artistului profesionist, la fotografia amatorului.

În ce privește conținutul, revistele literare sunt diverse. Să le comparăm doar pe cele ale Uniunii Scriitorilor. Niciuna nu seamănă cu România literară. Nici Steaua cu Apostrof, care sunt în același oraș. Nici Convorbiri literare cu Orizont sau Ramuri. Nici Luceafărul cu Viața românească. Nu seamănă nici revistele finanțate de consiliile locale – nici unele cu altele, nici cu cele amintite înainte. Deci există diversitate. Fiecare funcționează după chipul, exigențele și priceperea celor care le alcătuiesc.

E o problemă că în marea lor majoritate revistele de cultură din România sunt finanțate din bani publici, nu privați? Dar statul însuși nu a creat condițiile pentru alte finanțări. Revistele din toate domeniile culturii, nu numai de literatură, ar dispărea fără această finanțare. Ar fi asta o catastrofă? Da, ar fi. E ca și cum am vrea să adunăm de o echipă națională de fotbal sau pentru alte sporturi, dar nu am avea nici o ligă, nici o echipă. Cam cum se întâmplă la gimnastică. Ar trebui să reînviem școala de literatură din anii ʼ50. În acest context, nu e deloc de hulit ce au făcut Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Traian Dobrinescu și alții încă – adică o lege pentru finanțarea revistelor de cultură și de științe (pe care eu tot la cultură le includ). Sau ce a făcut Mihai Răzvan Ungureanu, care, ca ministru de Externe, a abonat reprezentanțele românești din lume la un număr de reviste.

Pentru că am făcut trimiterea la perioada interbelică, acele reviste de breaslă lipsesc astăzi. Ele făceau legătura cu revistele să zicem de direcție ale epocii, ele formau cititorii, aici se exersau prezumtivii scriitori. Erau așezământul mișcării culturale din România.

Ediție tipărită/ediție on-line… Sunt nesemnificativ de puține reviste on-line. De fapt, revistele noastre sunt tipărite, iar forma tipărită este distribuită și on-line. E adevărat că on-line sunt mai mulți cititori decât cumpărătorii de la chioșc, dar mi se pare că rămân mai degrabă  cele care au prima formă tipărită. Și prin faptul că e o mai mare grijă pentru ce arată hârtia.

Colaboratorii revistelor de cultură sunt de trei feluri: invitați – cu rubrici permanente, ocazionali – care propun texte și sunt acceptate și invitați ocazional – solicitați pentru anumite evenimente, secvențe, anchete etc.. Eu cred că revistele sunt pentru cei ce se autopropun, ei fiind și cei mai numeroși cititori, deși pot apărea fără ei, dar nu pot exista fără ceilalți.

Dacă ne uităm în jurul nostru, primul gând e că se poate și mai rău. Totul e dominat de mișcările politice care par aberante dacă stai să le înțelegi. Viața literară se mai animase, dar a venit acest virus care ne pândește la poartă și festivalurile, saloanele, târgurile, întâlnirile în general au fost suspendate sau și-au ieșit din ritm. Doar procesele care contestă existența Uniunii Scriitorilor sau a Uniunii Artiștilor Plastici nu se opresc, deși provoacă perplexitate. Așa că nu prea e momentul să propunem soluții salvatoare. Revista e asemeni redacției. Ea nu are altceva decât știința, dăruirea, altruismul, inventivitatea, talentul, valorile, curajul redactorilor. Dacă acestea există, nu mai e nevoie de soluții speciale. E nevoie dinspre vârful statului de puțină grijă pentru cultura română, limba română și identitatea noastră. A nu se lăsa contabilii, totuși, să cuantifice această grijă.

*

Vasile BAGHIU

Revistele nu au identitate

1. Mă tem că am mai degrabă o impresie negativă. Revistele, atâtea câte sunt, destul de multe, par muncite, nimic de zis, se vede că redactorii și colaboratorii și-au dat silința să scrie și să facă să apară lucruri cât mai bune, dar e limpede că nu s-a putut mai mult.

Parcă lipsește entuziasmul și inspirația, scânteia aceea de creativitate și vitalitate care să atragă și altfel de public decât cel scriitoricesc. La urma urmei, poate că lipsește chiar viziunea.

Multe par scrise în cerc închis de o singură echipă redacțională „old school”, iar articolele au aerul că trebuia umplut spațiul tipografic.

Este ceva căznit în prea multe eseuri în care se bate cu hărnicie și gravitate apa în piuă, în poeziile călduțe și autocompătimitoare care nu conțin deloc poezie și în prozele diluate până la transparență și împotmolite în subiecte locale nerelevante, în rubricile bătrânicioase în care nu se distinge niciun fir de mesaj.

Se poate spune că revistele nu au identitate, pentru că regăsești în paginile lor aceleași „tristeți provinciale”, aceeași salată de texte și aceeași lipsă de conectare la actualitatea literară nu neapărat din lume, dar chiar de la noi.

Uniunea Scriitorilor patronează o parte din aceste reviste și o face suficient de prost, mai ales în ultimii 15-20 de ani, încât să îi  descurajeze de la intenția de colaborare pe mulți dintre scriitorii, în special pe cei mai tineri, care ar avea talentul, cultura și chiar experiența necesare pentru o resetare a viziunii și conținuturilor.

România literară, de exemplu, a devenit un instrument de pedepsire și punere la punct a scriitorilor care nu sunt „pe linie”, care au exprimat critici cu privire la stilul de conducere al celor din fruntea organizației, la autoritarismul acestora, la lipsa de transparență în gestionarea resurselor, la favoritismele lor, întocmai cum pe vremuri funcționa revista Săptămâna.

Nu mi-aș fi imaginat în anii nouăzeci,  când publicam măcar o dată pe an acolo, că această revistă emblematică va ajunge o tribună pentru carieriști și belferi literari, unii deveniți așa între timp. Păcat de unele contribuții foarte bune! 

Unele reviste parcă sunt făcute doar pentru armata de sute de autori care încă „trebuie” primiți în breaslă pe „repede înainte” pentru suplimentul de pensie și pentru asigurarea masei critice de votanți, care, toți, au nevoie pentru asta, desigur, de multe cronici. 

Noroc că mai există, încă, reviste care echilibrează balanța. Astfel, sunt încântat că Observator cultural reușește să mențină un aer de normalitate prin încurajarea spiritului critic și prin conectarea la realitatea culturală de azi și luptă astfel pentru valoare. În ultimii ani, a apărut și o revistă de proză scurtă, Iocan, foarte bună, prin selecția serioasă a autorilor și textelor și prin intenția redactorilor de a reanima acest gen literar. Poesis international este, la fel, un reper autentic, cu deschidere spre lume. Vatra se păstrează și ea în zona cât se poate de onorabilă, mai ales prin organizarea numerelor tematice și prin calitatea textelor. Orizont este eclatantă adesea. La fel Dilema, care acoperă în bună parte și un spectru extraliterar și poate fi un exemplu pentru revistele strict literare. Cafeneaua literară, scoasă undeva în provincie, este peste nivelul unor reviste cu tradiție. Transilvania reușește performanța să capete popularitate fără să iasă din rigorile academice. Unele dintre acestea și încă altele, trebuie să observăm însă, funcționează în margine cel mai adesea, în unele cazuri chiar underground, iar aceasta spune mult despre cât de sănătos este mediul literar de la noi.

Din păcate, destule dintre cele bune au mai și dispărut între timp. De exemplu, nu demult, revista Cultura întreținea un spirit viu în mediile literare. La fel, o revistă online precum Prăvălia literară reușea să umple nevoia de dialog și problematizare, iar Liternautica, o revistă online foarte bine structurată și la care am colaborat și eu cu drag câțiva ani tocmai pentru că îmi oferea un spațiu de respirație liberă, și-a încetinit și ea din păcate activitatea. Revista Timpul de la Iași era, la fel, conectată chiar la spiritul timpului, dar partea bună este că a revenit în peisaj, dă semne excelente și acum, cu o nouă echipă, reușește să fie la înălțime.

Am sentimentul că nu literatura îi mână în luptă pe cei mai mulți dintre redactori, ci interese locale foarte terestre, că toate conexiunile lor, chiar și atunci când ar avea anvergura intelectuală și culturală să se ridice mai sus de „provincia deserta”, fac parte dintr-un peisaj de cumetrie literară în care preferă să se complacă și care nu poate să ducă la nimic bun.

Nu am făcut o documentare propriu-zisă  pentru a răspunde acestei anchete. Încerc să spun câte ceva aici despre o impresie cât se poate de subiectivă, așa, la prima vedere, cum sunt mai toate impresiile.

De altfel, mărturisesc că în ultimii douăzeci de ani nu am avut o plajă prea mare de alegere când am avut de trimis ceva pentru publicare, a trebuit să fac un adevărat inventar și să mă gândesc serios dacă în aceste condiții mai merită să public sau nu.

Am citit și eu, ca toată lumea, articolul lui Ion Simuț, poate cel mai aplicat apărut în ultimii ani pe acest subiect. Și chiar dacă majoritatea ideilor și punctelor de vedere exprimate acolo de criticul orădean sunt în acord cu realitatea, reacțiile au fost de punere la colț a autorului, disproporționate și jenant de ostile, ceea ce arată că lumea noastră literară nu este pregătită pentru circulația liberă a ideilor, ca să spun așa.

2. Ediția tipărită are rolul ei, firește, pentru că menține un reper de durabilitate. În Occident, cum bine se știe, revistele care au și versiunea „print” în paralel cu ediția „online” au o cotă mai înaltă, sunt mai căutate de scriitori pentru „submission” și au exigențe mai mari la selecția ofertelor. Multe dintre legendarele reviste au ales, în noile condiții aduse de Internet, să-și mențină statutul de reviste tipărite chiar dacă au trecut online, cu abonați și cumpărători, cu școli și universități între abonați și așa mai departe. Ediția tipărită are avantaje deloc de neglijat: lungimea textelor poate fi mai mare (în paralel, versiunea online va conține doar câteva pasaje, pentru că cititorul pe Internet citește cu precădere texte scurte), atenția cititorului nu trebuie să fie împărțită cu alte link-uri și reclame, nu este nevoie de motoare de căutare. În principiu, este util să funcționeze ambele versiuni, pentru că se potențează reciproc.

3. Nu prea știu cum fac redactorii selecția. Pot doar să constat, cum spuneam, că nu scriitorii buni se îngrămădesc în paginile celor mai multe, ci mai degrabă amatori și veleitari. Și atunci probabil că iei din ce primești. Din cât se vede, revistele nu se mai țin de practica nobilă și elegantă de a invita un scriitor sau o scriitoare să colaboreze și de a-i susține mereu pe toată perioada colaborării, motivându-i și cultivându-i, de a ieși în față cu ei și de a face evenimente pe seama afilierii cu ei. Pare că redactorii se complac în ideea că are balta pește, așa că nu se mai agită să caute, să motiveze, să încurajeze, să cultive. Foarte probabil, atunci când banii vin oricum de la „centru”, necondiționat, se întreabă de ce să-și mai bată capul. Mai este și criteriul afilierii de grup (ca să nu spun „de gașcă”), în care redactorii se publică și se firitisesc între ei, la schimb. Sunt pline provinciile literare (și nu neapărat numai cele care țin de geografie) de situații care ar fi de un comic caragialian dacă nu ar fi jalnice.

4. Este și o chestiune de perseverență individuală. Dacă autorul sau autoarea scrie bine, va fi remarcat(ă), mai devreme sau mai târziu, de redactori și publicat(ă) până la urmă. Este important însă să bată la ușa din față, nu să încerce intrarea prin intervenții și alte metode de acest tip.

Oricum, nu prea mai văd rubricile de poșta redacției la reviste, așa că nu știu cum se descurcă acum tinerii poeți și prozatori ca să-și vadă scrierile publicate. De fapt, cred că îi găsim pe rețele și pe bloguri. Și nici nu am văzut incluse în textele de prezentare ale revistelor niște reguli clare (teme, profil, deadline pentru contribuții, termene de răspuns din partea redacției etc.), așa cum au revistele din Vest. Și nu prea mai există nici buna și civilizata practică a răspunsurilor la e-mail-uri sau scrisori. Ținerea corespondenței la zi ar fi minimul semn de civilizație, numai că obiceiul acesta, care în Occident este ca o lege, la noi este văzut ca un lucru lipsit de importanță. Și atunci, mulți scriitori care se autopropun nu au parte de răspuns, își trimit autopropunerile în gol și totul se pierde în devălmășia timpului.

5. Viața literară de azi este în primul rând, din păcate, viciată de derapaje din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. Compromiterea premiilor, modificarea statutului pentru a permite președintelui extinderea numărului de mandate în funcție, excluderile abuzive, slăbirea criteriilor de primire de noi membri, excursionări și favoritisme, toate acestea dau un semnal prost în mediile literare. Nu excluzi din organizație scriitori importanți instrumentând comisii de excludere orwelliene doar pentru că au puncte de vedere critice legate de activitatea ta ca președinte și în același timp te miri că nu ai parte de concordia. Mai grav, cei care nu înțeleg să se supună și să fie… „pe linie” devin „netalentați”, „neimportanți”, deși tot tu, în calitate de director al revistei România literară, de exemplu, îi publicai frecvent și îi considerai până mai ieri niște scriitori foarte buni.

Dar să zicem că lumea literară este mai mult decât Uniunea Scriitorilor, așa cum și este. Chiar și așa, este greu în general în România să te menții cât de cât independent ca scriitor fără să ai parte de consecințe care mai de care mai aiuritoare. Pur și simplu se rărește lumea în jurul tău. Este o luptă de dus aici. Nu numai că începi să nu mai ai acces la evenimente importante și așa mai departe, dar cărțile tale nu mai sunt recenzate (deși până mai ieri aveai multe cronici la fiecare apariție), iar aceasta se întâmplă uneori în timp ce în străinătate interesul pentru scrisul tău este în creștere. Mai mult, începi să îți găsești greu editori, iar cei pe care i-ai avut devin experți în a oferi tăcere sau, în cel mai bun caz, explicații oficiale și refuzuri politicoase. Foarte triste și descurajante aceste situații!

Cui îi pasă însă la noi de toate aceste probleme care țin de caracterul oamenilor și de apele schimbătoare ale politicii literare, care, apropo,  stau mai mereu în umbra politicii propriu-zise? Lumea merge înainte lipsindu-se cu ușurință de principiile și „fixurile” tale etice. Singurul lucru care te face să continui este, firește, convingerea că scrisul tău contează. Și, bineînțeles, mai sunt bucuria și plăcerea de a scrie pur și simplu de amorul artei. 

Ca să nu mai spun că nici alte instituții culturale nu se omoară după meritocrație și promovarea valorilor literare neapărat. Constați doar cum sunt trimiși „la export”, de exemplu, cu o perseverență demnă de cauze mai bune, doar unul sau doi-trei scriitori, aceiași mereu, când la îndemână sunt cel puțin 30 de primul raft. Este și aceasta o poveste „românească” despre care se vorbește, cred, prea puțin. Cum să spun? Sunt totuși aici niște resurse prețioase risipite aiurea. O diversificare a ofertei ar fi în avantajul tuturor și tocmai de aceea mă mir de această politică ciudată și oricum păguboasă.

Bineînțeles că un scriitor bun își găsește până la urmă și singur căile spre validare și recunoaștere europeană sau internațională (noroc cu Internetul acum!), dar dacă ar fi și sprijinit de aici din țară atunci șansele de a reuși ar fi și mai mari. Tot așa cum, invers, un scriitor bun lipsit de susținere riscă să se rateze, cum se spune, pentru că energiile sunt limitate, iar rezistența nu funcționează la infinit.

E adevărat, au apărut în ultimii ani și niște festivaluri internaționale de poezie, literatură și traducere care îmbunătățesc considerabil viața literară. Am fost invitat la câteva dintre ele, deci nu pot fi bănuit de vreo frustrare personală legată de aceste remarcabile și demne de laudă evenimente dacă spun că am, totuși, în legătură cu ele același sentiment de „cerc închis”, de lipsă de deschidere, de ignorare în continuare a unor valori, același sentiment că literatura se face mereu în altă parte.

Este un peisaj cam trist în general în care scriitori foarte talentați se risipesc fatalmente în niște agitații cu iz local, consumându-și timpul și energiile în efortul eroic de a împăca cerințele vieții cu dorința ardentă de a-și construi opera, iar aceasta se întâmplă și din cauză că instituțiile specifice au parcă alte obiecte de activitate decât literatura, iar societatea nu are încă maturitatea și anvergura educațională și culturală de a compensa aceste anomalii.

6. Există o oarecare libertate la multe reviste, însă când ești finanțat de Uniunea Scriitorilor nu mai poți să spui adevărul despre situațiile anapoda din această organizație și din lumea literară, așa cum ar trebui pentru a rămâne în conexiune cu timpul. Cum va îndrăzni, de exemplu, o echipă redacțională a unei reviste aflate sub tutela Uniunii Scriitorilor să susțină și să promoveze un scriitor exclus de comisiile ei staliniste sau pe unul care și-a dat demisia în acel context? O revistă există pentru cititorii unui timp care se reflectă în paginile ei, așa că nu poate pluti în sferele înalte ale „culturii pure” ignorând ideile, temele, problemele epocii fără să plătească un preț al restrângerii interesului din partea cititorilor. Apoi, cum să fie independente revistele literare când în societate în ansamblu scriitorii nu prea s-au remarcat prin civism și curaj? Este o legătură între toate aceste nuanțe, orb să fii să nu le vezi. Prin urmare, independența este în suferință și ea din aceste motive, dar și din altele.

7. Nu este nevoie să inventăm roata. Sunt aceleași practici de totdeauna ale marketing-ului, cu unele elemente specifice unei publicații literare: promovarea pe diverse căi (inclusiv pe Twiter, Facebook și Youtube), design modern și atrăgător, crearea unei pagini web, posibilitatea de abonare la newsletter, ieșirea în public cu fiecare număr apărut, lansări, conferințe, invitații, evenimente, accesul ușor la cumpărare și abonare, prezență pe rețelele de socializare, instituirea unui premiu serios pe care să îl ofere anual revista celor mai bune creații, teme de actualitate, colaboratori de prestigiu care să publice constant în paginile revistei, contracte cu difuzorii de presă și încă altele. Oricât ar fi de bună, o revistă trebuie promovată pentru a ajunge la cititori. Așa sunt timpurile și așa este și firesc.

*

Liviu Ioan STOICIU

Ce s-ar face viața literară fără reviste

1. Avem o sumedenie de reviste literare / de cultură, slavă cerului. Poate prea multe (ținând cont că majoritatea sunt publicate pentru a mai stinge din vanitățile scriitoricești; calitativ, fiind puse sub semnul întrebării, eufemistic spus). Apar pe banii statului (consilii județene, primării, Ministerul Culturii și AFCN), puține apar pe bani privați, în principal ai unor editori (editori care apelează la sponsori cu posibilități financiare mai generoase). Revistele țin la foc mic literatura română, sunt o supapă pentru toți scriitorii, mai mult sau mai puțin valoroși. Apar mai ales publicații de nișă (prea multe cu texte literare și critice sub orice critică), ele au rolul de a atenua frustrările creatoare ale fiecăruia, că nu e scriitor care să nu aibă unde să-și publice „producțiile” și în care să nu aibă parte de o cronică literară onorabilă – sigur, puteți să puneți în ghilimele „scriitorul” sau „cronica literară onorabilă”…  La bază stând „gândirea slabă”, eventual, contrafăcută, care mai salvează din aparențele vremurilor postmoderniste (sau, mai cu moț, postumaniste) pe care le trăim. Important e că avem evantaie de reviste care satisfac mai toate pretențiile cititorilor (că scriitorul e și cititor al propriei opere; alți cititori mă tem că nu mai există azi în afară de scriitori de toată mâna, cum se laudă). Eu aplaud bogăția de reviste literare / de cultură, în spatele lor stau redactori-șefi / directori / manageri cu personalitate accentuată, scriitori care se impun și prin acest gen de publicitate (că lor le sunt îndatorați scriitorii care sunt publicați cu poezie sau proză; sau despre cărțile cărora se mai scrie o recenzie). Lasă că sunt și reviste care organizează manifestări (tip „Zilele revistei…”) și împart premii, sau chiar scot cărți. E un aparent echilibru ținut cu aceste numeroase reviste de un nivel calitativ mediu, nu întâmplător Uniunea Scriitorilor le-a acordat în titlu la multe din ele egida Uniunii Scriitorilor – așa, nu contează numai „elita” scriitoricească, e împăcată și capra și varza, ierarhiile literare pot fi relativizate, scriitorii de toate calibrele se pot lăuda că nu sunt chiar „marginalizați”… Fără reviste n-am mai avea viață literară. Revistele care contează, repet, duc trena literaturii române.

2. Pentru mine, fără ediție tipărită, revista online nu are posteritate (inclusiv arhivarea / „salvarea” ei depinde de internet, care există sau nu; internetul nu înlocuiește colecția „print” din bibliotecă). Sunt cititor de reviste online, e adevărat – am acces la ele, altfel nu aș avea de unde să fac rost de revista print (dacă nu o primesc prin poștă, prin bunăvoința redactorului-șef care mă trece pe lista lui de protocol; sau o iau din redacția Viața Românească, pe unde mai trec, revistă sosită „la schimb” între redacții, sau dacă fac abonament). De altfel, eu nu cunosc reviste literare care să apară numai online, nu și pe hârtie (paginarea în sine asigură apariția pe hârtie). A apărut anul ăsta la Brăila o revistă exclusiv online (care trebuia să fie tipărită pe hârtie, dar n-a mai fost, din lipsă de finanțare), intitulată Colocvii dunărene, scrie pe ea „Publicație literară, online, a Centrului de Studii Dunărene al Academiei Române din cadrul Muzeului Brăilei Carol I”, are și redacție (director Ionel Cândea, redactor-șef Viorel Coman), au apărut patru numere, e serioasă, „profesionistă”, cu sumar de bun augur – dar eu n-o pot considera decât o revistă „care nu există”, chestiune de prejudecată. Sau, tot de curiozitate, primesc regulat pe e-mail o revistă în format PDF (cu un titlu ciudat, Constelații diamantine, care apare la Craiova „sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România”, redactor-șef Doina Drăguț), habar nu am dacă apare pe hârtie, pentru mine e o revistă fantomă. Știu că la Craiova apar pe hârtie (și le poți citi și online, dacă insiști) mai multe reviste literare: Ramuri, Mozaicul, Autograf MJM, Scrisul Românesc, Noul Literator; nu știu dacă mai apare Lamura, n-o găsesc pe internet). După cum merg vremurile, noii veniți în literatură se mulțumesc și dacă își publică textele literare pe platforme online (unele se numesc reviste; mai nou, una intitulată 8 Motive e atotprezentă pe Facebook), pe bloguri ale scriitorilor și pe site-uri literare (tip Scena 9), rar apelează la revistele literare profesioniste, care contează (doar dacă au în redacție „douămiiști care nu vor să audă de Uniunea Scriitorilor”, scriitori sau critici, sunt promovați, la inițiativa revistei; tip Vatra, Steaua, Familia, sau Bucovina literară, Mozaicul, Euphorion). Sigur, depinde la ce tineri facem referință, fiindcă toate revistele publică noi veniți… Rămas de modă veche, mie îmi place să am revista de hârtie în fața ochilor atunci când public în ea un text, și să o păstrez.

3. În principal, redacția cere colaborări de la autori cu o cotă literară, pentru a ține revista la un anumit nivel de credibilitate, număr de număr. Rubricile revistei sunt negociate de redactorul-șef. Desigur, vin și colaborări din partea autorilor din proprie inițiativă (eu nu fac parte dintre aceștia; colaborez cu o revistă literară, oricât ar fi ea de prizărită sau de anvergură, numai dacă „mi se cere colegial o colaborare”, nu-mi place să dau peste nimeni, fiecare revistă are felul ei de a fi și interesul de a promova, fie și întâmplător, un nume sau altul; personal, mă simt onorat când sunt solicitat să colaborez la o revistă literară, nu am prejudecăți). S-au relativizat cam toate din anul 2000 încoace, revistele literare nu mai sunt „redacții cu pretenții de instituții”, s-au deschis în lături toate porțile. Din câte știu, redactorii-șefi taie și spânzură într-o redacție, subiectivismul lor impune o colaborare.

4. Depinde de revistă. La revistele de soi editate de Uniunea Scriitorilor (România literară – fanion, Viața Românească, Apostrof, Orizont, Ramuri, Luceafărul, Steaua, Convorbiri literare), de exemplu, se triază textele primite de la autori (nesolicitate de revistă): dacă au valoare, apar, nu se ține cont de cine anume e autorul, debutant sau consacrat, poet, prozator, eseist, critic literar. La fel, la revista Vatra, observ asta din postura de cititor (sunt cititor al revistei Vatra de la apariție; și azi o consider o revistă de primă mână, constant substanțială). Până să se schimbe statutul, era la vârf și revista Familia, în acest sens al publicării textelor literare valabile. Regret că a dispărut de pe piață o revistă cu contribuții critice de excepție, Cuvântul. Pe de altă parte, apropo de contribuții critice de excepție, nu sunt un fan al „politicii literare a excluderii” dusă de Observator cultural (sau de Poesis Internațional). De interes rămân reviste conduse de scriitori de succes, de la Discobolul, Euphorion, Arca, la Hyperion, Ex Ponto, Scriptor, Expres cultural, Poesis. De citit rămân și reviste nou apărute, de la Tomisul cultural la Neuma și Libris (apropo de Brașov, unde apare Libris, a dispărut ASTRA. Literatură, artă, idei, mare păcat). Echilibrate, în felul lor, bune, exploatând provincia literară sunt și Mișcarea literară, Contemporanul, Bucovina literară, Ateneu, Argeș, Tribuna, Acolada, Banchetul, Nord Literar, Caiete Silvane, Ardealul literar, Feed Back, Scrisul Românesc. Aceste titluri de reviste îmi vin acum în minte. Altfel, „celelalte” reviste (cu zecile) dau impresia că publică autorii fără nici o noimă – așa cum le primesc, unele acceptabile, dar majoritatea de duzină, fără măcar să fie corectate.

5. Și dacă n-ar fi ruptura dintre tinerii douămiiști (mă rog, a celor care blamează „expirații” din Uniunea Scriitorilor, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor sau au demisionat din Uniunea Scriitorilor) și restul scriitorimii române, de bună credință, n-aș zice că viața literară e sublimă (sigur, nu lipsește cu desăvârșire). Parcă era mai mult entuziasm, mai mult zgomot după Revoluție, până în anii 2000; azi s-a intrat într-un fel de lehamite a lui „lasă-mă să te las”… Pe de altă parte, în România scriitorul profesionist se confundă cu a fi sau nu membru al Uniunii Scriitorilor (ea validează statutul de scriitor, dacă nu e impropriu zis). De câțiva ani s-a desprins un mic grup de scriitori din Uniunea Scriitorilor și a încercat să se substituie conducerii actuale (aleasă legal) a Uniunii, a deschis… sute de procese împotriva ei (a conducerii Uniunii) și a ajuns să conteste până și dreptul Uniunii de a fi „persoană juridică de utilitatea publică”, practic încercând să o execute fizic. E mare tulburare în Uniunea Scriitorilor provocată de acești „reformiști” (cum se autodenumesc, fără nici o acoperire morală), care influențează nefast viața literară, tacit (lasă că de vreo lună și o instituție a statului, Ministerul Finanțelor a cerut desființarea Uniunii Scriitorilor, e o nebunie în curs). Altfel, în ultimii 30 de ani s-au înmulțit de-a dreptul incredibil revistele literare (reviste care întrețin viața literară; o tot repet, fără reviste literare habar n-am avea că sunt scriitori și cărți în România, manifestări literare și critică literară) și numărul editurilor dispuse să publice literatură originală, normal ar fi să avem parte de o viață literară ideală. Chiar dacă lipsește agentul literar de legătură. Din nefericire, spiritul critic și autocritic lasă de dorit la majoritatea revistelor literare (care ar trebui să facă ordine și în aparițiile editoriale; e prea multă „maculatură” pe piață). Nu spun că revistele își apără cu dinții teritoriul și-și promovează strict apropiații care le împărtășesc opțiunile. Istoriile literare apărute (atâtea câte sunt; de reper, însă, rămâne numai Istoria critică a lui N. Manolescu) au pus pe baricade adverse scriitorii și criticii, la fel „Lista canonică a literaturii române” (poezie, proză, critică), ba chiar și „Lista lui Manolescu” (pusă la cale prin consultarea a 20 de critici, de fapt; ei se recunosc și în juriile de la premiile naționale acordate, de la premiile Uniunii Scriitorilor; primează criteriul estetic) vehiculată la Gala Poeziei anuale. Ierarhiile în rândurile scriitorilor făcute de critici de seamă, mai mereu în schimbare, deranjează la noi și după 150 de ani de literatură performantă, schimbarea gustului și a pretenției originalității operei lăsând de căruță standardele evoluției naturale și notele date la un moment dat. Altfel, viața literară la noi înseamnă suma vieții particulare a fiecăruia dintre scriitori și critici (fiecare e altceva, o identitate nerepetabilă), cu neliniști, nemulțumiri, neîmpliniri.

6. Surâd la această întrebare, care n-ar trebui să aibă decât un răspuns: după o Revoluție, libertatea de opinie e asigurată în deplinătatea facultăților mintale de „regimul democratic instaurat”. Surâd fiindcă sunt pățit, anul trecut, nu tocmai la începutul „pandemiei”, Dan Cristea (redactor-șef la Luceafărul) a refuzat să publice un text (cerut mie la o anchetă a revistei) în care îl trăgeam de mânecă, sobru, pe președintele Uniunii Scriitorilor (pe motiv că a cerut public, exagerat, să li se retragă dreptul la opinie celor care nu cred în restricțiile luate oficial legate de Covid), să nu-l supere. Am surâs dezamăgit de asemenea practici „necolegiale” demult uitate și am publicat imediat acest text în revista Argeș (unde aveam rubrică) – și nu s-a supărat nimeni, nici Domnul Manolescu, vizat. Pentru mine independența de opinie civilizată nu se discută (altfel, vorbim de dictatură, fie ea, în cazul pomenit, și „sanitară”). În general, însă, independența de opinie a revistelor, cel puțin aparent, e respectată în limitele interpretării valorii literare (dacă e un text slab, îl respingi profesional; dar dacă e un text polemic, în care sunt aduse atingeri la onoarea celui atacat, atunci poți să-l pui la index, preventiv, știind că poate fi dat în judecată autorul pentru „încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată”). Sunt greu digerabile cronicile negative la o carte sau alta (dar aici nu poți acuza abuzul de libertate de opinie). Poate fi nedreaptă libertatea de opinie când tinerii douămiiști îi înjură în fel și chip pe cei pe care nu-i plac, din mai vechile generații (mai ales dacă au funcții în fruntea Uniunii Scriitorilor), minimalizându-i – sunt și eu unul dintre cei antipatizați, deși n-am nici o funcție, dar sunt de partea celor înjurați de ei, pe care îi admir pentru distincție (n-am altă soluție decât să-i ignor pe inamici, „e părerea lor, nu mă interesează”; pe Facebook i-am blocat, trist).

7. Nu cred într-o soluție realistă pentru difuzarea revistelor literare în țară – fiindcă nu există cititori. Mai citesc reviste doar scriitorii (cei publicați mai cumpără și revista, sentimentali) sau cei debutanți, puțini curioși (cu douămiiștii și postdouămiiștii e o problemă, cei mai mulți refuză clasicul model de revistă literară aflată pe piață, print, de parcă n-ar mai avea viitor; debutanții se mulțumesc să se citească între ei pe internet). Ne e greu să recunoaștem asta. Cu atât mai dezavantajos e să pui o revistă la vânzare (deși cele ale Uniunii Scriitorilor au preț simbolic; le găsești și la mall-uri, la Inmedio; sau la librăriile Humanitas), cu cât revista poate fi citită pe internet. Iar dacă n-o pui pe internet, n-o mai citește chiar nimeni, neavând de unde să o ia (mai ales cei care stau în orașe mici sau la țară, departe de un mall sau o librărie; distribuția fiind o proastă afacere; lasă că firmele de comercializare refuză revistele „nevandabile”, de regulă; sunt doar câteva excepții de reviste literare puse la vânzare, care se cumpără accidental). O soluție nerealistă ar fi să faci abonamente (să repeți soarta revistelor literare de dinainte de 1947, care n-aveau altfel de difuzare; în afară de abonament, mai circulau prin schimburi gratuite între redacții sau între scriitori, colaboratori sau nu ai revistelor).

*

Lucian VASILIU

Independenţa ca sumă a dependenţelor

1. Peisajul chiar există. Fără control ideologic, precum în sistemele totalitare. Libertatea presei nu este o glumă. În relieful de astăzi, se simt amprentele străbunicelor de odinioară, precum publicațiile sub formă de calendar bisericesc, de foi administrative, militare, dar și cu subtil discurs cultural-unionist, precum Albina românească (Iași, Gheorghe Asachi) și Curierul românesc (București, Ion Heliade Rădulescu), ambele apărând în anul 1929. Nu uităm prima Lege a presei, adoptată în 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Rămâne ca reper, și în contimporaneitate (sic!) Programul revistei Dacia literară (Iași, Mihail Kogălniceanu, 1840).

Ca remarcă de exuberanță (precum în perioada interbelică), aș sublinia varietatea de gazete: culturale (unele discutabile), sportive, economice, medicale, militare, umoristice. Unele închinate poeziei, altele doar prozei. Unele cu profil creștin, altele dedicate pompierilor. Doar cititori să fie, că oferte există, câte flori sunt în câmpie!

2. Revista în formulă clasică, pe hârtie, este și va fi utilă mult timp, pentru marile biblioteci, pentru arhive, pentru colecționari și cercetători. Edițiile on-line sunt o completare fericită a actului informativ și formativ, sub semnul progresului tehnic inimaginabil odinioară!

3. Fiecare publicație are criteriile, principiile, strategiile ei (precum Gândirea interbelică, Sportul popular postbelic sau Cațavencii post-moderni!).

Nu mai există cenzura sistemelor totalitare. Poate, din ce în ce mai ridiculă, așa zisa „corectitudine politică”.

În cazul revistelor la care am trudit, criteriul prioritar a fost valoarea (ca în timpurile junimiștilor lui Titu Maiorescu). Astfel am trecut prin redacțiile Dialog (publicație studențească, Iași, anii 1977-1980, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”), Dacia literară (serie nouă, pe care am pornit-o în 1990, la Muzeul Literaturii, Iași, împreună cu mult regretații critici literari Val Condurache și Daniel Dimitriu), Convorbiri literare (serie nouă, la reapariția căreia am pus umărul în anii 1996-2000, Iași, filiala Uniunii Scriitorilor) și, din 2015, revista Scriptor (Iași, editura Junimea).

4. Nu publicăm tot ce primim! Nu susținem ignaritatea, grafomania, impostura! La revista Scriptor, de pildă, avem trei rubrici permanente, dedicate LIMBII ROMÂNE, susținute de Emina CĂPĂLNĂȘAN (Universitatea din Timișoara), Laura Carmen CUȚITARU (Universitatea din Iași) și Cristina FLORESCU (Institutul de Lingvistică „Philippide”, Iași).

Din păcate, există și „reviste” impostoare, fără cap și coadă, care publică la grămadă, inclusiv texte „haiducite”, fără nici un respect pentru dreptul de autor, copyright etc. Deseori cu bani publici.

Din fericire, spiritul critic (atât de bine definit de G. Ibrăileanu, de pildă) renaște treptat, treptat. Încă avem îndemn labișian în „Lupta cu inerția”!

5. Ne situăm într-o lume a libertății evidente. Reconstituim, restituim, restaurăm. Dau de exemplu, mereu, Memorialul de la Sighet (Ana BLANDIANA, Romulus RUSAN, Gheorghe BÂRLEA). Sau Memorialul durerii (TVR, Lucia HOSSU-LONGIN). Putem dialoga, fără restricții, cu Dorin TUDORAN, Virgil TĂNASE, Basarab NICOLESCU, Emil HUREZEANU, Matei VIȘNIEC. Suntem în dialog cu diaspora, exilul, migrația. România de EST (Chișinău, Cernăuți, Universitatea „Alecu Russo” din Bălți) nu mai este un spațiu sovietizat. Comunicăm cu Valea Timocului (încă insuficient) sau cu preoți-scriitori români stabiliți în S.U.A., Canada sau Spania.

La capitolul strict, dedicat revistelor, remarc sprijinul financiar al Guvernului, pentru presa culturală care apare sub auspiciile Uniunii Scriitorilor, dar și publicații cu profil special, precum Limba română (de la Chișinău), Alecart (excepțională revistă școlară, Iași-Suceava), Scena 9 (București).

În sediul editurii Junimea deținem, alfabetic, presă culturală, așezată într-o colecție, pe care, la început de fiecare an viitor, o donăm Bibliotecii Centrale „Mihai Eminescu” (a Universității „Alexandru Ioan Cuza”) sau Bibliotecii Județene „Gheorghe Asachi”. Menționez câteva titluri (naționale, județene, locale, de tot interesul): Apostrof (Cluj-Napoca), Ateneu (Bacău), Bucovina literară (Suceava), Caiete silvane (Sălaj), Conta (Piatra Neamț), Contrafort (România de est, Chișinău), Dilema Veche (București), Discobolul (Alba Iulia), Ex-Ponto (Constanța), Hyperion (Botoșani) Luceafărul de dimineață (București), Neuma (Cluj-Napoca), Observator cultural (București), Poesis (Satu Mare), Revista literară (Chișinău), România literară (București), Scrisul românesc (Craiova), Steaua (Cluj-Napoca), Vatra (Târgu Mureș), Viața românească (București). Sunt și reviste pe care ni le-am dori, dar nu le primim la redacție, la schimb cu publicația noastră, SCRIPTOR (apărem cu numere duble, din 2 în 2 luni). Suntem beneficiarii unor publicații anuale, trimestriale, lunare, săptămânale. Unele, doar on-line (din S.U.A. sau din Germania).

Din păcate, constatăm POLUARE intensă și în teritoriile presei (maculatură cât să înecăm un braț al Dunării deltare!). Serviciile de salubritate culturală au mult de lucru!

6. Independența este, deseori, încă, suma dependențelor! Uneori, a dependințelor! „Câte bordeie, atâtea obiceie!” Liberi la înălțat zmeie!

7. Solidaritatea de breaslă, mai puțin ipocrită, ne poate verticaliza mai bine! Abonamentele încă au rămas o soluție. Finanțarea mai consistentă și revitalizarea bibliotecilor (de toate felurile, de la cele școlare la cele municipale). Programe culturale mai clare, la nivel de AUTORITĂȚI locale, regionale, naționale.

Promovare. Reclamă. Publicitate.

Dau exemple:

– Revista culturală de la Radio TRINITAS (Teodora STANCIU);

– Piper pe limbă de la TVR (Robert ȘERBAN);

– Ghici cine vine la cină? (TVR, Vasile ARHIRE);

– Emisiunile realizate în România de peste Prut de scriitorii Ana BANTOȘ, Emilian GALAICU-PĂUN și Nicolae LEAHU, precum și la Radio Cernăuți, de scriitori din Bucovina de Nord.

*

Nicolae OPREA

Diversitate şi independenţă de opinie

1. Peisajul revuistic românesc din mileniul al III-lea impresionează printr-o  mare diversitate şi răspândire teritorială echitabilă. Dacă am compara peisajul  de azi cu fenomenul efervescent al anilor imediat post-comunişti care a fost temperat brusc la mijlocul anilor ’90 de o mai perfidă modalitate de control al presei, cenzura economică, situaţia pare să fie stabilă în actualitate. Au (re)apărut între timp – păstrându-şi continuitatea şi profilul – reviste cultural-literare în marile centre urbane din judeţe vitregite de tradiţia revuistică (întreruptă intempestiv), precum Alba Iulia, Arad, Botoşani, Satu Mare, Suceava, Târgovişte, Bârlad, Ploieşti, Turnu Severin, Zalău etc. Mai mult decât atât, sunt mari oraşe din provincie, excluzând capitala ţării, în care fenomenul revuistic e susţinut de 3-5 reviste (dacă nu mai multe; unele, efemere), din iniţiative private ori subvenţionate  de primării sau consilii judeţene: Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Târgu Mureş, Constanţa, Bacău, Sibiu, Braşov, Piteşti ş.a. Aşadar, putem vorbi de o geografie a presei literare cu extindere îmbucurătoare.

2. Cu această întrebare, tonalitatea optimistă dinainte  este serios diminuată. Întrucât concurenţa dintre tipar şi internet a ajuns la cote pe care cei din generaţia noastră, formaţi în cultul cărţii / revistei de hârtie, nu şi le puteau închipui în anii formării. În momentele de pesimism, am impresia că cititorii s-au împărţit în două categorii de vârstă şi formaţie: bătrânii care au rămas (în majoritate) partizanii ediţiei tipărite a revistei – şi tinerii care devin pe zi ce trece adepţii ediţiei on-line. Această părere dezamăgitoare mi-a fost întărită de studenţii de la Litere lipsiţi de plăcerea lecturii tradiţionale (mi-am dat seama la examene sau seminarii), preferând modalitatea lecturii de la distanţă a cărţilor şi revistelor de referinţă. Trebuie să recunosc că sunt un cititor de şcoală tradiţională (de concepţie conservatoare !?) şi sunt atras de revista mirosind a tuş tipografic. Poate şi din cauza dioptriilor în creştere la ochelarii mei de citit. Oricum, numeroase reviste din zilele noastre s-au adaptat din mers la modalitatea mixtă a comunicării cu cititorul prezumtiv, expunând mai întâi ediţia on-line.

3. Primind, acasă sau pe adresa Filialei U.S.R., o serie de reviste din ţară, am realizat că în majoritatea revistelor din provincie primează criteriul selecţiei zonale, alături de cel valoric, bineînţeles. În chip firesc, s-au coagulat grupări de scriitori din toate generaţiile în jurul fiecărei reviste dintr-un oraş sau altul, provenind din arealul intelectual respectiv. Sunt convins, de altfel, că specificul unei reviste derivă din afinitatea şi vocaţia colaboratorilor permanenţi, trăitori în acel ţinut geografic. În condiţiile dispariţiei treptate a „dreptului de autor” – după modelul unor edituri –, redactorii unei reviste cu buget limitat apelează, vrând-nevrând, la sentimentul prieteniei în atragerea colaboratorilor consacraţi. Excepţie fac cele zece reviste ale Uniunii Scriitorilor (începând cu revista-fanion, România literară) sau cele subvenţionate corespunzător prin Ministerul Culturii, plus câteva pe care forurile locale le subvenţionează cu responsabilitate. Mă refer aici la proiectul ideal al unei reviste, realizată de profesionişti cu experienţă. Din păcate există şi reviste fără identitate sau program coerent, care lasă impresia unor culegeri eterogene de materiale, inegale valoric (ca să spun: fără valoare).

4. Problema cu autorii îndepărtaţi de climatul revistei care îşi propun spre publicare manuscrisele (îndeosebi pe calea internetului) este destul de spinoasă. După câte mi-am dat seama din experienţa de făcător de revistă mai vechi, iar mai nou, din poziţia de consilier editorial la Argeş, este foarte greu să-l convingi pe autorul respectiv că textele sale nu corespund cu pretenţiile şi programul (care nu prea se mai întrevede) ale revistei. Dar există şi cazuri – e drept, mai rare – când materialul propus (poezie, proză, critică) constituie o surpriză plăcută, în sens valoric, fiind vorba de scriitori mai tineri, cvasi-necunoscuţi. Este o practică ce caracterizează timpul nostru post-modern şi, în plus, bântuit de Corona-virusul care îngrădeşte comunicarea directă.

5. Este un peisaj la fel de bogat şi divers precum fenomenul revuistic. Numai că este din ce în ce mai puţin reflectat pe canalele mass-media; în comparaţie cu peisajul politic multi-colorat, de pildă. Este drept că imaginea de echilibru şi armonie a vieţii literare apare grav deteriorată din pricina unor contestatari fără scrupule ai Uniunii Scriitorilor, deghizaţi în procesomani zgomotoşi. Aşa se face că polemicile cordiale de altădată s-au transformat în schimburi degradante de opinii secate de idei. În acest context şi cititorul fidel de bibliotecă pare că se îndepărtează de cunoaşterea literaturii vii, întreţinută cu ajutorul presei literare. Poate că solidaritatea de breaslă a scriitorilor veritabili ar putea să îndrepte situaţia.

6. După desfiinţarea cenzurii, în condiţiile deplinei libertăţi de creaţie, nu cred că opinia independentă ar mai trebui pusă la îndoială. Întrucât independenţa de opinie depinde acum de statutul fiecărei reviste şi de măsura în care scriitorii care o realizează se simt datori faţă de finanţatorii (sau proprietarii) publicaţiei. Fiind predispuşi, uneori, spre compromisuri morale în exprimare.

7. Cum se întâmplă şi cu răspândirea cărţilor – rare fiind cazurile când editurile se implică până la capăt în proces -, difuzarea revistelor este aproape aleatorie. Efectul difuzării incoerente se vede din scăderea dramatică a tirajelor. Majoritatea publicaţiilor, inclusiv cele vreo 30 care apar sub egida U.S.R., au tiraje cuprinse între trei şi cinci sute de exemplare (după câte ştiu din informaţii parţiale). La asemenea modeste tiraje, devine evident faptul că aceste reviste se adresează unui grup restrâns de intelectuali, cu pregătire filologică, în genere. Cu alte cuvinte, nu se acoperă decât o cincime dintre prezumtivii cititori, membrii cu drepturi depline ai Uniunii Scriitorilor din România. Încurajator este doar schimbul amiabil de reviste între redacţii (incluzând aici şi colaboratorii constanţi). Şi participarea unora dintre ele la târgurile naţionale/ internaţionale de carte şi publicaţii literare. O menţiune aparte merită redacţiile care au apelat la noile agenţii de difuzare a presei. În timpul acesta al izolării impuse de pandemia generalizată nu prea se întrevăd alte soluţii. Cred, totuşi, în soluţia amplificării sistemului de abonamente. Să nu uităm că în perioada interbelică (şi pun timp după), editarea unei reviste avea, de cele mai multe ori, sprijinul material al unor abonaţi permanenţi, nu neapărat scriitori,  implicaţi cu pasiune în fenomenul literar.

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 48-60]